22-02-2011, 10:41 PM
Am venit cu un nou oneshot sper sa va placa. Probabil voi reveni cu un edit, daca o sa mai am ideii pe care sa le adaug sau sa corectez unele greseli pe care probabil le am.
Nici nu mai ştiu cum am ajuns în situaţia asta, dar ştiu cu siguranţă ăsta a fost singurul mod în care am conştientizat abisul în care căzusem, dar era prea târziu.
Căzusem în această capcană dintr-o prostie căci în fond asta fusese m-am crezut superioară şi am greşit. În mod inconştient am încercat să fiu ceea ce nu eram de fapt, să îmi dovedesc mie şi celorlalţi că eu sunt pot, să atrag atenţia asupra mea.
Totul a început dintr-un joc care s-a transformat încet într-o cursă pentru propria existenţă, iar când cazi în cealaltă extremă este din ce în ce mai greu să redevii ceea ce ai fost cândva mai ales dacă te izbeşti de neîncrederea celorlalţi.
Spun tocmai eu asta cea care cândva eram ca ei judecam fără să cunosc însă când devii ceea ce judeci priveşti cu alţi ochii lumea. Când tot ceea ce ţi se părea greşit, ţi se părea un tabu devine o necesitate, iar tu eşti considerat un ciudat te închizi în tine.
Se întâmplă atât de repede că atunci când vrei să renunţi îţi este imposibil deja eşti dependent. Ştiu că fraza ,, anturajul a fost de vină,, este deja veche, dar asta a fost cauza care m-a făcut să mă apuc de droguri.
Am început cu o ţigară cu marijuana după care a mai urmat încă una şi încă una până când am trecut de la joacă la dependenţă. Curând am început să îmi injectez cocaină de care aveam sa devin dependentă. Era prea târziu ca să mai renunţ, am început să cresc doza pe care o luam acum şi de şapte, opt ori pe zi în funcţie de câţi bani puteam face rost.
Şi deşi auzisem despre atâtea cazuri în care drogaţii ajungeau să moară nu puteam să renunţ mai ales că nu era nimeni care să mă ajute, toţi cei care erau în aceeaşi situaţie ca mine nu mă încurajau ci mă făceau să mă resemnez. În doi an de zile de când devenisem o toxicomană nu fusese nimeni care să îmi zică măcar odată că dacă vreau pot să mă las, toţi îmi spuneau că este imposibil iar noi suntem condamnaţi la dependenţă pentru totdeauna.
Aşa am ajuns să cred şi eu, nici măcar când prietena mea cea mai bună am murit din cauză că şi-a injectat o supradoză nu am renunţat.
Era din ce în ce mai rău devenisem irascibilă, nervoasă, mă certam cu toată lumea pentru că mi se părea că este împotriva mea, iar în momentul în care ai mei au aflat că au în casă o drogată, parcă au înnebunit. Au încercat totul, m-au dus în centre de detoxifiere şi chiar la psiholog şi încet, încet am început să progresez.
Când eram în casă totul era bine mă simţeam în siguranţă, dar imediat cum ieşeam afară teama punea stăpânire pe mine iar într-un oraş aparent liniştit plin de maşini şi de oameni care îşi văd liniştiţi de viaţă realitatea este alta. Pericolul pândeşte la tot pasul ştiu asta pentru că şi eu am făcut pare din ,,oraşul de jos,, unde drogurile sunt totul.
Şi cum de ce îţi este teamă nu scapi m-am trezit că am căzut din nou pradă drogurilor doar că de data asta am depăşit orice limită. De ce spun asta poate pentru că asta a fost ultima mea escapadă înainte de a murii.
Acum sunt doar fantoma a ceea ce am fost cândva, acum că îmi privesc părinţii care stau şi plâng pe acel mormânt în care se afla trupul meu. Probabil dacă aş f trăit mi s-ar sfâşiat sufletul pentru că nimic nu e mai rău decât să îţi îngropi propriul copil.
Atunci am fost prea oarbă ca să văd asta, dar acum am înţeles că nu tu domini drogul ci el pe tine, iar cei care cred contrariul ar trebui să înţeleagă că greşesc.
Eu am înţeles asta, dar mult prea târziu.
Viaţa într-un vârf de ac
Nici nu mai ştiu cum am ajuns în situaţia asta, dar ştiu cu siguranţă ăsta a fost singurul mod în care am conştientizat abisul în care căzusem, dar era prea târziu.
Căzusem în această capcană dintr-o prostie căci în fond asta fusese m-am crezut superioară şi am greşit. În mod inconştient am încercat să fiu ceea ce nu eram de fapt, să îmi dovedesc mie şi celorlalţi că eu sunt pot, să atrag atenţia asupra mea.
Totul a început dintr-un joc care s-a transformat încet într-o cursă pentru propria existenţă, iar când cazi în cealaltă extremă este din ce în ce mai greu să redevii ceea ce ai fost cândva mai ales dacă te izbeşti de neîncrederea celorlalţi.
Spun tocmai eu asta cea care cândva eram ca ei judecam fără să cunosc însă când devii ceea ce judeci priveşti cu alţi ochii lumea. Când tot ceea ce ţi se părea greşit, ţi se părea un tabu devine o necesitate, iar tu eşti considerat un ciudat te închizi în tine.
Se întâmplă atât de repede că atunci când vrei să renunţi îţi este imposibil deja eşti dependent. Ştiu că fraza ,, anturajul a fost de vină,, este deja veche, dar asta a fost cauza care m-a făcut să mă apuc de droguri.
Am început cu o ţigară cu marijuana după care a mai urmat încă una şi încă una până când am trecut de la joacă la dependenţă. Curând am început să îmi injectez cocaină de care aveam sa devin dependentă. Era prea târziu ca să mai renunţ, am început să cresc doza pe care o luam acum şi de şapte, opt ori pe zi în funcţie de câţi bani puteam face rost.
Şi deşi auzisem despre atâtea cazuri în care drogaţii ajungeau să moară nu puteam să renunţ mai ales că nu era nimeni care să mă ajute, toţi cei care erau în aceeaşi situaţie ca mine nu mă încurajau ci mă făceau să mă resemnez. În doi an de zile de când devenisem o toxicomană nu fusese nimeni care să îmi zică măcar odată că dacă vreau pot să mă las, toţi îmi spuneau că este imposibil iar noi suntem condamnaţi la dependenţă pentru totdeauna.
Aşa am ajuns să cred şi eu, nici măcar când prietena mea cea mai bună am murit din cauză că şi-a injectat o supradoză nu am renunţat.
Era din ce în ce mai rău devenisem irascibilă, nervoasă, mă certam cu toată lumea pentru că mi se părea că este împotriva mea, iar în momentul în care ai mei au aflat că au în casă o drogată, parcă au înnebunit. Au încercat totul, m-au dus în centre de detoxifiere şi chiar la psiholog şi încet, încet am început să progresez.
Când eram în casă totul era bine mă simţeam în siguranţă, dar imediat cum ieşeam afară teama punea stăpânire pe mine iar într-un oraş aparent liniştit plin de maşini şi de oameni care îşi văd liniştiţi de viaţă realitatea este alta. Pericolul pândeşte la tot pasul ştiu asta pentru că şi eu am făcut pare din ,,oraşul de jos,, unde drogurile sunt totul.
Şi cum de ce îţi este teamă nu scapi m-am trezit că am căzut din nou pradă drogurilor doar că de data asta am depăşit orice limită. De ce spun asta poate pentru că asta a fost ultima mea escapadă înainte de a murii.
Acum sunt doar fantoma a ceea ce am fost cândva, acum că îmi privesc părinţii care stau şi plâng pe acel mormânt în care se afla trupul meu. Probabil dacă aş f trăit mi s-ar sfâşiat sufletul pentru că nimic nu e mai rău decât să îţi îngropi propriul copil.
Atunci am fost prea oarbă ca să văd asta, dar acum am înţeles că nu tu domini drogul ci el pe tine, iar cei care cred contrariul ar trebui să înţeleagă că greşesc.
Eu am înţeles asta, dar mult prea târziu.