17-02-2011, 06:39 PM
Mulțumim de atâtea comentarii. Putem vedea cât de mult ne apreciați munca. -.-
[center]Capitolul 19
Eireen P.O.V.[/center]
Toți elfi se agitau în jurul meu. Unul dintre ei murise. Deși nu eram ca ei, am simțit o imensă cantitate de jale făcându-și loc în sufletul meu. Nu puteam suporta să știu că cineva murise datorită mie. Nu am ascultat ce vorbeau toți în jurul meu și m-am lăsat luată de Derik pe sus, spre nu știu ce cameră de consiliu – sau ceva de genul. Mi-am lăsat capul pe umărul lui, părul lui blond mângâindu-mi fața. M-a lăsat jos imediat ce am intrat în cameră. Impunătorul Migorn – ce totuși părea să aibă inimă și să nu fie un nenorocit, cum îl crezusem la început – a luat cuvântul. Da, geniule, ne cam dădusem și noi seama că războiul va începe în curând. Acum ce voia ? Să fim toți Nuuuu ! Serios ? Nu aș fi crezut niciodată !. M-am așezat pe mânerul fotoliului pe care stătea elful meu și am meditat o secundă asupra pericolului. Nu puteam lăsa ca o întreagă specie să moară din cauza mea. Oare de ce Derik mă salvase la început de gnomii ăia ? Acest lucru se întâmplase relativ curând, probabil o lună și ceva, dar părea îndepărtat. Atâtea lucruri se schimbaseră. Inclusiv eu.
Mi-am analizat opțiunile. Îi puteam lăsa pe ei să lupte, iar eu să mă ascund ca o lașă. Exclus, eu nu fugeam de pericol. Sau mai puteam lupta. Deși puterea mea – să trec prin porți, mare chestie – era minoră, m-am gândit că poate aș putea avea mai multe puteri. Nu se putea să nu îi ajut cumva. Desigur, dacă nu va ajuta la nimic lupta mea, mă voi oferi pe tavă lui Ayno, înainte să îmi ucidă . . . nu știam cum să le zic. Familie ar fi fost exagerat ? Am hotărât să mă gândesc la asta mai târziu. Derik m-a întrebat la ce mă gândesc. Am zâmbit superior când s-a făcut liniște în încăpere. Deci eram importantă.
- Din moment ce eu pot deschide porți, sau ce naiba pot face, presupun că mai am vreo putere, nu ? Și dacă nu, tot aș vrea să lupt și eu. Tu să taci ! i-am spus răspicat blondului când am văzut că vrea să mă întrerupă. Ayno nu e prost. Știe că dacă voi fi acolo, nu are voie să omoare pe nimeni sau așa voi muri eu, deci adio putere pentru el.
Toți se uitau la mine de parcă aș fi fost vreo ciudată. Migorn avea o față de zici că voia să mă sărute, atât de fericit era. Da, geniilor, nu eram proastă. Nu am știut dacă să mă simt jignită de presupunerea lor nerostită sau să râd de fețele lor. M-am mulțumit să stau cu mâinile încrucișate la piept și să aștept verdictul. Marii elfi din consiliu s-au strâns într-un colț, chemându-l și pe Derik. Oh, da, perfect ! Lăsați`o pe fata cu idei pe din afară și voi discutați. Nu am putut înțelege ce vorbeau, erau prea rapizi, dar era clar despre ce anume se certau – căci și ei erau ca oamenii, dacă ridicau vocile însemna că se certau. Știam că, dacă printr-o minune, el m-ar fi lăsat să lupt, nu trebuia să îi zic despre planul meu de a mă sacrifica pentru toți. Nu m-ar fi lăsat și probabil m-aș fi topit și aș fi renunțat. Dar nu puteam renunța. Nu îmi stătea în fire. M-am întors la realitate când toată lumea și-a reluat locul. Un elf mai bătrân, cu părul de un alb strălucitor, s-a ridicat în picioare, m-a privit cu atenție și a spus pe un ton sec :
- Eu sunt Valandil. Cu aprobarea acestui elf, ce se pare că te iubește mai mult decât viața, eu te voi învăța să te lupți și poate vom da și de niște puteri noi.
Am aprobat ușor din cap, luându-i mâna lui Derik. Am simțit tensiunea ce pusese stăpânire pe el, așa că m-am aplecat în față și l-am sărutat ușor. Știu că probabil nu eram foarte politicoasă față de cei din încăpere, dar nu mă puteam abține. Am revenit la poziția mea inițială, iar el a zâmbit. Valandil mi-a făcut semn cu capul să îl urmez. Văzând că blondul nu mă urma m-am panicat puțin. Se părea că la antrenament nu voi fi decât eu și elful acesta. Am expirat zgomotos, atrăgând niște priviri încruntate, și am coborât scările castelului. În curtea uriașă nu era nimeni. Elful m-a dus într-un loc umbrit. M-a analizat puțin, apoi mi-a cerut să întind palma. A închis ochii ușor, iar asta aproape m-a făcut să râd. Așa făceau toți în filme. Într-un final, a deschis ochii brusc.
- Ce ești tu ? a șoptit contrariat.
- Om, presupun. Ai vreun dubiu privind acest aspect ? l-am întrebat la rându-mi.
- Nu ești nimic din ce am mai întâlnit până acum și crede-mă că am cunoscut o grămadă de creaturi. Ai sentimente umane. Asta nu arată nimic, totuși, căci și noi le avem. Ai magie în tine mai multă decât un elf obișnuit. Dar, mai ales, ai un spirit ciudat. Nu e pur, dar nici rău. Dar mai mult decât atât, acesta nu este un spirit de muritor. Și nu pot înțelege.
Era destul de enervat de faptul că nu înțelegea. Am chibzuit puțin asupra acestui răspuns. Era interesant, evident. Să aflu după nouăsprezece ani de viață că aș putea să nu fiu doar musca de pe pânza de păianjen, mă făcea să mă simt superioară. Dar crezusem eu vreodată că sunt la fel ca ceilalți ? Ceva probabil era cu mine. Mama, când era în viață, îmi spunea o poveste despre niște spirite ale pădurii. Îmi zicea că pot fi rele și bune. Iar apoi râdea ușor și îmi spunea cu vocea ei blândă : Așa cam ca tine, draga mea. Dar dacă așa ceva chiar exista ? Dacă poate mama știuse mai mult decât îmi putuse explica ? Ah, câte întrebări aveam acum pentru ea. Dar plecase . . .
Am vrut să îi spun lui Valandil despre aceste creaturi, dar am preferat să vorbesc cu Derik mai întâi. Elful s-a apropiat de mine și mi-a dat o sabie. Am prins-o destul de stângaci. M-am gândit că probabil voia să îi arăt dacă măcar știu să mă apăr de loviturile lui. Ei bine, nu eram chiar așa fraieră. Mă descurcam eu. A ridicat sabia, dar chiar când voia să mă lovească, i-am parat lovitura. A zâmbit mulțumit, apoi m-a lăsat să atac. Am fugit cu sabia ridicată spre el, încercând să țintesc la capul lui, dar m-a împins înapoi. Am rămas ținuită locului. Nu făcuse nimic, dar totuși eu mă dusesem cu câțiva metrii mai în spate. Deci el avea puteri. Am chicotit ușor, așezându-mă pe iarbă. M-am lăsat pe spate, iarba moale mângâindu-mi fața. Valandil a plecat, salutându-mă, dar Derik a venit imediat după el. S-a așezat lângă mine, sărutându-mi fruntea. Ah, ce sentiment plăcut. Știind că el era aici cu mine, mă relaxa. Mi-am pus capul pe abdomenul lui, simțindu-mă destul de adormită, deși încă nu era seară. M-am gândit să îl întreb pe elf despre povestea mamei.
- Ai auzit vreodată de niște spirite ale pădurii ? l-am întrebat încet.
Acesta m-a privit uimit. Cred că știa ceva. Vedeam cum încerca să își aleagă cuvintele pentru a-mi explica. Am încercat să nu îmi pierd răbdarea, dar într-un final, am realizat că urma să îmi spună. M-a privit ușor trist și a început povestea.
[center]Capitolul 19
Eireen P.O.V.[/center]
Toți elfi se agitau în jurul meu. Unul dintre ei murise. Deși nu eram ca ei, am simțit o imensă cantitate de jale făcându-și loc în sufletul meu. Nu puteam suporta să știu că cineva murise datorită mie. Nu am ascultat ce vorbeau toți în jurul meu și m-am lăsat luată de Derik pe sus, spre nu știu ce cameră de consiliu – sau ceva de genul. Mi-am lăsat capul pe umărul lui, părul lui blond mângâindu-mi fața. M-a lăsat jos imediat ce am intrat în cameră. Impunătorul Migorn – ce totuși părea să aibă inimă și să nu fie un nenorocit, cum îl crezusem la început – a luat cuvântul. Da, geniule, ne cam dădusem și noi seama că războiul va începe în curând. Acum ce voia ? Să fim toți Nuuuu ! Serios ? Nu aș fi crezut niciodată !. M-am așezat pe mânerul fotoliului pe care stătea elful meu și am meditat o secundă asupra pericolului. Nu puteam lăsa ca o întreagă specie să moară din cauza mea. Oare de ce Derik mă salvase la început de gnomii ăia ? Acest lucru se întâmplase relativ curând, probabil o lună și ceva, dar părea îndepărtat. Atâtea lucruri se schimbaseră. Inclusiv eu.
Mi-am analizat opțiunile. Îi puteam lăsa pe ei să lupte, iar eu să mă ascund ca o lașă. Exclus, eu nu fugeam de pericol. Sau mai puteam lupta. Deși puterea mea – să trec prin porți, mare chestie – era minoră, m-am gândit că poate aș putea avea mai multe puteri. Nu se putea să nu îi ajut cumva. Desigur, dacă nu va ajuta la nimic lupta mea, mă voi oferi pe tavă lui Ayno, înainte să îmi ucidă . . . nu știam cum să le zic. Familie ar fi fost exagerat ? Am hotărât să mă gândesc la asta mai târziu. Derik m-a întrebat la ce mă gândesc. Am zâmbit superior când s-a făcut liniște în încăpere. Deci eram importantă.
- Din moment ce eu pot deschide porți, sau ce naiba pot face, presupun că mai am vreo putere, nu ? Și dacă nu, tot aș vrea să lupt și eu. Tu să taci ! i-am spus răspicat blondului când am văzut că vrea să mă întrerupă. Ayno nu e prost. Știe că dacă voi fi acolo, nu are voie să omoare pe nimeni sau așa voi muri eu, deci adio putere pentru el.
Toți se uitau la mine de parcă aș fi fost vreo ciudată. Migorn avea o față de zici că voia să mă sărute, atât de fericit era. Da, geniilor, nu eram proastă. Nu am știut dacă să mă simt jignită de presupunerea lor nerostită sau să râd de fețele lor. M-am mulțumit să stau cu mâinile încrucișate la piept și să aștept verdictul. Marii elfi din consiliu s-au strâns într-un colț, chemându-l și pe Derik. Oh, da, perfect ! Lăsați`o pe fata cu idei pe din afară și voi discutați. Nu am putut înțelege ce vorbeau, erau prea rapizi, dar era clar despre ce anume se certau – căci și ei erau ca oamenii, dacă ridicau vocile însemna că se certau. Știam că, dacă printr-o minune, el m-ar fi lăsat să lupt, nu trebuia să îi zic despre planul meu de a mă sacrifica pentru toți. Nu m-ar fi lăsat și probabil m-aș fi topit și aș fi renunțat. Dar nu puteam renunța. Nu îmi stătea în fire. M-am întors la realitate când toată lumea și-a reluat locul. Un elf mai bătrân, cu părul de un alb strălucitor, s-a ridicat în picioare, m-a privit cu atenție și a spus pe un ton sec :
- Eu sunt Valandil. Cu aprobarea acestui elf, ce se pare că te iubește mai mult decât viața, eu te voi învăța să te lupți și poate vom da și de niște puteri noi.
Am aprobat ușor din cap, luându-i mâna lui Derik. Am simțit tensiunea ce pusese stăpânire pe el, așa că m-am aplecat în față și l-am sărutat ușor. Știu că probabil nu eram foarte politicoasă față de cei din încăpere, dar nu mă puteam abține. Am revenit la poziția mea inițială, iar el a zâmbit. Valandil mi-a făcut semn cu capul să îl urmez. Văzând că blondul nu mă urma m-am panicat puțin. Se părea că la antrenament nu voi fi decât eu și elful acesta. Am expirat zgomotos, atrăgând niște priviri încruntate, și am coborât scările castelului. În curtea uriașă nu era nimeni. Elful m-a dus într-un loc umbrit. M-a analizat puțin, apoi mi-a cerut să întind palma. A închis ochii ușor, iar asta aproape m-a făcut să râd. Așa făceau toți în filme. Într-un final, a deschis ochii brusc.
- Ce ești tu ? a șoptit contrariat.
- Om, presupun. Ai vreun dubiu privind acest aspect ? l-am întrebat la rându-mi.
- Nu ești nimic din ce am mai întâlnit până acum și crede-mă că am cunoscut o grămadă de creaturi. Ai sentimente umane. Asta nu arată nimic, totuși, căci și noi le avem. Ai magie în tine mai multă decât un elf obișnuit. Dar, mai ales, ai un spirit ciudat. Nu e pur, dar nici rău. Dar mai mult decât atât, acesta nu este un spirit de muritor. Și nu pot înțelege.
Era destul de enervat de faptul că nu înțelegea. Am chibzuit puțin asupra acestui răspuns. Era interesant, evident. Să aflu după nouăsprezece ani de viață că aș putea să nu fiu doar musca de pe pânza de păianjen, mă făcea să mă simt superioară. Dar crezusem eu vreodată că sunt la fel ca ceilalți ? Ceva probabil era cu mine. Mama, când era în viață, îmi spunea o poveste despre niște spirite ale pădurii. Îmi zicea că pot fi rele și bune. Iar apoi râdea ușor și îmi spunea cu vocea ei blândă : Așa cam ca tine, draga mea. Dar dacă așa ceva chiar exista ? Dacă poate mama știuse mai mult decât îmi putuse explica ? Ah, câte întrebări aveam acum pentru ea. Dar plecase . . .
Am vrut să îi spun lui Valandil despre aceste creaturi, dar am preferat să vorbesc cu Derik mai întâi. Elful s-a apropiat de mine și mi-a dat o sabie. Am prins-o destul de stângaci. M-am gândit că probabil voia să îi arăt dacă măcar știu să mă apăr de loviturile lui. Ei bine, nu eram chiar așa fraieră. Mă descurcam eu. A ridicat sabia, dar chiar când voia să mă lovească, i-am parat lovitura. A zâmbit mulțumit, apoi m-a lăsat să atac. Am fugit cu sabia ridicată spre el, încercând să țintesc la capul lui, dar m-a împins înapoi. Am rămas ținuită locului. Nu făcuse nimic, dar totuși eu mă dusesem cu câțiva metrii mai în spate. Deci el avea puteri. Am chicotit ușor, așezându-mă pe iarbă. M-am lăsat pe spate, iarba moale mângâindu-mi fața. Valandil a plecat, salutându-mă, dar Derik a venit imediat după el. S-a așezat lângă mine, sărutându-mi fruntea. Ah, ce sentiment plăcut. Știind că el era aici cu mine, mă relaxa. Mi-am pus capul pe abdomenul lui, simțindu-mă destul de adormită, deși încă nu era seară. M-am gândit să îl întreb pe elf despre povestea mamei.
- Ai auzit vreodată de niște spirite ale pădurii ? l-am întrebat încet.
Acesta m-a privit uimit. Cred că știa ceva. Vedeam cum încerca să își aleagă cuvintele pentru a-mi explica. Am încercat să nu îmi pierd răbdarea, dar într-un final, am realizat că urma să îmi spună. M-a privit ușor trist și a început povestea.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.