M-am gandit sa vin cu nextu nu stiu daca o sa va placa dar eu sper ca o sa fie bun cat de cat. Scuzati eventualele greseli, probabil mi-a scapat. Lectura placuta.
Cap9: Refuz
Era…Nu, nu putea fii. Asta era imposibil, nu puteam sa cred una ca asta. M-am eliberat incet din aceea imbratisare si mi-am indreptat privirea spre cel care acum iesise la lumina si pe care il priveam socata. Mi-am muscat buza cu ardoare, vrand parca sa ma conving ca nu era o iluzie, ca cel care statea chiar acum in fata mea era real desi speram ca minte sa imi joace feste.
- Tata, ce faci aici?! L-am intrebat incet eram insa foarte sigura ca nu voiam sa aflu motivul.
- Am venit dupa tine Rose. Mergem acasa! Raspunse acesta tare asigurandu-se ca aveam sa ii aud raspunsul si avea dreptate, il auzisem tare si clar. Era ca un ecou care se auzia iar si iar la nesfarst. Stateam nemiscata, nu puteam sa schitez nici un gest eram incapabila sa fac vreo miscare oricat de nesimnificativa ar fi fost, nu reuseam. Mintea imi ramase captiva, intrasem intr-o stare de negare, o lupta imposibila cu propria persoana care oricat ar fi incercat pur si simplu nu putea sa accepte ca cel care statea in fata mea era intradevar tata.
Am ramas tacuta, pierduta in propria gandire catre cel care imi daduse viata nu se schimbase aproape deloc aceiasi ochii verzi, aceiasi privire rece si nepasatoare, acelasi chip lipsit de orice urma de afectiune, poate doar lasitatea si rautatea s-ar fi putut citii pe fata lui si totusi asemanarea dintre noi era izbitoare, dar aveam personalitati atat de diferite incat poate ca daca nu as fi semanat atat de mult cu el multi ar fi zis ca era imposibil ca el sa imi fie tata. L-am privit pe Alex care statuse pana acum nemiscat si tacut probabil ca nu intelegea prea multe si totusi nu spunea nimic. Mi-am luat la revedere de la acesta si m-am indreptat incet spre casa, fara sa spun sau sa schitez vreun gest urmata indeaproape de tata care la fel ca si mine nu zice nimic era prea ciudat, atat de tacut nu ii statea in fire.
Ajunsi in casa ne-am indreptat spre sufragerie in aceiasi tacere de nepatruns, fiecare dintre noi asteptand ceva stiam prea bine ce sau mai bine-zis pe cine o asteptam pe mama abia atunci avea sa se dezlantue furtuna. Nu a durat prea mult pana cand mama a ajuns acasa, anuntata probabil de Alex.
- Ce cauti aici ? il intreba incet pe tata cu oarecare teama in glas.
- Am venit dupa Rose. Stii foarte bine care a fost conditia mea iti redau libertatea o iau pe Rose. Raspunde la randul lui tata fara sa o priveasca si cu aceasta replica cearta a inceput. Isi aruncau tot felul de vorbe grele unul la adresa celuilalt, fara sa tina cont ca eram acolo, fara sa realizeze cat de mult ma afectau toate asta uitand parca de existenta mea desi eu eram motivul pentru care se certau.
- Incetati! Am stigat cat de tare am putut pentru a le atrage atentia.
- Dar Rose au incercat ei sa protesteze.
- Nici nu vreau sa aud acum ma ascultati pe mine! Am tacut destul asistand la fiecare cearta a vostra, asa ca a venit randul vostru sa ma ascultati. Am rostit furioasa facandu-i sa se opreasca.
- Tata cine a zis ca vreu sa merg cu tine, nu ti se pare ca a trecut prea mult timp ca sa vii acum si sa o faci pe tatal grijuliu, oare nu ca e cam tarziu?! De ce atunci cand eram o ,, familie’’ nu ti-a pasat de mine sau macar cat de mult ne ranesti.
- Si ce vrei sa te las aici cu ea?! Stiu ca nu am fost cel mai bun tata, dar m-am straduit.
- Te-ai straduit?! Pai scuza-ma daca nu am observat, probabil ca eram prea ocupata sa vad cum stai beat si dai ordine. Iti pasa oare cum ne simteam noi, atata timp cat tu te simteai bine.
- Si ce propui sa te las cu mama ta?! Nu vezi ca nu ii pasa de tine?! Iti acorda prea mult libertate. Daca ai sta la mine as avea grija cu cine iesi mai ales daca este vorba de un baiat. Daca iti facea ceva tipul ala ?! asta chiar ma enervat nu mai putut suporta.
- De unde stii tu?! Oare stii ceva despre mine?! Nu ma cunosti, nu stii cine sunt doar pretizi ca iti pasa, dar nu e asa stiu asta. Am tipat plecand in garaba la mine in camera si lasandu-i sa faca ce vor, deja eram satula de toate astea, eram prea obosita sa mai pot lupta contra morilor de vant. Am incuiat usa sa fiu sigura ca nu o sa ma deranjeze nimeni in fond nu era decat o risipa de timp si vorbe goale.
Mi-am simtit obrajii care incepeau sa se umezeasca incet, plangeam motive aveam destule insa nu vroiam decat sa plang, asta era singurul mod de a ma elibera. Nu eram costienta de nimic, nu imi pasa de nimic sau incercam sa ma prefac ca nu imi pasa. Mintea imi era incetosata, amintiri amestecate imi apareau in fata ochilor, erau amintiri dureroase in cele mai multe dintre ele privind cum mama era lovita fara mila de ,, tata” sau cum eu stateam intr-un colt plangand. Spre deosebire de atunci, acum eram un simplu spectator.
Nu imi pasa de nimic tot ce stiam era ca trebuie sa lupt, sa ma impun si sa dovedesc ca pot sa castig, aceasta batalie. Intrebarea este oare aveam sa reusesc?! Eram atat de puternica incat sa reusesc?! Si daca nu ce puteam sa fac sa renunt doar pentru ca eu nu pot sa imi duc propria curce. Oare i-ar fi pasat ,, tatei’’ de mine? Daca nu atunci de ce isista atat de mult sa locuiesc cu el, doar ca sa poata sa demonstreze celorlalti ca nu este vinovat de nimic si ca mama este vinovata de tot. Greu de zis, poate ca asta era motivul, oricum cei din jur nu stiau calvarul pe care a trebuit sa il suportam zi e zi.
Flashback:
- Ai o familie, atat de fericita iar parinti tai sunt asa de intelegatori. Voi sunteti familia perfecta. Spuneau ei.
- Da asa este. Raspundeam eu mecanic caci asta fusesem invatata sa fac sa mint doar ca sa nu rada lumea de noi.
Endback.
Dar ce stiau ei, erau fericiti inchisi in lumea lor care parea atat de perfecta, in timp ce in a mea era haos. Cine le dadea voie sa spuna asta, erau ei siguri ca familia mea era perfecta?! Nu asta ii facusem eu sa creada era ceea ce eu le-am permis sa vada. Insa nu stiau cat de greu imi era, cand ei vorbeau despre acea ,,familie perfecta’’ care nu era decat o iluzie, un fals.
- Rose?! Am auzit de pe partea cealalta a usii, era mama.
- Lasati-ma, vreau sa fiu singura. Am raspuns incet dupa care am tacut si eu si ea. Stiam ca plange suspinele o dadeau de gol. Ma durea sa o fac sa sufere, dar trebuia si ea sa inteleaga ca si eu sufar chair daca nu ii spun, sufar mereu.
Maine era ziua decisiva, maine aveam sa aflu daca raman sau plec.
Cap9: Refuz
Era…Nu, nu putea fii. Asta era imposibil, nu puteam sa cred una ca asta. M-am eliberat incet din aceea imbratisare si mi-am indreptat privirea spre cel care acum iesise la lumina si pe care il priveam socata. Mi-am muscat buza cu ardoare, vrand parca sa ma conving ca nu era o iluzie, ca cel care statea chiar acum in fata mea era real desi speram ca minte sa imi joace feste.
- Tata, ce faci aici?! L-am intrebat incet eram insa foarte sigura ca nu voiam sa aflu motivul.
- Am venit dupa tine Rose. Mergem acasa! Raspunse acesta tare asigurandu-se ca aveam sa ii aud raspunsul si avea dreptate, il auzisem tare si clar. Era ca un ecou care se auzia iar si iar la nesfarst. Stateam nemiscata, nu puteam sa schitez nici un gest eram incapabila sa fac vreo miscare oricat de nesimnificativa ar fi fost, nu reuseam. Mintea imi ramase captiva, intrasem intr-o stare de negare, o lupta imposibila cu propria persoana care oricat ar fi incercat pur si simplu nu putea sa accepte ca cel care statea in fata mea era intradevar tata.
Am ramas tacuta, pierduta in propria gandire catre cel care imi daduse viata nu se schimbase aproape deloc aceiasi ochii verzi, aceiasi privire rece si nepasatoare, acelasi chip lipsit de orice urma de afectiune, poate doar lasitatea si rautatea s-ar fi putut citii pe fata lui si totusi asemanarea dintre noi era izbitoare, dar aveam personalitati atat de diferite incat poate ca daca nu as fi semanat atat de mult cu el multi ar fi zis ca era imposibil ca el sa imi fie tata. L-am privit pe Alex care statuse pana acum nemiscat si tacut probabil ca nu intelegea prea multe si totusi nu spunea nimic. Mi-am luat la revedere de la acesta si m-am indreptat incet spre casa, fara sa spun sau sa schitez vreun gest urmata indeaproape de tata care la fel ca si mine nu zice nimic era prea ciudat, atat de tacut nu ii statea in fire.
Ajunsi in casa ne-am indreptat spre sufragerie in aceiasi tacere de nepatruns, fiecare dintre noi asteptand ceva stiam prea bine ce sau mai bine-zis pe cine o asteptam pe mama abia atunci avea sa se dezlantue furtuna. Nu a durat prea mult pana cand mama a ajuns acasa, anuntata probabil de Alex.
- Ce cauti aici ? il intreba incet pe tata cu oarecare teama in glas.
- Am venit dupa Rose. Stii foarte bine care a fost conditia mea iti redau libertatea o iau pe Rose. Raspunde la randul lui tata fara sa o priveasca si cu aceasta replica cearta a inceput. Isi aruncau tot felul de vorbe grele unul la adresa celuilalt, fara sa tina cont ca eram acolo, fara sa realizeze cat de mult ma afectau toate asta uitand parca de existenta mea desi eu eram motivul pentru care se certau.
- Incetati! Am stigat cat de tare am putut pentru a le atrage atentia.
- Dar Rose au incercat ei sa protesteze.
- Nici nu vreau sa aud acum ma ascultati pe mine! Am tacut destul asistand la fiecare cearta a vostra, asa ca a venit randul vostru sa ma ascultati. Am rostit furioasa facandu-i sa se opreasca.
- Tata cine a zis ca vreu sa merg cu tine, nu ti se pare ca a trecut prea mult timp ca sa vii acum si sa o faci pe tatal grijuliu, oare nu ca e cam tarziu?! De ce atunci cand eram o ,, familie’’ nu ti-a pasat de mine sau macar cat de mult ne ranesti.
- Si ce vrei sa te las aici cu ea?! Stiu ca nu am fost cel mai bun tata, dar m-am straduit.
- Te-ai straduit?! Pai scuza-ma daca nu am observat, probabil ca eram prea ocupata sa vad cum stai beat si dai ordine. Iti pasa oare cum ne simteam noi, atata timp cat tu te simteai bine.
- Si ce propui sa te las cu mama ta?! Nu vezi ca nu ii pasa de tine?! Iti acorda prea mult libertate. Daca ai sta la mine as avea grija cu cine iesi mai ales daca este vorba de un baiat. Daca iti facea ceva tipul ala ?! asta chiar ma enervat nu mai putut suporta.
- De unde stii tu?! Oare stii ceva despre mine?! Nu ma cunosti, nu stii cine sunt doar pretizi ca iti pasa, dar nu e asa stiu asta. Am tipat plecand in garaba la mine in camera si lasandu-i sa faca ce vor, deja eram satula de toate astea, eram prea obosita sa mai pot lupta contra morilor de vant. Am incuiat usa sa fiu sigura ca nu o sa ma deranjeze nimeni in fond nu era decat o risipa de timp si vorbe goale.
Mi-am simtit obrajii care incepeau sa se umezeasca incet, plangeam motive aveam destule insa nu vroiam decat sa plang, asta era singurul mod de a ma elibera. Nu eram costienta de nimic, nu imi pasa de nimic sau incercam sa ma prefac ca nu imi pasa. Mintea imi era incetosata, amintiri amestecate imi apareau in fata ochilor, erau amintiri dureroase in cele mai multe dintre ele privind cum mama era lovita fara mila de ,, tata” sau cum eu stateam intr-un colt plangand. Spre deosebire de atunci, acum eram un simplu spectator.
Nu imi pasa de nimic tot ce stiam era ca trebuie sa lupt, sa ma impun si sa dovedesc ca pot sa castig, aceasta batalie. Intrebarea este oare aveam sa reusesc?! Eram atat de puternica incat sa reusesc?! Si daca nu ce puteam sa fac sa renunt doar pentru ca eu nu pot sa imi duc propria curce. Oare i-ar fi pasat ,, tatei’’ de mine? Daca nu atunci de ce isista atat de mult sa locuiesc cu el, doar ca sa poata sa demonstreze celorlalti ca nu este vinovat de nimic si ca mama este vinovata de tot. Greu de zis, poate ca asta era motivul, oricum cei din jur nu stiau calvarul pe care a trebuit sa il suportam zi e zi.
Flashback:
- Ai o familie, atat de fericita iar parinti tai sunt asa de intelegatori. Voi sunteti familia perfecta. Spuneau ei.
- Da asa este. Raspundeam eu mecanic caci asta fusesem invatata sa fac sa mint doar ca sa nu rada lumea de noi.
Endback.
Dar ce stiau ei, erau fericiti inchisi in lumea lor care parea atat de perfecta, in timp ce in a mea era haos. Cine le dadea voie sa spuna asta, erau ei siguri ca familia mea era perfecta?! Nu asta ii facusem eu sa creada era ceea ce eu le-am permis sa vada. Insa nu stiau cat de greu imi era, cand ei vorbeau despre acea ,,familie perfecta’’ care nu era decat o iluzie, un fals.
- Rose?! Am auzit de pe partea cealalta a usii, era mama.
- Lasati-ma, vreau sa fiu singura. Am raspuns incet dupa care am tacut si eu si ea. Stiam ca plange suspinele o dadeau de gol. Ma durea sa o fac sa sufere, dar trebuia si ea sa inteleaga ca si eu sufar chair daca nu ii spun, sufar mereu.
Maine era ziua decisiva, maine aveam sa aflu daca raman sau plec.