Nu pune la indoiala gandirea femeii

[MooN.]

Salut guys. Mda... pai cum este opt martie ma gandeam sa postez si eu un nou fic inchinat tuturor femeiilor. Sper sa va placa ;)

Prolog

O femeie are forta sa surprinda un om! Poate controla certuri… poate sa duca sarcini grele! Mentine frumusetea, iubirea si opiniile. Surade cand ar trebui sa planga, plange cand e bucuroasa si rade cand e speriata! Iubirea ei e incontrolabila… unicul lucru gresit de ea, e ca de multe ori uita cat de mult “vaolreaza”!


O camera goala, o minte pustie. Vantul suiera prin creierul meu. Aruncata-ntr-o prapastie para de scapare. Ma simt atat de inutila. Vocile lor imi rasuna in minte. Atat de aproape si totusi atat de departe. Cuvintele mele nu valoreaza nimic. Existenta mea nu are valoare. Ce folos mai am eu, daca unica-mi sansa s-a spulberat? Daca singura-mi portita de scapare din acest loc s-a inchis odata ce el a iesit pe aceea usa? Ah, simt cum nervii imi cedeaza incet incet, aruncandu-ma si mai adanc. Simt nevoia sa lovesc, sa spulber tot ce-mi iese-n cale. Prima mea urcare pe scena se pare ca este si ultima. Totul s-a terminat mai repede decat as fi crezut vreodata. Cat de oarba am fost... cu toti stiau ca asa se va intampla.

Flashback
- Crezi ca merita? M-a intrebat ea ingrijorata...
Am dat din cap in semn afirmativ, astfel pregatindu-mi pozitia. In scurt timp sunetul corzilor se aude in sala de concert, oprindu-se brusc.
- Doar pentru a straluci o data, iar dupa aceea...
- Prostii, prostii.
Repetam eu facand tot felu de semne. Pentru un moment fata i s-a intristat, ca dupa aceea sa loveasca clapele pianului.
End Flashback

Cata dreptate a avut. Stau si ma gandesc cum credeam ca acest vis va devenii realitate candva, iar acum iata... este un adevarat esec. Ani irositi exersand pana tarziu s-au dus pe apa Sambetei. Copilaria mea a fost luata de catre valurile timpului. S-au izbit de mal, prefacandu-se in cioburi.
Un singur reflector este atintit asupra mea. Ma uit incet in jur, dar sala este complet goala. Orele lungi de practica nu sunt de nici un folos. Miscarile pe care le-am exersat zile intregi doar ca sa fie perect, fara pic de gresala, au fost in zadar.
Oare voi mai urca pe scena vreodata? Oare, visul meu se opreste aici? Oare... . Doar intrebarile imi mai colinda mintea bolnava. Au stiut cu totii ca aici se termina, si totusi nu m-au avertizat. Spuneau ca este perfect, cuvintele lor au fost doar minciuni. Proasta am fost... proasta. Cum am putut a ma increde in acesti oamnei? Pana si ei, familia mea, mi-au spus ca nu mai am nevoie de exercitiu. Si totusi nu a fost suficient. Ar fi trebuit mult mai mult. Ar fi trebuit sa depasesc linia imposibiluli. Linia pe care mi-am tras-o de una singura. Linie ce mi-a distras prea mult atentia. Linie ce m-a distrus complet.
Acum... ce sa mai fac. Am investit ce aveam eu mai scump pe lume in acest asa numit vis, copilaria. Anii mei de bucurie au trect, in timp ce eu stateam si exersam. Am crezut ca am o sansa. Nu mi-ar fi pasat nici daca era una la un milion, dar nici atat nu a fost.
De ce trebuie sa fiu mintita? De ce toti cred ca ma pot pacali cu vorbe prea usoare? De ce?
- De ce? Am strigat in timp ce lacrimile nu au intarziat sa apara.
Nu imi mai dores aceasta viata. Vreau doar sa pot da timpul inapoi. As vrea sa fi stiut ca acest vis este defapt un moft. Un moft pentru care am sacrificat prea multe. Ce rost mai are? Intreb din nou... acum tot ce mai pot face este sa sper la o a doua sansa. O a doua sansa pe care as rata-o. Pur si simplu nu ma mai simt la fel de capabila si plina de energie asa cum eram.
Dar intrebarea finala este, cine sunt eu?


Deci cam acesta este primul capitol. Sper sa fie o idee cat de cat originala si sper sa va placa. Imi cer mii de scuze pentru eventualele gerseli ;)).