28-01-2011, 06:17 PM
Pasager
Pasager
Capitolul I: O zi proastă
Sunt un simplu călător prin univers. Simt căldura Sorilor și frigul stelelor moarte, văd lumi sfârșindu-și existența și altele renăscând din praf stelar. Nimic nu mă mai impersionează dar în același timp totul este nou pentru mine. Nu știu ce sunt, nu știu de unde vin. Sunt o entitate. Sunt o particulă. Sunt poate chiar moartă, dar continui să trăiesc.
Toată viața mea, de când am terminat liceul și până în prezent am lucrat ca agent de vânzări. Șeful meu era un nesuferit, salariul nu mă ținea în viață mai mult de două săptămâni iar benefiicile nu soseau niciodată. Adoram moda și când aveam puțin timp liber mă întorceam la prima mea iubire - designul vestimentar. Aș fi vrut de multe ori să îmi pot arunca câteva sute de euro pe o rochie, dar bugetul meu nu îmi permitea nici să mai visez. La douăzeci și cinci de ani John Keats murea lăsând în urmă nenumărate poezii de dragoste, astăzi îndrăgite. A murit în dizgrație și în sărăcie. La douăzeci și cinci de ani Wolfgang Amadeus Mozart scrisese peste două sute de lucrări. La douăzeci și cinci de ani mama mea avea deja trei copii. La cei douăzeci și cinci de ani ai mei eram singură din toate punctele de vedere.
Cu ce mă ocupam mai exact? Nu se stipulase în fișa postului că voi sta toată ziua cu un calculator în brațe și că voi fi dependent de el. Programări, întâlniri, ședințe, proiecte, totul era trecut acolo, până în ziua în care nu a mai pornit. Și totuși, ziua aceea începuse chiar bine.
La ora șase eram deja în picioare și mă plimbam prin casă în timp ce cafeaua dădea în clocot. Am alergat către bucătărie și am închis ochiul aragazului. M-am îndreptat apoi către hol, glonț către geanta în care îmi lăsasem țigările. Mi se părea un obicei urât să fumezi, dar nu o făceam în locuri publice, ci doar atunci când stresul punea stăpânire pe nervii mei dependenţi de nicotină plus dimineața la cafea. Câte bordeie atâtea obiceie. M-am îndreptat către dulapul supraaglomerat de chilipiruri și am ales o fusta crem , lungă până sub genunchi, o cămașă de mătase lucioasă și o pereche de pantofi cu toc, deasemenea crem. Mi-am întins pe pat un palton și m-am îndreptat din nou către bucătărie, loc în care cafeaua se răcise de mult. Am aprins în final țigara și am savurat-o până la ultimul fum. Avea să fie o zi obișnuită, fără incidente, dar cu aceleași țipete care îți zgâriau creierul din partea amantei șefului, care brusc avansase de la o simplă recepționeră la o șefă adjunct. Într-o clădire mică, cu două etaje își avea sediu atât firma noastră de grafică dar și o firmă de asigurări din care se auzeau numai urletele clienţilor nemulţumiţi, traşi pe sfoară sau nesatisfăcuţi.
Am pus ceşcuţa împreună cu linguriţa în chiuvetă şi le-am lăsat pentru când aveam să mă întorc. În mod surprinzător, bucătăria mea nu avea un frigider, nu doar pentru că atunci când ultimul s-a stricat mi-am dat seama că nu am bani să îl repar ci și pentru că nu aveam timp mai deloc să mănânc acasă.
Mi-am luat paltonul, geanta, cheile și telefonul și am ieșit pe ușa în grabă. Am coborât cele trei etaje și am văzut că în căsuța mea poștală erau câteva scrisori. Factură, factură, factură ... nu am mai stat să le văd și pe restu și le-am înghesuit în geantă. Superb. Mașina mea era blocată de o alta. Am trântit geanta pe scaunul din dreapta și am început sa claxonez. După zece minute nervii mei erau întinși la maxim. Am ieși în strada principală și am luat primul taxi pe care l-am văzut. După alte treizeci de minute de trafic infernal și de înjurături aruncate în trafic am ajuns în final la clădirea ascunsă între blocuri. Mașina șefului era deja acolo, la fel și a domnișoarei târfă. Din ecuația asta rezulta că aveau să-mi taie din salariu pentru întârziere. Fabulos. Adjuncta era cocoțată pe un birou și își făcea ochi dulci cu unul dintre angajați. Mi-a aruncat o privire scurtă și plină de scârbă și mi-a spus.
- Eric te așteaptă, drăguțo.
Nu m-am coborât la nivelul ei ca să o întreb retoric dacă mă aștepta pe mine pentru că terminase cu ea ci pur și simplu mi-am continuat drumul. Am ciocănit ușor la ușă în speranța că nu o să audă și o să mă pot preface că nu s-a întâmplat nimic, dar vocea lui plină de amărăciune urlă să intru.
- A câta oară este săptămâna asta?
- Este abia luni, i-am dat eu peste nas.
- Mai ai și tupeu. Îți dau temă pentru cele cinci minute când vei fuma prima
țigară. Fă singură un calcul cât câștigi tu pe zi și din banii aceia să scazi cam douăzeci la sută. Care este deviza noastră?
- „Pentru fiecare client nemulÈ›umit salariatul pierde douăzeci la sutăâ€, l-am
citat eu pe stăpânul împărăției, marele Eric.
Am ieșit val-vârtej din încăperea îmbâcsită de tabac și parfum ieftin de curvă îndreptându-mă spre iubitul meu birou. Mirosul de roze inunda simțurile de cum te apropiai de ușă. Am deschis laptopul și mi-am citit e-mail-urile. Mama, mama, mama, ofertă promoțională la săpun lichid, apă pură de izvor la jumătate de preț, concert „Water is You†la pub-ul lui Jenny și alte nimicuri.
Domnișoara adjunctă intră în biroul meu. Trânti două dosare pe masă și ieși la fel de repede. Dumnezeu să mă ierte, dar într-o zi o să o calc cu mașina. După trei cafele, câteva țigări și ore întregi de funcționare fără combustibil unul de la asigurări de sub noi ne-a întrebat dacă ne este foame și ce să ne aducă de mâncare de la Jenny. Am ales un sandviș vegetarian, o porție de cartofi pai și o sticlă de apă. În timp ce lucram la un spot publicitar și eram gata să pun punctul pe i în cuvântul „toți†am avut un șoc. Ecranul laptopului meu se făcu negru. Am încercat să îl deschid de câteva ori, apoi am verificat alimentatorul, apoi priza, apoi tot curentul. Nimic. Iubitul meu era mort.
Sunt un simplu călător prin univers. Simt căldura Sorilor și frigul stelelor moarte, văd lumi sfârșindu-și existența și altele renăscând din praf stelar. Nimic nu mă mai impersionează dar în același timp totul este nou pentru mine. Nu știu ce sunt, nu știu de unde vin. Sunt o entitate. Sunt o particulă. Sunt poate chiar moartă, dar continui să trăiesc.
Toată viața mea, de când am terminat liceul și până în prezent am lucrat ca agent de vânzări. Șeful meu era un nesuferit, salariul nu mă ținea în viață mai mult de două săptămâni iar benefiicile nu soseau niciodată. Adoram moda și când aveam puțin timp liber mă întorceam la prima mea iubire - designul vestimentar. Aș fi vrut de multe ori să îmi pot arunca câteva sute de euro pe o rochie, dar bugetul meu nu îmi permitea nici să mai visez. La douăzeci și cinci de ani John Keats murea lăsând în urmă nenumărate poezii de dragoste, astăzi îndrăgite. A murit în dizgrație și în sărăcie. La douăzeci și cinci de ani Wolfgang Amadeus Mozart scrisese peste două sute de lucrări. La douăzeci și cinci de ani mama mea avea deja trei copii. La cei douăzeci și cinci de ani ai mei eram singură din toate punctele de vedere.
Cu ce mă ocupam mai exact? Nu se stipulase în fișa postului că voi sta toată ziua cu un calculator în brațe și că voi fi dependent de el. Programări, întâlniri, ședințe, proiecte, totul era trecut acolo, până în ziua în care nu a mai pornit. Și totuși, ziua aceea începuse chiar bine.
La ora șase eram deja în picioare și mă plimbam prin casă în timp ce cafeaua dădea în clocot. Am alergat către bucătărie și am închis ochiul aragazului. M-am îndreptat apoi către hol, glonț către geanta în care îmi lăsasem țigările. Mi se părea un obicei urât să fumezi, dar nu o făceam în locuri publice, ci doar atunci când stresul punea stăpânire pe nervii mei dependenţi de nicotină plus dimineața la cafea. Câte bordeie atâtea obiceie. M-am îndreptat către dulapul supraaglomerat de chilipiruri și am ales o fusta crem , lungă până sub genunchi, o cămașă de mătase lucioasă și o pereche de pantofi cu toc, deasemenea crem. Mi-am întins pe pat un palton și m-am îndreptat din nou către bucătărie, loc în care cafeaua se răcise de mult. Am aprins în final țigara și am savurat-o până la ultimul fum. Avea să fie o zi obișnuită, fără incidente, dar cu aceleași țipete care îți zgâriau creierul din partea amantei șefului, care brusc avansase de la o simplă recepționeră la o șefă adjunct. Într-o clădire mică, cu două etaje își avea sediu atât firma noastră de grafică dar și o firmă de asigurări din care se auzeau numai urletele clienţilor nemulţumiţi, traşi pe sfoară sau nesatisfăcuţi.
Am pus ceşcuţa împreună cu linguriţa în chiuvetă şi le-am lăsat pentru când aveam să mă întorc. În mod surprinzător, bucătăria mea nu avea un frigider, nu doar pentru că atunci când ultimul s-a stricat mi-am dat seama că nu am bani să îl repar ci și pentru că nu aveam timp mai deloc să mănânc acasă.
Mi-am luat paltonul, geanta, cheile și telefonul și am ieșit pe ușa în grabă. Am coborât cele trei etaje și am văzut că în căsuța mea poștală erau câteva scrisori. Factură, factură, factură ... nu am mai stat să le văd și pe restu și le-am înghesuit în geantă. Superb. Mașina mea era blocată de o alta. Am trântit geanta pe scaunul din dreapta și am început sa claxonez. După zece minute nervii mei erau întinși la maxim. Am ieși în strada principală și am luat primul taxi pe care l-am văzut. După alte treizeci de minute de trafic infernal și de înjurături aruncate în trafic am ajuns în final la clădirea ascunsă între blocuri. Mașina șefului era deja acolo, la fel și a domnișoarei târfă. Din ecuația asta rezulta că aveau să-mi taie din salariu pentru întârziere. Fabulos. Adjuncta era cocoțată pe un birou și își făcea ochi dulci cu unul dintre angajați. Mi-a aruncat o privire scurtă și plină de scârbă și mi-a spus.
- Eric te așteaptă, drăguțo.
Nu m-am coborât la nivelul ei ca să o întreb retoric dacă mă aștepta pe mine pentru că terminase cu ea ci pur și simplu mi-am continuat drumul. Am ciocănit ușor la ușă în speranța că nu o să audă și o să mă pot preface că nu s-a întâmplat nimic, dar vocea lui plină de amărăciune urlă să intru.
- A câta oară este săptămâna asta?
- Este abia luni, i-am dat eu peste nas.
- Mai ai și tupeu. Îți dau temă pentru cele cinci minute când vei fuma prima
țigară. Fă singură un calcul cât câștigi tu pe zi și din banii aceia să scazi cam douăzeci la sută. Care este deviza noastră?
- „Pentru fiecare client nemulÈ›umit salariatul pierde douăzeci la sutăâ€, l-am
citat eu pe stăpânul împărăției, marele Eric.
Am ieșit val-vârtej din încăperea îmbâcsită de tabac și parfum ieftin de curvă îndreptându-mă spre iubitul meu birou. Mirosul de roze inunda simțurile de cum te apropiai de ușă. Am deschis laptopul și mi-am citit e-mail-urile. Mama, mama, mama, ofertă promoțională la săpun lichid, apă pură de izvor la jumătate de preț, concert „Water is You†la pub-ul lui Jenny și alte nimicuri.
Domnișoara adjunctă intră în biroul meu. Trânti două dosare pe masă și ieși la fel de repede. Dumnezeu să mă ierte, dar într-o zi o să o calc cu mașina. După trei cafele, câteva țigări și ore întregi de funcționare fără combustibil unul de la asigurări de sub noi ne-a întrebat dacă ne este foame și ce să ne aducă de mâncare de la Jenny. Am ales un sandviș vegetarian, o porție de cartofi pai și o sticlă de apă. În timp ce lucram la un spot publicitar și eram gata să pun punctul pe i în cuvântul „toți†am avut un șoc. Ecranul laptopului meu se făcu negru. Am încercat să îl deschid de câteva ori, apoi am verificat alimentatorul, apoi priza, apoi tot curentul. Nimic. Iubitul meu era mort.
“Nu exista geniu fara un pic de nebunie.â€