Cateva creatii de-ale mele

[Addeh]

Hey>:D< Ms pentru comm.
Am zis sa fac ceva mai diferit.... Si imi incerc norocul cu un -yaoi-.
Va avea 2-3 capitole:-?
>:D<

Pentru prima data - un zambet sincer

Cand eram mic, zambeam neincetat si nu-mi faceam griji pentru nimic. Aveam o viata simpla si frumoasa alaturi de familia mea. Mama era o persoana iubitoare si calma, imi oferea totul, iubirea sa. Insa in momentul in care tatal meu a murit intr-un accident de masina, totul s-a schimbat. A inceput sa bea, sa fumeze si a ajuns pana si la droguri. Mi-era teama de ceea ce se putea intampla, in fond, era mama mea, fiinta ce mi-a dat viata. Pentru prima data insa, a indraznit sa dea in mine, a fost prima palma primita de la ea, iar astfel am ajuns sa fiu batut de propria mama. Plangeam pe ascuns. Acum eram retras si fricos, timid... Nu mai indrazneam sa ies afara - puteam sa fiu o posibila bataie de joc pentru ceilalti copii de varsta mea.
Doar camera micuta imi era martorul lacrimilor varsate si a suspinelor.
La varsta de unsprezece ani, m-a dat la un orfelinat, m-a abandonat in fata acelei cladiri ce o credeam locul copiilor nevoiasi si tristi; mi-a marturisit ca sunt o povara pentru ea, ca eu sunt vinovat de tot ce s-a intamplat, pana si de moartea tatalui meu.
Anii au trecut, iar eu inca stau in acest camin, poate doar astept o persoana sa-mi dea iluzii si sperante, sa ma imbratiseze, chiar daca totul este fals...
- Hei, Joshua. Mai visezi mult cu ochii deschisi? Ah, da. Acesta este Mike. A fost primul care m-a ajutat atunci cand am venit aici, mi-a oferit umarul sau, sa pot plange in voie.
Mike are optisprezece ani, fiind mai mare decat mine cu un an. Ochii sai sunt negri si stralucitori in care inca se reflecta putina fericire. L-am admirat si inca o fac. Intotdeauna mi-a placut parul sau de un blond sters, fata de culoarea satenie a parului meu ce intristeaza. Niciodata nu m-am considerat un tip frumos, dimpotriva, corpul meu slabut si pielea alba ies repede in evidenta, iar ochii de un verde inchis imi sunt incadrati de rama subtire a ochelarilor. Nu vad nimic special la mine.
- Da, ca de obicei, nu? Ii raspund eu amicului meu intr-un final, oftand apoi trist.
- Haide, nu mai fi asa melancolic. Ahm... Nu cred ca ai auzit ceea ce s-a intamplat, sau ma rog, ce urmeaza sa se intample.
- Ce? Intreb eu putin confuz si totodata aratand curiozitate. Amicul meu, cand imi vazu fata asemeni unui copil naiv, incepu sa rada.
- Ce-i de ras?
- Ah, nimic... Doar ca... Deveni mai serios ca la inceput, continuandu-si apoi fraza: Poate ca va fi mai bine pentru tine astfel. Cum sa-ti spun...
- Mike! Vorbeste, ma alarmez eu, dorind sa aflu ce se petrece.
- Fie! Cineva vrea sa te ia! Adica... vei fi adoptat, la naiba!
- P-Poftim? Adoptat? Cand s-a intamplat asta?
- Acum... o saptamana, imi spune el, plecand capul cu privirea in pamant.
- De ce nu mi-ai zis mai devreme? Il intreb eu apucandu-l de gulerul camasii sale aproape tipand, apoi imi continui propozitia. Nu te bucuri pentru mine?! Stii cat am suferit din cauza asta?! De ca nu mi-ai spus?! Am sperat intotdeauna la o familie, la cineva protector, cineva care sa ma iubeasca si sa m....Dar ceea ce urma sa zic a fost intrerupt de Mike, iesindu-si din fire.
- Stiu! Am facut-o pentru ca te iubesc! Nu-mi pasa ce vei crede acum ca ti-am marturisit asta. Intelege! Te vreau doar pentru mine si mi-e teama sa te pierd. O s-o spun de cate ori este nevoie: Te iubesc, Joshua.
Raman nemiscat un timp pentru ca nu pot sa asimilez ce mi-a spus. Ma iubeste...? Dar este interzis, ilogic. Suntem baieti si nu... nu se poate...
- Joshua...?
- Lasa-ma... Ii raspund pe un ton rece dandu-i in final drumul camasii si murmurand un Imi pare rau.
Incep sa fug pe holurile pustii ale orfelinatului, indreptandu-ma spre iesire. Vreau sa reflectez asupra ultimelor intamplari, asupra viitorului meu. Ma asez la umbra unui copac inca tulburat de spusele lui Mike. Nu poate fi adevarat, este amicul meu si nimic mai mult. In plus, suntem amandoi baieti, nu este bine. Eu nu sunt homosexual, niciodata n-am fost. Refuz sa cred prostia asta. Pentru el simt doar un sentiment de prietenie, atat.
O adiere usoara de vara imi deranjeaza parul, facandu-ma in acelasi timp sa-mi inchid ochii, ca o stare de somnolenta. Imi dau ochelarii jos, oftand in favoarea timpului si asteptand. Astept? Ce astept? Poate doar pe cineva care sa ma rupa de pe aceasta lume si sa ma faca sa uit de toti si de toate. Cat de mult m-am schimbat in anii petrecuti aici, cat de mult mi s-a schimbat viata. Si cand ma gandesc... Urmeaza sa plec, sa parasesc putinele amintiri ce le am alaturi de cei de aici, alaturi de Mike...
Nu conteaza. Doar sper sa fac alegerea corecta, nu vreau sa ranesc pe nimeni...