13-02-2011, 03:50 PM
am venit cu un fel de continuare chiar daca se pare ca nu am nici un comentariu, nici macar negativ...
(partea a 2a)
Dementa...
Au trecut probabil sute de ore de cand ei au crezut ca ai plecat pentru totdeauna si pe atunci nu puteam de cat sa ma las pacalit de toate acele lacrimi de durere, lacrimi la fel de false ca si iubirea pe care ti-o impartaseau zi de zi atunci cand inca erai langa ei. Dar acum nici un cuvant indurerat, nici o lacrima varsata in van, fara sentiment, nu ma mai puteau convinge ca acei oameni chiar au un suflet... mi-au repetat de zeci de ori ca vor fi mereu alaturi de mine si ca imi inteleg suferinta, alte minciuni a caror rost nu il inteleg... doar tu ai ramas langa mine desi stiu ca te-am ranit in cel mai drastic mod cu putinta, poate ca nu sunt cu nimic mai bun decat ceilalti si totusi tu mai iertat asa de usor, poate ai ramas la fel de naiva... acum cateva nopti cand ai aparut prima data in camera mea mi-ai spus ca nu am de ce sa ma simt vinovat, deoarece ai ajuns intr-un loc mult mai bun si ca esti mai fericita ca oricand. Imi amintesc ÅŸocul pe care l-am avut cand ai intrat in zbor prin geamul deschis in camera mea, eram speriat si in acelas timp atat de fericit, acum nu ma mai satur sa-ti privesc aripile pline cu pene albe si chipul parca palid, trupul mereu imbracat in aceiasi rochie lunga de aceiasi culoare cu aripile... esti ca o pata de lumina, doar parul tau cret mult mai lung decat mi-l aminteam isi pastrase culoarea intunecata... Stau intins pe pat asteptandu-te ca in fiecare seara de cateva zile, mi-ai promis ca o sa te intorci la mine mereu, stiu ca am devenit dependet de tine, de imaginea ta atat de pura, dar nu imi pasa atata timp cat pot sa am in fiecare zi o doza din propriul meu drog. Proprile mele ganduri ma fac sa devin confuz, uneori ma intreb daca nu am inebunit, daca nu esti doar o iluzie creata de o minte bolnava de atata singuratate... dar apoi vine seara si esti din nou langa mine spulberandu-mi toate gandurile, toata confuzia si lasand in urma ta doar o fericire aproape ireala. Vantul rece intra prin fereasta lasata deschisa si ma face sa tremur facandu-ma in acelas timp sa devin constient de trecerea timpului, privesc spre ceas si imi dau seama ca te astept de ore intregi, devin agitat si incep sa ma plimb prin camera fara nici un rost privind mereu spre fereastra, in capul meu circuland singura intrebare care explica starea de nerabdare in care ma aflam „Unde esti?â€.
(partea a 2a)
Dementa...
Au trecut probabil sute de ore de cand ei au crezut ca ai plecat pentru totdeauna si pe atunci nu puteam de cat sa ma las pacalit de toate acele lacrimi de durere, lacrimi la fel de false ca si iubirea pe care ti-o impartaseau zi de zi atunci cand inca erai langa ei. Dar acum nici un cuvant indurerat, nici o lacrima varsata in van, fara sentiment, nu ma mai puteau convinge ca acei oameni chiar au un suflet... mi-au repetat de zeci de ori ca vor fi mereu alaturi de mine si ca imi inteleg suferinta, alte minciuni a caror rost nu il inteleg... doar tu ai ramas langa mine desi stiu ca te-am ranit in cel mai drastic mod cu putinta, poate ca nu sunt cu nimic mai bun decat ceilalti si totusi tu mai iertat asa de usor, poate ai ramas la fel de naiva... acum cateva nopti cand ai aparut prima data in camera mea mi-ai spus ca nu am de ce sa ma simt vinovat, deoarece ai ajuns intr-un loc mult mai bun si ca esti mai fericita ca oricand. Imi amintesc ÅŸocul pe care l-am avut cand ai intrat in zbor prin geamul deschis in camera mea, eram speriat si in acelas timp atat de fericit, acum nu ma mai satur sa-ti privesc aripile pline cu pene albe si chipul parca palid, trupul mereu imbracat in aceiasi rochie lunga de aceiasi culoare cu aripile... esti ca o pata de lumina, doar parul tau cret mult mai lung decat mi-l aminteam isi pastrase culoarea intunecata... Stau intins pe pat asteptandu-te ca in fiecare seara de cateva zile, mi-ai promis ca o sa te intorci la mine mereu, stiu ca am devenit dependet de tine, de imaginea ta atat de pura, dar nu imi pasa atata timp cat pot sa am in fiecare zi o doza din propriul meu drog. Proprile mele ganduri ma fac sa devin confuz, uneori ma intreb daca nu am inebunit, daca nu esti doar o iluzie creata de o minte bolnava de atata singuratate... dar apoi vine seara si esti din nou langa mine spulberandu-mi toate gandurile, toata confuzia si lasand in urma ta doar o fericire aproape ireala. Vantul rece intra prin fereasta lasata deschisa si ma face sa tremur facandu-ma in acelas timp sa devin constient de trecerea timpului, privesc spre ceas si imi dau seama ca te astept de ore intregi, devin agitat si incep sa ma plimb prin camera fara nici un rost privind mereu spre fereastra, in capul meu circuland singura intrebare care explica starea de nerabdare in care ma aflam „Unde esti?â€.
