ETER

[candy_cane]

A/N: Mult aÅŸteptatul capitol 16 :D

CAP 16

Fâşâitul sumbru a unei cortine care pică deasupra lui, sufocându-l, îl trezi, o sudoare rece îngheţându-i pielea. Deschise ochii dintr-o dată convins că acel sunet venise de la ceva real, poate chiar de la mantia înnegrită de timp a morţii care voia să îl ia dintre cei vii. Spera că se înşela. Voia cu disperare să creadă că tot ce simţise era doar un vis lugubru de care doar se speriase. Nimic rău nu avea să i se întâmple. Nimic...

Sunetul se auzi din nou, de data asta mai tare, iar ochii i se măriră, increduli. Nu putea fi adevărat! Nimic din ce se afla dincolo de câmpul său vizual nu avea să îi facă rău. Nu conta că ştia că nu se mai afla pe propriul său pământ ci pe unul magic. Nu mai conta că le văzuse lumea şi că asta îl înspăimântase mai rău decât o hoardă de creaturi spurcate, a căror bale infecte li s-ar scurge pe bărbie într-o imitaţie grotescă a unui şirag de perle.

Stomacul i se revoltă instantaneu, dar el continuă să se uite în sus, culoarea albă a tavanului garantându-i că nu era într-o lume a diavolilor, prăjit la foc mic de către cine ştie ce împieliţat cu limba despicată, cu coarne şi coadă. Înghiţind în sec, amânând momentul în care ar fi fost nevoit să se ridice, deşi simţul său practic şi curiozitatea înnăscută îi spuneau că nu avea să i se întâmple nimic, tânărul prinse aşternuturile în pumni şi strânse din dinţi, enumerând în minte toate meciurile la care participase vreodată. Cum nici asta nu îl ajută să se calmeze, se apucă să facă nişte comentarii la ultimele vizionări, dar inspiraţia îi ajunse în scurt timp într-un punct mort de unde, doar un vid alb îl ataca.

Dând din buze mărunţel, speriat peste poate de orice avea să descopere, şatenul se ridică uşor într-un cot, înghizând cu obstinaţie ochii, strângând din dinţi, gata să şi-i sfărâme. Ar fi clănţănit în surdină, dar se temea că orice generase acel fâşâit va veni după el, atacându-l înainte să îşi dea seama ce era cu el. Încrederea lui în aceste creaturi pur sânge era pe terminate, asta dacă existase vreodată.

Cogâlţâind, simţindu-şi cerul gurii mai uscat ca niciodată, bărbatul deschise un ochi şi privi, prin mica deschizătură, în timp ce mâinile lui se încleştau şi mai tare în cearşaf, trăgându-l mai aproape de trupul său. Cum nu observă nimic ieşit din comun, Ben îşi deschise ambii ochi şi inspectă camera.

Obişnuită! Ăsta era primul cuvânt care îi veni în cap. Decorată cu gust şi comodă, dar foarte obişnuită, ca orice cameră în care mai intrase până atunci. Până şi vedetele pe care le vizitase până atunci aveau camere mai spectaculoase, poate chiar şi boxe sau dulapuri pentru încălţări.

Însă, ce pierdea în grandoare, câştiga prin mărime. Încăperea era imensă, adăpostind patul uriaş în care fusese aşezat, un dulap cât trei de el puşi unul deasupra celuilalt în înălţime, o măsuţă simpatică din lemn roşiatic, probabil din cireş, şi câteva scaune pluşate, toate aranjate într-o manieră funky faţă de uşa dublă a geamului, paralel cu patul său. Dar ceva tot nu părea la locul său.

Ridicându-se în fund, sprijinindu-şi corpul care pulsa dureros de perne, Ben se mai uită încă o dată prin cameră, căutând acel ceva care îl făcea atât de neliniştit.

+Dulap... este! Nimic înspăimântător aici... Poate doar modelul cu cap de dragon de deasupra uşilor. Am impresia că mă va mânca din clipă-n clipă, asta dacă mai apuc să îl văd venind spre mine. Măsuţa... este! Periculoasă? Doar dacă îmi va cădea peste picioare şi mi le va reteza. Nu cred că sunt în stare să urnesc masa aia, oricât de uşoară pare. M-aş alege cu o hernie şi cu un spate de moşneag înainte ca ea să dorească să se mute măcar un centimetru mai la dreapta...Patul? Ei bine, stau în el şi nu mi s-a întâmplat nimic până acum. Baldachinul ăsta, în schimb, pare periculos. Dacă aş vrea să sar pe saltea cu siguraţă ar veni cineva şi m-ar altoi cu un papuc imens de casă... Scaunele tapiţate? Arată bine... Nu par vii şi nici carnivore. Deci?+ gândurile lui se derulară rapid, fără vreun impediment, aşa cum făceau şi când era copil, asta fiind una din cauzele pentru care fusese mai mereu alungat sau badjocorit.

Era prea inteligent pentru vârsta lui, ceea ce, pentru bătăuşi, cei cu un coeficient mai mic decât un cobai dresat, era un motiv destul de serios să îl fugărească prin parcuri şi prin şcoală. Ce zile fericite!

Oftând, căutând iar şi iar pricina pentru care se simţea atât de mic, Ben îşi fixă privirea asupra peretelui opus lui. Era doar un perete vopsit într-o culoare caldă, un roşu-mandarină, ce căuta să imite un apus de soare vara. Şi cam reuşea.

Atunci îl izbi: nu exista nici o uşă. Totul era acolo, tot ce ar fi avut nevoie, mai puţin o uşă pe care să scape. Nu că ar fi avut vreo şansă de supravieţuire afară, cu toate vietăţile acelea demult apuse, dar măcar siguranţa unei ieşiri ar fi trebuit să aibă.

Gângurind ceva de neînţeles pe sub barbă, ochii lui mişcându-se rapid peste tot, mintea lui lucrând frenetic, abia dacă percepu fâşâitul acela distinct, ca şi cum ceva se târa din ce în ce mai aproape de patul lui, voind să îl înşface şi să îl omoare fără drept de apel.

Înghiţindu-şi ţipătul de groază la gândul că poate nu va reuşi să facă faţă celui sau celor ce veneau înspre el, şatenul se uită din nou după ceva de care s-ar fi putut folosi drept armă. Cum nimic nu apăru, se gândi că cea mai rapidă ieşire ar fi fost fereastra, de unde, probabil, dacă avea noroc, va putea coborî, sau va găsi o altă cameră unde să se adăpostească. Nu îi plăcea să fie singur fără nici un mijloc de a se apăra de orice venea spre el.

Tremurând în aşternuturile albe şi pufoase, tânărul îşi trase picioarele aproape de corp, ochii lui urmărind tot ce se afla în jurul său, aştepând ca mişcarea să se producă din nou. Inspirând sacadat, înăbuşind orice tresărire zgomotoasă din partea sa, Ben aşteptă.

+Cum de numai mie mi se întâmplă chestii de genul ăsta? Nu sunt nici cel mai rapid, nici cel mai puternic, şi cu siguranţă nu pot conduce un grup de oameni pentru că m-ar linşa din cauza comportamentului meu neadecvat... Şi cu toate asta, sunt un ţintaş foarte bun, am o intuiţie fenomenală, deci sunt indispensabil... Şi tot sunt folosit drept momeală pentru atragerea chestiilor periculoase şi cu mulţi colţi...

Măcar o dată aş vrea să îl văd pe Tom sau pe Mike aşteptând şi atrăgând o bâzdâganie care ar putea să lichefieze un om normal cu o singură muşcătură.. Sau pe Richie alergând pe debarcadere în noapte cu o ceată de creaturi flămânzi de abia aşteptând să îi muşte o bucată din cur... Măcar o dată aş vrea să stau cu Alex şi să râd de ăştia, iar apoi să împuşc creaturile astea direct în cap. Dar după ce îi trec pe ăia trei toate sudorile...+ chicoti nebuneşte Ben, căutând frenetic un semn că nu înnebunea şi că totul se întâmpla aievea, iar ce auzea era real.

Scrâşnetul se auzi din nou, de data asta chiar de la capătul îndepărtat al patului. Cu ochii măriţi de groază, ridicat pe vârfurile picioarelor, dar încă păstrând o poziţie aplecată, cu tot corpul întins în aşteptare, durerea din muşchi sfredelindu-i conştiinţa, aşteptându-l să se mişte, şatenul începu să numere. Dacă nu ar fi avut un trecut aşa de bogat cu acele creaturi, probabil că doar ar fi aşteptat până ele ar fi ajuns mult prea aproape de el, iar atunci totul ar fi fost pierdut. În schimb, se apucă de numărat, ştiind că fiecare creatură avea un anumit timp de reacţie.

Când ajunse pe la treizeci, ceva licări în lumina dimineţii, iar el se împinse în pat, ţâşnind înainte, evitând obiectul care se cufundă în pernele moi, sfâşiind câteva dintre ele. Prinzându-se cu mâinile de marginea din lemn a patului, Ben se săltă în aer, şi se aruncă din nou înspre măsuţă, aterizând pe suprafaţa lucioasă, patinând periculos înspre marginea ei. Însă pielea, asudată din cauza emoţiilor, îl ajută să îşi menţină poziţia. Adrenalina încă îi pompa prin corp, iar el se ridică, gâfâind din cauza efortului, şi se uită înspre pat. Un nor de pene se ridică imediat de acolo, în timp ce creatura o zbughi spre locurile unde privirea lui nu putea ajunge.

Înjurând printre dinţi, Ben se lăsă pe vine şi se chinui să vadă pe sub pat, dar nimic nu îi atrase atenţia. Ce putea fi chestiuţa aceea? Un şobolan mutant? Un spiriduş plin de zahăr sau energizante? Un pui de pisică supradimensionat?

Înghiţind în sec, umezindu-şi delicat buzele, şatenul se chirci pe masă, gata să sară de pe ea dacă ceea ce îl ataca apărea din nou. Iar asta nu întârzie să se întâmple.

Un fulger roşu trecu prin cameră, şi zbură practic jumătate din distanţa dintre pat şi măsuţă, trecând prin scaunul din dreapta băiatului. Un scrâşnet şi un ţiuit infernal erupse din direcţia creaturii, iar dacă Ben nu ar fi sărit din nou, ridicându-şi picioarele de pe masă, ar fi fost probabil rupt în două de ea. Bucata de crista de pe masă se sparse în milioane de bucăţi, iar cioburile fură împrăştiate peste tot.

Rotindu-se în aer, folosindu-se de greutatea lui ca de o pârghie, Ben atinse la scurt timp cu piciorul un scaun, dar din cauza impactului brusc, acesta se răsturnă, trântidu-l şi pe şaten de pământ. Icnind, simţindu-şi pulpele de la picioare ca şi cum ar fi luat foc, tânărul încercă să se ridice, însă ploaia bruscă de cioburi îl forţă să rămână jos, riscând astfel să fie omorât de ceea ce nu putea vedea.

Convins că oricum nu avea cum să se bată cu acea creatură cu mâinile goale, tânărul îşi întoarse capul şi se uită înspre fereastră, dorind cu disperare ca pe ea să intre o faţă prietenoasă care să îl salveze. Cum aceasta nu se mişcă, Ben încercă să se târâie către ea. Dorise mai devreme să se ridice, însă durerea din picioare de abia îl lăsă să le mişte, darămite să mai pună şi toată greutatea de şaptezeci şi opt de kilograme pe ele.

Sughiţând, luptându-se cu lacrimile şi cu disperarea, auzind din nou forfotitul acela rău prevestitor şi chiţăitul inuman, sarcasticul comentator se chinui să se sprijine în mâini, toţi muşchii din corp protestând vehement. Voia atât de mult să urle, însă liniştea din jurul său îl ţinu la respect, cu toate că de abia se abţinea.

Târându-se pe coate, uitând de celelalte dureri din corp, cum ar fi tăieturile provocate de cioburile din cristalul albastru care se aflase cândva pe masă, sau imobilitatea din picioare, el înaintă, dorind măcar să atingă uşa înainte să moară. Şi ce moarte: salvat din ghearele unor corcituri turbate şi mâncat de originarurile chiar mai nebune decât creaţiile. Gâfâind din cauza efortului, Ben se întinse înspre uşă, împingând-o cu ultimele rămăşiţe de forţă, simţind valurile calde ale unei febre învăluindu-i conştiinţa, făcându-l să sucombeze în faţa lucrurilor care îl atacau din interior. Lacrimile îi ţâşniră din ochi, iar hototele de plâns îi munciră corpul extenuat.

Trăgându-şi picioarele la piept, încovrigându-se în faţa ferestrei deschise, Ben plânse şi plânse, gemetele sfâşietoare ieşindu-i din plămâni de parcă ceva s-ar fi rupt din el la fiecare respiraţie. Sufletul său tremura, incredul în faţa neşansei. Şi parcă şi-ar mai fi dorit să trăiască măcar un pic cât să o vadă pe Alex şi să îi ardă un croşeu de dreapta lui Richie pentru ce îi făcuse în trecut sărmanei fete.

Fâşâitul se apropie de el, scândurile din podea gemând sub apăsarea corpului celui care se jucase atât de crud cu un om bolnav şi fără apărare. Uitându-se prin perdeaua de lacrimi la imaginea distorsionată a viitorului său criminal, tot plânsul îi rămase în gât.

Un copil, nu mai mare de şase ani, se uita la el, cu ochii mari, dând mărunţel din buze, încercând probabil să îşi ceară scuze de la adultul acela ciudat care plângea pe jos. Părul său portocaliu cu vârfuri negre, sclipi jucăuş în lumina care intră pe fereastră, făcându-l să pară chiar mai ireal decât îl credea Ben în acel moment. Ochii li se întâlniră, iar ei se analizară reciproc până ce copilul rupse tăcerea, plecându-şi privirea cu irişi roz înspre podea, jucându-se cu marginea bluzei de pe el:

-Îmi pare rău! Nu am vrut să vă sperii... Voiam să mă joc, pentru că toţi cei de vârsta mea mă marginalizează, iar tati şi mami au spus că sunteţi incredibil pentru un om, aşa că am venit aici... Nu mă pârâţi, nu-i aşa? Nu o să mă spuneţi lu’ mami că v-am speriat nu-i aşa? Nu am ştiut cum să vă vorbesc a...aşa că...

Tirada copilului din faţa lui mai continuă pentru câteva minute, în timp ce micuţul începu să plângă cu sughiţuri, mucusul, saliva şi lacrimile amestecându-se pe faţa lui perfectă. Încă înmărmurit din cauza noii sale descoperiri, uitând de tot, cu inima bătându-i frenetic în piept, Ben se holbă la puşti pentru câteva minute fără să îl mai audă. Trezindu-se dintr-o dată din stupoarea sa, şatenul încercă să se ridice, dar, săgetat de mii de schije ale durere peste tot, se mulţumi să stea în fund, cu spatele sprijinit de geamul rece al ferestrei.

-Cum te cheamă? întrebă el când micuţul se mai potoli pentru a se face înţeles.

-Lu...Lugos, fiul lui Iladar, marele cancelar al împărăţiei Ardet, sfetnicul de încredere a împăratului Llyr ! recită puştiul, calmându-se suficient când văzu că străinul acesta nu îl certa.

-Şi cum de ai ajuns tu aici, Lugos? Şi, în primul rând, ce eşti? cele două întrebări îi părăsiră gura înainte ca el să realizeze că le pusese.

-Păi... Am zburat până aici, deşi nu sunt încă foarte priceput la zbor ca toţi prietenii mei... Şi... tata spune că noi suntem himere, primele din neamul nostru, şi singurii care avem puterea să ne metamorfozăm după plac... Dar mie nu îmi iese nimic! De aia am şi fugit de la locul de joacă... Nu puteam să fac nimic din ce făceau ceilalţi şi...

-Stai aşa, micuţule! –îl întrerupse Ben, ridicând o mână care tremură uşor şi strâmbându-se din cauza durerii – Spui că eşti o himeră nu-i aşa? Atunci în ce te-ai transformat? Eu... eu nu am reuşit să văd! reuşi el să spună, învingându-şi frica şi stânjeneala.

Cu ochii luminaţi dintr-o dată de o bucurie ghiduşă, băiatul închise ochii săi unici şi sări în sus, rotindu-se rapid în aer cu genunchii la piept. Înghiţit dintr-o dată de o lumină roşiatică puternică, Lugos se transformă în cel mai ciudat animal pe care Ben îl văzuse vreodată. Două aripi micuţe, aurii, erau ridicate, pregătite pentru zbor pe un corp de leopard, micuţ şi cu blana roşie. Aceeaşi ochi roz îl priveau, zâmbindu-i parcă.

Nu mai mare decât antebraţul său, micuţul leopard înaripat se apropie încet de omul care îi stârnise curiozitatea mai devreme. Înclinându-şi capul ca să fie mângâiat, Lugos aşteptă înfrigurat atingerea care îi va dovedi dacă omul acela îl iertase pentru pozna de mai devreme sau nu.

Uitându-se cu gura căscată la animăluţul din faţa sa, Ben se întinse să îl mânâie, deşi o frică ciudată îi răscoli stomacul. Chiar şi la vârsta aceasta fragedă copii din această lume aveau asemenea puteri. Atingând blana moale de pe creştetul plecat al micuţei feline, bărbatul îi simţii corpul relaxându-se şi realiză că, şi el când făcea câte o poznă, voia să obţină acelaşi tratament din partea celui pe care îl necăjise, dar niciodată nu se întâmplase aşa. Dorind să curme suferinţa puştiului, Ben deschise gura să îi spună ceva, dar Lugos era mult prea fericit că în sfârşit cineva îl iertase fără să îl mustre sau să îl pedepsească, aşa că sări pe omul din faţa lui, transformându-se dintr-o dată, pentru a-l îmbrăţişa.

Luat prin surprindere, şatenul nu schiţă nici un gest decât când realiză că puştiul iar plângea, de data asta pe el şi din uşurare, nu ca mai devreme. Convins pe deplin că totul nu fusese decât o joacă pentru puşti şi că nu îi voise nicidecum răul, comentatorul sportiv îl mângâie pe cap şi îl strânse uşor în braţe, corpul micuţ încăpând numai bine în braţele sale musculoase.

-Gata, gata! Nu-i nimic... Hai, mă ajuţi să mă ridic? Mă cam dor picioarele de la cascadoriile de mai devreme! îi zâmbi împăciuitor bărbatul, acel unic gest luminându-i faţa pe care se observau acum mici tăieturi.

-Da! ţipă Lugos, aproape surzindu-l, ridicându-se imediat din poala lui Ben.

Trăgându-l de o mână în timp ce şatenul se împingea cu cealaltă în podea, băiatul reuşi să îl ridice pe cel căruia îi trăsese o sperietură grozavă şi îl conduse înspre pat, ajutându-l să se aşeze.

-Um... Pe tine cum te cheamă? îşi aminti dintr-o dată roşcovanul, uitându-se direct în ochii negri ai celuilalt, fascinat de inteligenţa pe care o găsi acolo, dar mai ales de culoarea lor unică în lumea lui.

-Ben... Ben Richmond! se bâlbâi un pic şatenul, chicotind înfundat când noul său prieten dădu din cap, atot-cunoscător.

-Ei bine... Cu ce te mai pot ajuta? întrebă la fel de brusc băiatul, agitându-se în jurul patului, căutând ceva de făcut.

Situaţia asta era nouă pentru amândoi: pentru Ben din cauza ciudăţeniei şi a faptului că nu mai văzuse niciodată acel soi de căldură în ochii unui copil, mai ales îndreptată înspre el, iar pentru Lugos pentru că în sfârşit fusese acceptat de către cineva. Forma sa metamorfozată nu plăcuse niciodată nimănui, iar el nu reuşise niciodată să creeze altceva, prea descurajat de toţi ca să mai încerce. Ben pe de altă parte era fascinat peste măsură de acest copil. Putea să vadă puterea din el strălucind, dar mai ales îl vedea pe Lugos ca un personaj poate la fel de puternic şi impunător, peste câţiva ani, ca şi marele dragon care venise după ei.

-Dacă nu te superi, poţi să îmi aduci ceva care să mă scape de durere? Ceru cu jumătate de glas tânărul, întinzându-se înapoi pe perne.

-Sigur! Zâmbetul radios al micuţului îi încălzi sufletul.

În timp ce acesta dispăru pe fereastră, Ben se uită la lumea de afară pentru prima dată. Era frumoasă, toată o masă de verde compact, poate doar ici colo punctată de pete colorate. Cerul era de un albastru superb, şi doar câţiva nori îl făceau să pară mai natural, luându-i strălucirea aceea nepământeană. Însă nu putu să analizeze prea multe, căci Lugos se întoarse în clipa următoare aducând şi o micuţă trusă cu el. Punând-o pe jos, băieţelul cotrobăi prin ea o perioadă, apoi îi întinse o pastilă micuţă şi verde şi îi zâmbi.

-Asta vindecă orice! Până şi tati o ia, deci nu trebuie să îţi faci probleme! Îi spuse, dintr-o dată foarte serios.

Convins că himera ştia ce spunea, Ben luă pastila şi simţii, la numai două minute după, cum picioarele îi trec miraculos, fiind străbătute de ceea ce poate fi asemănat cu un mic şoc electric. Strâmbându-se când îşi simţi faţa întinzându-se dureros, Ben se ridică în picioare şi se apropie de dulapul cel mare, dorind să vadă dacă pastila aceea chiar avusese efect. Când faţa i se calmă, iar aerul rece care intră în cameră îl calmă pe deplin, şatenul se întoarse înspre băiat şi îi mulţumi, apoi se trezi iar aruncat la pământ cu Lugos deasupra, chirăind fericit.

Neobservat de nimeni, un dragon ce survola zona de ceva vreme, se îndreptă rapid spre turnul central pentru a anunţa trezirea primului dintre oaspeţii lor.

La numai câteva clipe după asta, Ben şi Lugos se treziră cu vreo trei dragoni pe balconul liber, aşteptând să fie remarcaţi. După ce îi dădură hainele lui Ben, aşteptând ca el să se îmbrace, cei trei se transformară şi îl poftiră să vină cu el, spunându-i că trebuia să meargă la conducătorul lor înainte de a fi lăsat liber prin ţinut. Cu o ridicare din umeri, luându-l în spate pe Lugos, deşi acesta insistase ruşinat că putea zbura, Ben urcă pe spatele dragonului cel mai mare şi fu dus în faţa lui Llyr.

După vreo două ore, Josh se trezi cuprins şi el de frisoane, iar apoi Tom, care, în ciuda caracterului său, dăduse de pământ cu wyvernul care se fusese însărcinat cu paza şi protecţia lui, pe motiv că nu îl lăsa să părăsească camera.

Tom se trezise surprins de urletul cuiva de prin apropiere, şi chiar se repezise jos din pat ca să ajute. Numai că mişcarea fusese mult prea bruscă, iar aşternuturile mult prea lungi. Încolăcindu-se în jurul picioarelor lui, îi puseră piedică, iar uriaşul se prăbuşi cât era de lung pe jos, icning. Ameţit de mişcarea mult prea bruscă a propriului corp, având încă sentimentul că ceva se întâmplase cu unul din prietenii lui, roşcatul se desprinse din îmbrăţişarea aşternuturilor şi se apropiase de fereastră, uitându-se afară, fără să o deschidă. Nu ştia precis unde se afla, căci adormise pe drum, mult prea stors de orice urmă de rezistenţă ca să mai stea şi treaz, dar nu îi plăcea foarte mult priveliştea. Prea multe chestii zburau pe sus, multe dintre ele, dacă nu chiar toate, având colţi lungi şi gheare ascuţite. Mormăind ceva legat de faptul că va ajunge carne de tun din cauza lor, Tom se întoarse cu faţa înspre cameră, dar chiar când se uită din nou înspre pat, o creatură jumătate şarpe jumătate vultur îl sperie de moarte, fiind mult prea aproape de el.

Un zbieret îi ieşi involuntar din plămâni, aproape sufocându-l cu forţa lui. Dându-se un pas înapoi, uriaşul se propti pe picioare, gata de luptă. Nici o creatură solzoasă nu va pune gheara pe el prea curând. Dacă trebuia să se bată cu tot ţinul pentru a fi lăsat în pace, atunci o va face. Aşteptând ca wyvernul să acţioneze primul, Tom doar se oţărî la el o vreme, dar nu îşi părăsi poziţia.

Ochii lui ciocolatii aruncau fulgere, dar pentru nimic în lume nu avea să îi arate creaturii acesteia ce simţea. Trupul începu să îi tremure din cauza încordării, dar nu schiţă nici un gest.

-Ar trebui să te aşezi odată, inconştientule! Corpul tău nu e refăcut pe deplin, iar muşchii tăi încă sunt deprinşi de pe oase din cauza cascadoriilor din pădure! fonfăitoarea arătare se răţoi la el.

Mârâind jos, Tom se ridică cât era el de înalt, şi se apropie de ceea ce ar fi trebuit să fie un vultur dar cu o coadă lungă de şarpe şi cu solzi în loc de pene în anumite porţiuni. Simţindu-şi corpul ca o bucată de carne prefabricată care de abia a ieşit din tocător, Tom se trânti neceremonios într-un scaun pluşat, exact ca cele existente în camera lui Ben.

-Încăpăţânatule! mormăi creatura scuturând din cap, ochii ei gri închizându-se pe moment.

-Unde sunt prietenii mei? vocea bubuitoare a lui Tom se făcu auzită pentru prima dată, atât de joasă încât îi dădu wyvernului câţiva fiori reci pe şira spinării.

-Nu ai tu treabă acum cu ei! Tu trebuie să rămâi aici până vin cei care te vor scoate de aici, apoi vei afla! Până atunci.... cârâitul plin de superioritate a animalului acela mitic fu curmat brusc de două mâini foarte mari şi puternice strângându-se în jurul grumazului lui.

-Spune-mi repede unde sunt, sau voi afla singur, iar atunci voi da de pământ cu toate spurcăciunile care îmi vor ieşi în cale. Deci, unde sunt, pocitanie? vocea ameninţătoare a omului o făcu să ţipe înfricoşată.

Panicată din cauza strânsorii din ce în ce mai puternice din jurul gâtului, pierzând aer rapid, wyvernul se folosi de coada lui lungă şi îl biciui peste picioare pe roşcat care îi dădu drumul imediat, rostogolindu-se pe jos. Sărind la o distanţă cât mai mare de bărbatul care se zbătea pe jos, creatura gâfâi speriată, neştiind ce să facă.

Vâzând că minunea cu pene şi solzi nu îi răspunde, mânios pe trucul ieftin pe care îl aplicase asupra lui, Tom se ridică de pe jos, şi şchiopătă către fereastră, convins că undeva prin apropiere trebuiau să fie alte camere. Avea să îşi găsească prietenii şi nimic nu îl va opri.

Privind speriată la omul care voia să părăsească camera în ciuda ordinelor, wyvernul se repezi înainte şi se aruncă pe spatele lui, trântindu-l la pământ, imobilizându-l. Gâfâind încă şi tuşind, creatura încercă să mai zică ceva, dar mâna puternică a omului se încleştă în smocul de pene de la gâtul ei, iar ea fu aruncată cât colo, prin fereastră.

Respirând repede, pe gură, Tom se ridică cu greu de pe jos. Cine naiba se credea urâţenia aia că era? Şeful lui? Pe naiba! Nimeni nu îi comanda lui Tom Lyons. Nimeni!

Păşind înafara camerei, aerul rece şi lumina puternică îl izbiră dintr-o dată, făcându-l să se dea un pas înapoi, orbit şi înfrigurat. Trecând, după un timp, peste senzaţiile acestea, arhitectul porni, încă şchiopătând, spre dreapta, urmând drumul foarte lat care făcea un fel de poligon de aterizare a creaturilor zburătoare pe acest turn.

Bombănind şi înjurând pentru el, chiar înainte să dea colţul, Tom se trezi iar că e trântit la pământ şi că fonfăiala care venea de undeva din spatele lui era iar vocea creaturii aceleia împuţite care voise să îl oprească din a face ceea ce voia. Urlând de ciudă şi durere căci arătarea îşi înfipsese ghearele încovoiate în spatele lui, Tom se smulse cu greu, dar nu mai încercă să o arunce de pe el, ci se răsuci, trântind-o pe spate, cu el deasupra, cărând pumni la greu în corpul mătăhălos al wyvernului, şi încercând iar şi iar să îi ajungă la gât ca să o sugrume.

Zvârcolirea fu uşor observată, şi chiar înainte ca Tom să reuşească să pună capăt vieţii semi-vulturului, ceva foarte mare îl prinse de spatele cămăşii şi îl ridică de la sol, fluturându-l în stânga şi în dreapta.

-Sergent Byh, ce e cu toată agitaţia asta? vocea puternică a unui dragon cărămiziu îl făcu pe Tom să înceteze să se zbată, pentru moment.

-Păi, omul acesta încerca să părăsească camera fără permisiune! se smiorcăi Byh către cei doi dragoni, cel cărămiziu şi cel crem care îl ţinea pe roşcat încă suspendat.

-Nimeni nu a spus că nu are voie, ci că trebuie să raportezi la centru imediat dacă se trezeşte. Pe acesta nu vei putea niciodată să îl reţii! Conducătorul nostru ne-a avertizat din start asupra lui! dragonul cel crem pufăi după ce îl eliberă pe arhitect.

-Şi bine a făcut! mormăi tânărul, trăgând de bluză, simţind încă arsurile din spate.

Chicotind slab, amuzaţi şi totuşi respectuoşi faţă de noul lor protejat, cei doi dragoni îi făcură semn lui Tom să îi urmeze. Încă furios pe tratamentul sergentului Byh, uriaşul mai mai că se repezi înspre el din nou să îl termine, însă tusea seacă, prevenitorie, a dragonului cărămiziu, îl făcu să renunţe. Pe moment!

Urmându-i pe cei doi până la locul unde balconul se termina, arhitectul se uită când la unul când la celălalt.

-Şi? Ce aveţi decând să faceţi? O să staţi să meditaţi aici, sau mă duceţi la prietenii mei? pufăi dezaprobator bărbatul, uitându-se urât la cei doi cu bărbia ridicată sfidător.

Dând din cap, ştiind că altă soluţie nu exista, cei doi îi spuseră să urce pe unul din ei, iar apoi o porniră în zbor către partea principala a castelului, fără să scoată o vorbă. Şi bine au făcut. Poate că ei erau mai mari şi mai puternici, dar Tom avea un dar de a se răzbuna pe tot ceea ce îl enerva. Iar acum era pur şi simplu scos din sărite şi îngrijorat. Nu îi plăcuse ţipătul acela sub nici o formă. Tare ar fi vrut să ştie cine îl scosese, dar se temea de ce ar putea afla, aşa că nu întrebă, ci doar analiză tot ce era în jurul lui.

Verde, verde şi iar verde. Linişte şi pace. Deloc pe placul lui. Dar prioritatea lui nu era tărâmul acesta, ci prietenii de care trebuia să aibă grijă.