15-03-2011, 11:26 PM
Am venit cu un nou one-shot sper să vă placă. Enjoy.
Asta era tot ce auzeam de fiecare dată, când încercam să îmi spun părerea, o părere de care nu îi păsa nimănui. Eram un fel de glumă, o arătare ciudată creată pe acest pământ doar pentru a vedea. Un martor tăcut al trecutului şi prezentului, însă doar atât.
Nu aveam nici un drept, eram doar de vină pentru fiecare lucru care se întâmpla în această lume, un fel de ţap ispăşitor, ispăşitor al pedepselor altora.
Un nimic pe care îşi vărsau nervii ca pe un sac de box. Obligată să trec prin această lume străină, meschină condusă de ură, lipsită de principii care se schimbă după cum ,,bate vântul’’ sau mai pe înţelesul tuturor după cum pot câştiga mai mult.
Forţată să suport fiecare răutate, o răutate tot mai mare apărută doar din dorinţa de a avea, fără să conteze nimic altceva.
Era greşit, dar ei nu erau conştienţi de asta. Atâta timp cât puteau lua tot ce îşi doresc fără să îi oprească, să le impună sau să le spună că nu este bine, continuau să facă ceea ce au învăţat, iar faptul că alţii sufereau din cauza lor era un bonus care devenea ca un drog, un afrodisiac ce îi ,,îmbăta’’, îi acapara şi în cele din urmă îi făcea să fie din ce în ce mai nebuni după ,,putere’’. Căci am putea să o denumim aşa, trebuie să fi puternic ca să faci rău altora, dar mult mai puternic încât să accepţi când alţii îţi fac rău ţie.
Dar cine mai ţine cont de asta?! Cine îşi mai aminteşte că nu ar trebui să mai continue? Cine ar fi uitat pentru o secundă de satisfacţia lui, pentru a se gândi la cei din jur? Surprinzător... nimeni. Senzaţia pe care o simt este atât de plăcută, încât nu pot renunţa la ea, doar pentru un impuls de moment.
Atunci, eu ce pot să fac? Cum pot să le deschid ochii? Nu am aflat încă, dar totuşi încerc să o fac. Am devenit fără să vreau, fără să ştiu avocata diavolului.
Era vina lor, am încercat să îi ajut, să îi facă să mă asculte şi să priceapă că pot ajunge în cel mai mare coşmar de care orice muritor se teme şi anume iadul.
Nu am reuşit cu nici un chip. I-am privit cum încercau neputincioşi să se spele de multele păcate. Nu mai puteam face nimic, decât să constat toate acele erori.
Eu devenisem glasul care îi avertiza că au greşit, făcându-i să îşi frământe minţile mult prea chinuite de vină.
Am încercat să strig din adâncul sufletelor lor ferecate, dar a fost în zadar. Tot ce mi s-a răspuns a fost: Ascultă, priveşte şi taci!
Acum e târziu, acum nu mai sunt cea care am fost, nu mai sunt cea dispusă să îi scape din acel blestem numit păcat, acum nu sunt decât marioneta diavolului.
Pentru că eu sunt conştiinţa şi am un singur rol de a te chinui tot restul vieţii tale, eu sunt blestemul tău, iar asta e blestemul meu de a produce suferinţă.
Aşa că ascultă, priveşte şi taci!
Ascultă, priveşte şi taci!
Asta era tot ce auzeam de fiecare dată, când încercam să îmi spun părerea, o părere de care nu îi păsa nimănui. Eram un fel de glumă, o arătare ciudată creată pe acest pământ doar pentru a vedea. Un martor tăcut al trecutului şi prezentului, însă doar atât.
Nu aveam nici un drept, eram doar de vină pentru fiecare lucru care se întâmpla în această lume, un fel de ţap ispăşitor, ispăşitor al pedepselor altora.
Un nimic pe care îşi vărsau nervii ca pe un sac de box. Obligată să trec prin această lume străină, meschină condusă de ură, lipsită de principii care se schimbă după cum ,,bate vântul’’ sau mai pe înţelesul tuturor după cum pot câştiga mai mult.
Forţată să suport fiecare răutate, o răutate tot mai mare apărută doar din dorinţa de a avea, fără să conteze nimic altceva.
Era greşit, dar ei nu erau conştienţi de asta. Atâta timp cât puteau lua tot ce îşi doresc fără să îi oprească, să le impună sau să le spună că nu este bine, continuau să facă ceea ce au învăţat, iar faptul că alţii sufereau din cauza lor era un bonus care devenea ca un drog, un afrodisiac ce îi ,,îmbăta’’, îi acapara şi în cele din urmă îi făcea să fie din ce în ce mai nebuni după ,,putere’’. Căci am putea să o denumim aşa, trebuie să fi puternic ca să faci rău altora, dar mult mai puternic încât să accepţi când alţii îţi fac rău ţie.
Dar cine mai ţine cont de asta?! Cine îşi mai aminteşte că nu ar trebui să mai continue? Cine ar fi uitat pentru o secundă de satisfacţia lui, pentru a se gândi la cei din jur? Surprinzător... nimeni. Senzaţia pe care o simt este atât de plăcută, încât nu pot renunţa la ea, doar pentru un impuls de moment.
Atunci, eu ce pot să fac? Cum pot să le deschid ochii? Nu am aflat încă, dar totuşi încerc să o fac. Am devenit fără să vreau, fără să ştiu avocata diavolului.
Era vina lor, am încercat să îi ajut, să îi facă să mă asculte şi să priceapă că pot ajunge în cel mai mare coşmar de care orice muritor se teme şi anume iadul.
Nu am reuşit cu nici un chip. I-am privit cum încercau neputincioşi să se spele de multele păcate. Nu mai puteam face nimic, decât să constat toate acele erori.
Eu devenisem glasul care îi avertiza că au greşit, făcându-i să îşi frământe minţile mult prea chinuite de vină.
Am încercat să strig din adâncul sufletelor lor ferecate, dar a fost în zadar. Tot ce mi s-a răspuns a fost: Ascultă, priveşte şi taci!
Acum e târziu, acum nu mai sunt cea care am fost, nu mai sunt cea dispusă să îi scape din acel blestem numit păcat, acum nu sunt decât marioneta diavolului.
Pentru că eu sunt conştiinţa şi am un singur rol de a te chinui tot restul vieţii tale, eu sunt blestemul tău, iar asta e blestemul meu de a produce suferinţă.
Aşa că ascultă, priveşte şi taci!