Mister. Întâmplări de la miezul nopţii.

[SnowFlake.]

Capitolul douăzeci şi trei - Complicitatea

Chiar când eram pe punctul de a adormi, după acea zi copleşitoare şi plină de sentimente, am zărit o siluetă care semăna foarte mult cu mama. Prima dată nu-mi dădusem seama de adevăr, dar apoi mi-am amintit că pot vedea fantome. Cum am putut uita aşa ceva? Am privit-o fără să spun nimic, aşteptam ca ea să spargă gheaţa şi asta s-a şi întâmplat.
- Claire, ştiu că mă poţi vedea. Am nevoie de ajutorul tău.
M-am îndreptat spre uşă şi am impins-o fără să fac zgomot. Mă temeam să nu mă audă cineva şi să dea buzna în cameră.
- Mamă?! , am întrebat eu, deşi ştiam asta foarte bine.
- Da, draga mea, eu sunt. Ajută-mă.
- Cum?
- Ştii unde stă Daniel, nu?
- De unde îi ştii numele? Şi da ştiu unde stă, am fost pe acolo, o singură dată.
- Când cineva moare, află absolut totul, nu-ţi face griji. Scrie-mi adresa acum.
Am ascultat-o, deşi nu ştiu de ce. Am rupt o foaie de pe birou şi am scris mecanic adresa tâmpitului ăla care a omorât-o. I-am întins-o, deşi nu ştiam dacă o poate atinge. Prima dată credeam că fantomele trec prin orice, dar nu era chiar aşa. A luat-o şi mi-a spus că se va întoarce imediat. Am privit-o cum dispare îngrijorată. Nu ştiam ce avea de gând să facă, dar aveam încredere în ea. O iubeam, asta e ceva foarte clar, deşi aş fi preferat să nu se întâmple această nenorocire pentru a-mi da seama de asta. Partea bună, ar fi că am pe cineva în care mă pot baza. Am auzit un zgomot în spatele meu şi m-am întors cât de repede am putut. Era Shane cu un zâmbet şters pe buze. Mă privea cu o tristeţe inemaginabila, dorind să mă consoleze. Pentru că el stătea ca o statuie, m-am apropiat eu, cercetându-l. Acelaşi lucru îl făcea şi el, apoi m-a luat în braţe.
- Totul va fi bine.
- Ai fost aici în tot timpul ăsta?
A ezitat destul de mult pentru a răspunde, iar eu mi-am dat seama că da.
- Da, a spus într-un final. Am văzut-o şi eu şi cred că ştiu ce are de gând, dar mai bine nu-mi dau cu părerea. Nu vreau să spun o prostie şi apoi să nu fie aşa.
Avea dreptate, cred. Era mai bine să nu mă impacienteze şi mai mult cu o simplă idee, care s-ar putea să nu fie corectă. Am dat să mai spun ceva, dar nu am reuşit pentru că mama şi-a făcut apariţia din nou, dar de acesta dată râzând. Nu-i înţelegeam reacţia, chiar deloc. I se părea amuzant că murise?
- Stai liniştită, Claire. Totul e bine acum. Daniel ăla e mort.
- Ce?!
Nu puteam să cred asta. Daniel mort? Dar cum?
- L-am omorât eu şi în acelaşi timp, l-am forţat să-mi spună ce s-a întâmplat de a vrut să te omoare pe tine.
- Åži .... ce a spus?
Nu prea vroiam să ştiu, dar totuşi am întrebat.
- Din cauza lui Key. Erai prea fericită cu el şi Daniel ăsta, te vroia, din câte a spus el.
Mă gândeam eu. Supoziţiile mele erau corecte. Dar dacă Daniel chiar m-ar fi dorit, nu ar fi încercat să mă omoare, ci ar fi încercat să mă cucerească, ar fi luptat pentru mine. Mai corect spus, eram o obsesie bolnavă.
- Am o întrebare! Ai spus chiar înainte să pleci că oamenii morţi ştiu totul. Atunci de ce m-ai pus să scriu adresa lui Daniel? Nu o ştiai deja?
A chichotit plimbându-se prin cameră.
- Ba da, dar am vrut să-mi fi un fel de complice.
Mă întrebăm, când a luat-o mama razna. Nu am mai auzit-o niciodată vorbind aşa şi nu ştiam că era de acord cu crimele, dar o înţeleg. A vrut să se răzbune. Şi eu vroiam asta, deci complicitatea a fost bună. Nu mă mai simt aşa de inutilă.
- Care din voi mă trimite în corpul meu? Dacă aşa s-o chema.
Mi-am îndreptat privirea către Shane şi el a înţeles ce vroiam să spun. Nu eram pregătită pentru a face asta, nici măcar nu ştiam cum. Shane a început din nou acel ritual ciudat. Şi-a fixat privirea asupra mamei, apoi a închis ochii, şi ca prin magie, în următoarele secunde mama a dispărut. Îmi va fi dor de ea, dar e mult mai bine să nu zăbovească între două lumi.
- Deci, ai de gând să-mi spui cum ai făcut asta?
- E simplu. Să spunem că ai o fantomă pe aici, care te supără, metaforic vorbind. Te uiţi la ea şi apoi închizi ochii, concentrându-te. Îţi imaginezi un loc frumos, eu de data asta mi-am imaginat o plajă, şi sufletul va fi eliberat.
Am reflectat asupra cuvintelor lui câteva minute bune şi mi-am dat seama că are dreptate. Dar totuşi, o plajă? Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de trecut. Cât de mult încercam să o fac pe mama să mă ducă la plajă, doar eu ştiam. Aş vrea ca aceste lucruri să se mai repete, aş vrea să fiu din nou copilul acela care nu cauzează probleme şi care nu ştie ce înseamnă ura. Acum mi-am dat seamă că acest sentiment a pus stăpânire pe mine. Ura şi vinovăţia. Dacă nu eram eu, mama era în viaţă, sau dacă Daniel nu exista, dar faptul este consumat şi nu pot da timpul înapoi, din păcate.
Shane a plecat lăsându-mă singură cu gândurile mele. Nu mai aveam chef să gândesc, aşa că m-am pus în pat. Sper doar să pot dormi.