[Terminat[ Razbunarea unui suflet ucigator

[LoLix]

Hey dragi cititori, imi pare nespus de rau ca am intarziat atat de mult cu acest capitol. Pai eu sper sa nu va fii dezamagit si daca da sper sa ma iertati la urma urmei este primul meu fic si sincer nici nu am citit atat de multe pana acum. Pai nu imi mai ramane decat sa va urez lecturare placuta.

Cap. II: Prima zii de vara

Se zice ca atunci cand ploua, un inger este trist si plange.
Am stat pe scena, uitandu-ma la curtea scolii care acum este inpanzita doar de lacrimile uriase care se desprindeau din cer cu o brutalitate de nedescris, dar care atingeau pamantul cu o mangaiere fina dar totusi atat de rece. In mintea mea totul se invarte in jurul evenimentului , care in urma cu cateva minute, tocmai a rupt pana si ultima bariera dintre frageda mea copilarie si crunta maturitate. Nu ma mai gandesc decat la faptul ca, de azi inainte, toate amintirile, toate nasbatiile si toate clipele mai mult sau mai putin fericite au ramas blocate intre zidurile de nepatruns din inima mea. Toata copilaria mea s-a sfarsit odata cu primirea unei bucati de hartie. Bucata de hartie care reprezenta diploma mea de absolvire a liceului.
Momentele de tacere, care incepusera deja sa puna stapanire pe mine, se sfarsesc rapid datorita unui fulger care are un impact mortal asupra mea. In cateva secunde lumea, vazuta prim ochii mei, ia o intorsatura groaznica. Eu, care pana acum ma sprijineam de o bara de fier, simt un fel de energie care trece prin mine urmata de atingerea usoara, dar in acelasi timp si dureroasa, cu pamantul. Privirea imi este acoperita de un strat de intuneric iar corpul imi este rece si amortit fapt ce nu ma lasa sa fac nicio miscare. Incerc din rasputeri sa ma opun fortei ce ma tine lipita de pamant dar fiecare incercare ma lasa fara energie. Din furtuna din mintea mea reusesc sa smulg, cu greu, o galagie insuportabila care este urmata de strigatul disperat al mamei. Se face liniste, nu mai aud nimic, toate sunetele de afra sunt oprite, parca lovindu-se de un zid.
Amorteala pune stapanire din ce in ce mai mult pe mine facandu-ma sa vreau sa evadez din propriul meu corp. Bineinteles ca nu pot face asta asa ca nu am de ales decat sa ma refugiez intr-un colt al mintii mele si ma las stapanita de piuitul singurului aparat care ma mai tinea legata de viata de afara.
Nu imi doresc sa-i fac loc unui gand intunecat, asa ca ma agat de fiecare moment fericit care imi trece prin minte, dar oricat as incerca, gandul ca voi murii si ca nu voi putea face nimic ca sa scap, isi gaseste mereu portita de scapare si astfel pune stapanire pe intreaga mea minte.

Mama Samantei:
Imi vad fiica rapusa de ganduri si ma indrept spre ea pentru a o lua din ploaie si pentru a o ferii de un posibil pericol de a racii. Fiecare pas pe care il fac pare atat de greu incat ma opresc. O lumina orbitoare imi atrage atentia dupa care un strigat si, intr-un sfarsit, tot ce mai reusesc sa vad este Samanta care se prabuseste incet pe pamantul rece lasand ca picaturile de ploaie sa ii mangaie usor fata , care acum nu mai are nicio expresie. Primul gand este panica, dupa care incep sa fug si sa strig la ea indemnand-o sa se ridice, dar ea nu raspunde, sta intinsa pe suprafata umeda a pamantului si se uita in gol ca si cum ar fi in transa. Ajung langa ea si ma aplec sa o iau in brate, dar nu pot, deindata ce o ating simt un fel de intepatura foarte dureroasa care ma opreste. Pentru cateva secunde raman nemiscata langa ea lasand ca lacrimile sa mi se scurga usor pe obraji. Ploaia s-a oprit de ceva timp dar eu abea acum am observat. Dupa ce imi revin din soc pun mana pe telefon si sun la salvare. O voce blanda si nevinovata imi raspunde si ma intreaba ce s-a intamplat. Desii acea voce mi-a vorbit ata de calm eu nu imi pot abtine strigatele de disperare si mai mult in urlete ii spun femeii, de la celalalt capat al firului, ce s-a intamplat. Deindata ce sunt sigura ca salvarea este pe drum, inchid telefonul si ma uit, cu o tristete de nedescris, la trupul neinsufletit care zace in nestire pe pamantul inca umed si foarte rece. Imi indrept privirea spre cerul ce acum ascundea acei nori negri care mi-au condamnat fiica, in mintea mea este haos dar totusi isi face aparitia o intrebare "De ce Samanta?, De ce azi?". Pentru un moment, in jurul meu s-a facut liniste, o liniste sinistra care este foarte usor strapusa de sunetul, deaja enervant al salvarii.


Pai cam asta este capitolul sper sa va plac sincer inspiratia m-a lovit pe moment si va asigur ca este ceva original.Pai astea iind spuse eu va las sa cititi in liniste si pace si astept cat mai multe critici si sfaturi.