We will still be friends forever despite difficulties

[Vero]

Well, după o lungă şi mare ceartă cu partenera mea m-am decis să continui ficul şi îmi cer scuze pentru ce aţi citit mai devreme. Îmi venise o altă idee şi [mă mir] Haku a fost de acord. So, fără a mai adăuga ceva, vă doresc lectură plăcută şi aştept comentarii şi critici. Sper să vă placă!

Capitolul 11.
Deidara’s story

Acea persoană este Sasuke Uchiha. Un traficant de droguri şi fratele mai mic a lui Itachi. Acesta are părul brunet şi ochii negri asemenea celui mai adânc abis. De la el procuram de cele mai multe ori aceste substanţe etnobotanice ce dau o senzaţie de plăcere şi de euforie. Cu ajutorul lor uiţi de lume, de sentimente, de tot.

Îmi iau telefonul de pe măsuţa din faţa mea şi observ un mesaj de la Tenten, o fată simpatică cu părul castaniu, prins în două corui de o parte şi de alta a capului şi ochii căprui. O fată care se tot ţine după mine şi mă invită la toate petrecerile pe care le organizează, iar eu accept doar pentru că sigur va veni şi iubitul ei, Sasuke. Îi trimit feie un mesaj prin care îi zic că voi fi acolo şi după îl caut pe Sasuke în agendă ca să îi zic să nu uite de droguri deşi, ştiu că oricum le va lua, el fiind dependent de ele.

Mă îndrept spre dormitorul meu şi îmi aleg din şifonier un tricou de culoarea cerului spre apus cu un imprimeu negru în formă de cap de mort şi o pereche de jeanşi negri cu lanţuri. Ma încalţ cu o pereche de tenişi albi şi îmi arunc o privire în oglindă. Pe faţa mea se putea citi oboseala şi neliniştea ce era în sufletul meu. Nu dormisem de vreo două zile, cred. Faţa palidă îmi cerea un somn bun, însă eu nu îi respectam dorinţa. M-am dus la baie pentru a mă spăla pe faţă şi pentru a-mi prinde părul lung şi auriu într-o coadă la baza gâtului, după care ies din casă şi mă îndrept spre maşina mea, un peaugeot negru.

Maşina alerga pe strada oarecum pustie pe lângă casele, blocurile şi magazinele oraşului. Imaginile parcă fugeau pe lângă mine. Doar cea din faţa mea era clară. Într-un final apăs frâna ce scoate un zgomot nu prea mare şi mă opresc în faţa unei vile mari. Pereţii acesteia erau de culoare crem, înconjuraţi de o frumoasă grădină plină cu flori de toate culorile: roşii precum focul, galbene aidoma soarelui, albastre ca cel mai însorit cer şi multe alte culori splendide. Cred că am uitat să precizez că Tenten este una dintre cele mai bogate fete de la mine din şcoală. De cele mai multe ori petrecerile se ţin la ea, ea locuind mai mereu singură deoarece părinţii ei erau mai tot timpul plecaţi în călătorii de afaceri. Deschid uşor poarta din fier şi păşesc pe aleea din ciment ce ducea la uşa casei. Sun la sonerie şi nici nu iau bine degetul de pe sonerie că Tenten deja îmi deschise usa.

O salut politicos şi intru căutându-l pe Sasuke cu privirea. Nu după mult timp l-am văzut stand într-un colţ al sufrageriei alături de patru băieţi. Primul era un băiat mereu vesel şi pus pe glume, cu părul blond, făcut ţepi şi cu ochii albaştri precum marea. Numele lui era Naruto Uzumaki. Al doilea, era un tip brunet prins într-o coadă în creştetul capului. Acesta este Shikamaru Naara, un tip leneş care mai degrabă ar dormi toată ziua decât să facă ceva bun. Al treilea este Neji Hyuuga, un băiat la prima vedere rece şi îmfumurat dar este foarte de treabă dacă ajungi să îl cunoşti. Acesta are părul asemenea tăciunii şi ochii lila. Ultimul dar nu cel din urmă, un băiat la fel de vesel şi de amuzant precum Naruto, cu părul roşcat şi ochii negri, Kiba.

Iau de pe masa plină cu gustăruri şi băuturi un pahar cu bere şi mă duc spre băieţii din colţ ce se dădeau la o parte pentru a-mi face loc pe canapea. Fără a-l întreba, Sasuke, care trăgea în prostie dintr-un joint, îmi întinsese cutia cu produsul. Îi mulţumesc şi i-au şi eu un joint.

La fel ca Sasuke, trăgeam şi eu în prostie. Fumam în continuu joint după joint. Fumul îmi învăluia nările dar nu îmi păsa. Eram deja în extaz. Simţeam cum uit tot, orice amintire plăcută sau neplăcută, chiar şi numele meu. Pun pariu că dacă cineva încerca să mă ridice de aici nu reuşea decât să mă dărâme căzând şi el peste mine. Am început să râd isteric fără motiv. Substanţele deja mi-au ajuns la creier.

Prin ochii între-deschişi o puteam vedea o fată frumoasă cu părul roz asemenea florilor de cireş şi ochii de un verde crud ce mă priveau. În acelaşi timp, ea vorbea cu organizatoarea petrecerii. Numele rozaliei parcă îmi stă pe limbă dar mereu îl uit. Oare cum o chema? Mi se pare atât de cunoscută. Cine era ea? Şi de ce această întrebare mă obsedează având în vedere că sunt mangă? Trebuie să fie ceva cu fata asta cu siguranţă. Dar ce?

Îmi scutur capul şi beau o gură din lichidul gălbui şi amărui după care încep să tuşesc sec. Îmi simt corpul tot mai greu. O durere de spate îmi acapară corpul datorită loviturilor ce le primeam de la unul dintre băieţi. În secunda următoare… Nimic. Nu mai pot vedea nimic în faţa ochilor. Parcă am intrat într-un abis. Haide doar nu am murit acuma! Nu se poate! E imposibil!

Clipeam des pentru a mă obişnui cu lumina din cameră. Mă uit în jurul meu şi observ aceleaşi paturi ca vai de ele şi aceiaşi pereţi murdari. Aceeaşi asistentă cu părul de foc ce mă privea îngrijorată. Nu! Nu din nou. Nu din nou am ajuns în acelaşi loc ca mai înainte. Fără a o lăsa să mai zică ceva îi zic că sunt bine şi că vreau să plec. Nu suport locul ăsta. Nici să nu aud de el. Plus că, de fiecare dată când cineva ajunge în comă din cauza drogurilor, o grămadă de jurnalişti dau buzna în saloane pentru a interoga pacientul. Nu vreau să fiu la fel ca descreieraţii ce se lasă filmaţi, interogaţi.

Asistenta se tot roagă de mine să nu plec pentru că sunt destul de slăbit, şi chiar aşa şi este, dar eu nu o ascult şi o îmbrâncesc într-un perete după care ies din salon, iar în final din spital. Oftasem uşurat că scăpasem din acea închisoare, cum o numesc eu, şi pentru că nu am dat de acei jurnalişti enervanţi, infometaţi de informaţii şi bârfe. Caut un taxi cu privirea şi intru în primul pe care îl văzusem. Îi spun adresa şi aştept să ajung acasă. Privirea-mi obosită privea pe geamul murdar oamenii fericiţi de pe străzi. Fericiţi… ce cuvânt urât pentru unii, dar frumos pentru alţi. Eu mă încadrez în prima categorie. Cândva am fost şi eu fericit dar acum, nu mai sunt. Totul s-a ruinat pentru mine. Am început să mă urăsc, să urăsc că m-am născut. Preferam să mor dar pur şi simplu nu pot. Nu pot să o fac pe acea fiinţă minunată, acea fată care mereu mă bine dispune, acea fată pe care o iubesc din toată inima, acea fată ce e îndrăgostită de Sasori, fără ca el să o iubească câtuşi de puţin, Sakura.

Pierdut în gânduri nu realizez că şoferul, enervat, strigă la mine din răsputeri zicându-mi că am ajuns. Mă uit buimac la el şi scot din buzunarul de la blugi zece dolari pe care îi înmânez după care ies din maşina portocalie. Păşesc încet cu privirea tristă spre bloc, după care urc scările ajungând în final în faţa apartamentului meu. Se pare că uşa este deschisă. Oare am uitat să o încui? Pff, chiar nu mai contează acum. Tot ce îmi doresc e să pot face o baie caldă pentru a mă linişti. Închid uşa şi aud din sufragerie nişte voci. Dacă nu mă înşel, acele voci veneau de la televizor. Hai că deja a devenit aiurea. Oi fi eu uituc dar nici în halul acesta încât să uit televizorul deschis. Mă îndrept spre sufragerie şi ce să vezi? Un băiat de vârsta mea, roşcat şi cu ochii de un verde şters, mă privea oarecum mirat. Rămân şocat. Nu, nu se poate. Cred că încă mai sunt sub influenţa drogurilor. E imposibil. Ori am vedenii ori în faţa mea stă un zombie ori visez. Prefer să fie a treia variantă. Se apropia de mine iar când a ajuns în faţa mea mă scutură. Se pare că nu este un vis. Este real. Îmi scutur capul şi spun cu o voce tremurată, plină de spaimă, de uimire, de şoc.

-Gaara?

___________________________
Capitolul este necorectat. Aşa că îmi cer scuze pentru eventualele greşeli. Sper că v-a plăcut.