Insane love by Aisu and MiraA

[MiraA]

Bun...in primul rand multumim pentru comentarii fetelor si ne bucuram ca am reusit sa va captam atentia.Tin sa precizez ca acest capitol este scris de Aisu,dar din anumite motive personale nu a putut sa-l posteze ea.

Aveam un sentiment ciudat inca de cand intrase in incapere. Imi parea straniu cunoscut. Infatisarea, numele... parca era ecoul amintirilor mele inecate in tristete.
Totusi, era imposibil sa fie el. Lui nu i-ar fi pasat atat de mult de o persoana incat sa innebuneasca din cauza pierderii ei. Spun asta deoarece sunt sigur ca Takeshi nu a comis nici o crima, ci e doar victima durerii pierderii iubitului sau.
Il intelegeam mai bine decat oricine altcineva din intreaga clinica. Stiam ca dragostea este o otrava letala, care te ucide incet, atat de incet, incat simti cum iti pierzi mintile din cauza ei. Eram si eu pe strada asta si incepeam sa cred ca eram masochist avand in vedere ca nu o parasisem inca. Dar nu era chiar atat de usor precum parea, nu pentru mine. Eram prea slab: nu puteam da cu piciorul trecutului, nu ma puteam desparti de amintirea zilelor petrecute impreuna cu el. Nu vroiam sa uit amintirile frumoase, iar cele urate oricum ma torturau in fiecare noapte.
Cu o sfortare supraomeneasca mi-am oprit sirul gandurilor si m-am intors inapoi la realitate.
-Takeshi, eu sunt convins ca tu nu ai omorat pe nimeni. Tot ce s-a intamplat a fost doar un accident nefericit, de care tu chiar nu esti vinovat, am spus pe un ton mai putin profesional decat mi-as fi dorit.
Si-a intors brusc capul, permitandu-mi sa vad lacrimile cristaline in care erau scaldati frumosii sai ochi de culoarea castanei.
Pentru o clipa mi s-a parut ca un fulger m-a spintecat in doua jumatati perfect egale. Ochii sai tristi pareau atat de departe de mine...cufundati in propria lor lume intunecata si plina de suferinta. Toata etica mea a fost mototolita si aruncata la cosul de gunoi precum o hartie nefolositoare. Ar fi trebuit sa imi ascult presentimentul ce imi spusese sa il trimit la alt doctor, unul care nu era un pic nebun. Totusi, acum era mult prea tarziu si nu mai avea nici un rost.
M-am ridicat incet de pe scaun si m-am indreptat cu pasi mici spre el. Un mic ungher din mintea meu urla disperat sa ma opresc in acel loc, insa era atat de mic incat nu i-am acordat atentie. Dupa doi ani de autocontrol mi se intampla exact acelasi lucru: imi pierdeam ratiunea si imi uitam toate principiile. Ajuns in fata sa si m-am asezat pe vine pentru a sta aproape la acelasi nivel cu el. Mi-am asezat palmele pe genunchii sai si l-am privit asa cum nu mai privisem decat o singura persoana in viata mea. Chiar nu mai stiam ce se intampla cu mine. Corpul era al meu, dar mintea care il controla imi era straina.
- Nu ai vrea sa iesi din rahatul asta de spital nenorocit? Arati de parca ai petrecut ultimii patru ani intr-o inchisoare de maxima securitate. Haide in curte, acolo nu mai e mirosul asta nesanotos. O sa iti faca bine. Si, in plus, acolo o sa imi poti spune ce s-a intamplat cu tine. Ce zici?
Nu mi-a raspuns. Mi-am folosit toata forta fizica de care dispuneam in acel moment si l-am ridicat de pe scaunul negru din fata biroului, iar apoi l-am tarat pe coridoarele ca un labirint ale spitalului. M-am gandit ca parea o stafie. O persoana care, desi se afla aici, in spatiul nostru, nu era in locul in care trebuia, nu mai apartinea acestei lumi.
Unul dintre infirmieri se uita ciudat, vazand cum il trag dupa mine si ma intrebam de ce. Intotdeauna angajatii acestei clinici mi se parusera niste persoane de-a dreptul dubioase insa, de regula, nu imi bateam capul cu asta mai mult de cinci secunde.
Cand am iesit afara, in curtea spatioasa, ochii mei au fost deranjati de diferenta mare de lumina. L-am asezat pe Takeshi pe prima banca pe care am zarit-o, iar apoi am luat si eu loc langa el.
- Deci, care este povestea ta? am intrebat, zambind bland.