Nu zâmbi, doare .

[Lust.]

Vă mulţumesc mult pentru comentarii şi păreri, sfaturi, am să-ncerc să ţin cont de ele. Sper să mai treceţi pe aici aşa cum faceţi de obicei *smile* . Să nu mai lungesc discuţia mai mult decât ar trebui ~
Lectură plăcută !

Nu ştiu să folosesc o armă ! Ce mă fac ?

„Cuvintele nu sunt un joc de artificii, ele sunt arme care pot ucide sau inălţa. ” - Gabriel Ţepelea

Mai ştii când îmi spuneai că sunt iubitul tău cel bun şi că eu, cu inocenţa asta prostească, n-aş putea face rău nici măcar unei muşte ? Ah, de-ai şti cât de mult puteai greşi. Ar trebui să vezi ce-am devenit ! Un nenorocit ce i-a vieţile oamenilor nevinovaţi, un tâmpit fără sentimente ! Mă mint pe mine, uit să-mi amintesc cine eram şi cine-ar trebui să fiu. De ce oare ? Din cauza unui om, unui nepăsător ce nici măcar nu mă are la inimă ? Îmi dă o armă, îmi aruncă două vorbe pe-un ton dur şi aşa mă face să ajung ca el . Iar eu, ca fraierul, i-au arma în mână şi păşesc în necunoscut. Aflu ce e şi nu-mi mai place, deja devine cunoscut. Mă plictisesc şi vreau mai mult, mai mult. Trebuie să-mi astâmpăr pofta de a şti, de a cunoaşte. Dar cum ? Cu o armă ?
Eu nici nu ştiu să folosesc o armă ! Ce mă fac ? O învârt, o arunc, o prind şi învăţ să merg şi pe drumul ei.


Deja mă plictiseam. Eram sigur că aveam să mă afund într-un somn lung dacă Mikami nu ajungea mai repede. Ce curios eram , şi temător, pe deasupra. Ce reacţie aveam să am ? Voi reuşi s-o omor pe biata fată? Nu ştiam, poate că de asta mă şi băgasem în jocul ăsta. Vroiam să arunc zarurile şi să-mi cadă dublu şase, să câştig ! Dar ce-nsemna pentru mine câştigul, totuşi ? Nu ştiam, n-aveam idee, parcă nici nu vroiam să aflu .
Din nou se aude bătaia pendulei. Hm, oare cât mai era până avea să ajungă roşcatul ? De când ajunsesem acasă nu făcusem decât să mă gândesc la clipa ce avea să soseasca. Mă închisesem în dormitor, cu arma în mână şi nu lăsasem pe nimeni să intre, nici măcar pe mama. Gândul că aveam şansa să omor mă chinuia, îmi făcea inima să bată puternic, de parcă-şi dorea să iasă din pieptul meu.

Un sunet ciudat, foarte cunoscut mie inundă camera. Îmi suna telefonul ! Ochii îmi fug imediat către birou şi aproape că sar din pat la acesta, luând micul aparat în mână. Răspund în nu mai o secundă, trăgând aer adânc în piept. Vocea ce se auzea din celălalt capăt sigur era a lui Mikami, fermă şi rece. Am înghiţit în sec, ascultându-l foarte atent. Acesta îmi spunea să ies afară, el deja era în faţa casei mele. Închizând telefonul mi-am tras pe mine un hanorac negru şi mi-am pus gluga pe cap , apoi mi-am băgat repede pistolul în buzunarul de la blugii. Am ieşit pe partea din spate a casei, cu paşi aproape neauzbilii, ştind prea bine că toată lumea dormea. Afară vântul bătea puternic, făcea frunzele să plutească în aer şi-mi flutura părul. Mă încrunt, băgându-mi repede ambele mâini în buzunarele hanoracului şi mă uit după roşcat. Casc ochii când îl văd şi pot fi sigur că rămăsesem cu gura deschisă.
În faţa casei mele era un Ferrari negru ce parcă strălucea în lumina lunii şi a felinarelor. De maşină stătea rezemat Mikami care tr»ăgea nonşalant dintr-o ţigare. Mă privea parcă cu interes, şi pot fi sigur că-i zărisem în colţul gurii.

Oare-l văzuse cineva când venise la mine ? Sper că nu, după cum îmi ştiam vecinii aveau să-nceapă să comenteze şi să înceapă zvonuri banale. Inspir adânc şi mă apropii de el mai mult cu paşi legănaţi decât hotărât cum eram înainte. Bun. Acum îmi simţeam inima bătând şi mai tare, şi parcă-mi tot auzeam gândurile vorbind, crtiticând şi comentând la fiecare pas făcut de mine.
- Ce ţi-a luat atâta ? Mă întrebă Mikami în timp ce-şi arunca ţigarea neterminată pe iarbă - sper că mama n-o să vadă asta - şi mă privi cu coada ochiului.
- Erm, scuze. Am, ştii tu...Emoţii ! Am spus dintr-o dată, ducându-mă pe partea cealălaltă a maşinii pentru a intra. L-am auzit râzând scurt şi m-am încruntat. De ce râdea ? Nesuferit mai era omul ăsta !
- Cum să ai emoţii, puştiule ? Poate glumeşti ! Când faci aşa ceva nu simţi, doar faci ! Îmi spuse el în timp ce urca la volan. Porni maşina în viteză şi eu m-am dat speriat în spate, înghiţind în sec. Sincer, îmi era frică să nu mor într-un accident de maşină.
- Dar eu am sentimente ! Spun calm, aşezându-mă mai comod. Inspir adânc şi-mi umezesc buzele. Îl privesc cu coada ochiului pe roşcatul care mai mult se amuza de vorbele mele decât să-i pese.
- Ştii, Jason, ce-o să faci tu e un lucru mare ! Când ai ore, apropo ? Adică la cât începi şi la cât termini ? Sper că nu doreşti să te încurajez în vreun fel sau ceva. . . Îşi bătu el joc de mine, şi zâmbi parcă teribil amuzat. Doamne, ce doream să-i dau vreo două palme ! Am rămas încruntat, subţiindu-mi buzele într-un mod de copil bosumflat.
- La 12:00 şi le termin pe la 19:00 sau 20:00 ! I-am răspuns scurt, pe un ton sec. Mi-am lăsat privirea să cadă jos, rămânând la fel de supărat. Ce-l interesa pe el de mine ? Nu-şi bătea joc de bine ? Idiot ce era, mă făcea să mă enervez !
- Să nu-mi spui că te-ai supărat, Jason !
Mikami surăse amuzat şi puse brusc frână, făcându-mă să mă duc către el.

Îmi lovesc capul de pieptul său şi înjur şoptit, închizând uşor ochii. Îi aud bătăile inimii şi-mi place. Aşa, parcă simţeam că are suflet. Inspir adânc, dând să-mi ridic chipul dar nu apuc. Îl întâlnesc pe al său şi ne ciocnim amândoi frunţile, iar eu roşesc puternic în obrajii. Îl privesc în ochii verzi, ce parcă străluceau uşor şi înghit în sec, ruşinat teribil de mult. Eram sigur că buzele lui le atingeau pe ale mele, deci dacă ar fi spus ceva. . . noi ne-am fi sărutat ! Încerc să mă îndepărtez dar nu pot. Mă prinde şi-mi linge buza inferioară, muşcând-o suav după. Mă îmbujorez şi mai mult în obraji, căscând ochii. Mă dau repede în spate şi ies grăbit din maşină, punându-mi o mână pe buze. Ce făcuse ?! Aproape că mă sărutase ! Sau vrusese să facă asta ! Dar trebuie să recunosc că şi eu aveam poftă de buzele lui, roşii şi cărnoase. Clatin parcă îngrozit din cap şi scot inconştient pistolul. În graba mea de a-mi da seama ce vroiam să fac, împuşc o doamnă ce tocmai trecea strada. Ţip speriat, scăpând pistolul din mână şi mă lovesc de un trup. Îmi întorc încetişor privirea peste umăr. Era Mikami. Zâmbea mulţumit, poate că omorâsem pe cine trebuia. Simt cum lacrimi amare îmi cad pe obraji şi-mi afund capul în pieptul lui ca un copil rănit. De ce plângeam, oare ? Nu făcusem ceea ce trebuia ? Omorâsem pe cineva, folosisem nenorcita de armă, dar inconştient, ca un drogat !
- Jason ! Ce-am făcut a fost decât o joacă prostească, nimic mai mult. Nici măcar nu simt ceva pentru tine ! Spuse Mikami rece, îndepărtându-mi corpul de al său. Acum ştiam, aflasem şi-l uram pentru asta ! Nu o omorâsem pe biata femeie, ci Mikami pe mine cu nenorocitele lui de cuvinte . Uneori, cuvintele puteau răni mai mult decât gloanţele unei arme. Mă prăbuşec pe asflatul rece şi privesc în gol, trist, amăgit, simţind cum pământul începuse să-mi fugă de sub mine iar eu rămăsesem undeva în urmă.