Mister. Întâmplări de la miezul nopţii.

[SnowFlake.]

Capitolul douăzeci şi doi - Accidentul

M-am ridicat din pat prea brusc, dar nu conta. Key încă doarme ca un îngeraş, aşa că nu am de gând să-l trezesc. Am luat din şifonier primele haine pe care le aveam la îndemână şi m-am schimbat de pijamale. Oricât de mult detestăm pastilele, a trebuit să le iau. I-am zâmbit Mihaelei care era în sufragerie şi am plecat mai departe. Cred că bănuia de ce plecam atât de devreme şi unde. Nu aveam de gând să merg cu maşina. Aveam nevoie de puţin aer curat. Afară nu era soare, ceea ce mă încânta. Norii negri se adunau pe cer, asta înseamnă ploaie? Tot fenomenul meu preferat rămâne, deci o aştept mai mult ca oricând. Casele noastre nu se aflau la o distanţă mare, ceea ce îmi dădea un plus. Mă gândeam ce îi va spune mama Mihaelei, speram doar să nu o ia la rost pentru că m-a lăsat să stau acolo. O cred în stare de aşa ceva, însă ar fi mai bine să nu mă grăbesc să trag concluzii pripite. În doar câteva minute eram în faţa casei. Am vrut să deschid uşa, dar mi-am amintit că nu mai aveam cheile. Am sunat de câteva ori şi spre surprinderea a răspuns Alex. M-am repezit şi l-am luat în braţe. Mi-a fost aşa de dor de el şi se pare că şi lui de mine.
- Claire! În sfârşit ai venit.
- Da, Alex, dar nu stau mult. Am venit să o iau pe mama la o mică plimbare. Apropo, e adevărat că ai stat multe ore în faţa calculatorului?
- Da, aÅŸa e.
- Offf, ÅŸtiam eu.
În capul scărilor am zărit-o pe mama. Era îmbrăcată elegant, poate prea sofisticat, dar nu am de gând să o iau la rost pentru asta şi nici să-i cer explicaţii, la urma urmei se îmbrăca cum vrea şi cum îi place.
- Bună, draga mea. Sunt gata, a spus pe un ton destul de firav.
Am încuviinţat şi i-am dat lui Alex un pupic de rămas bun. Acesta ne-a făcut cu mâna în timp ce ne îndepărtăm. Era aşa de mic şi de dulce, încât îţi vine să-l mănânci uneori.
Eu şi cu mama nu am vorbit prea mult, adevărul era că nu aveam despre ce. Când am vrut să tranversam strada, care era pustie, o maşină s-a apropiat tot mai mult. Am recunoscut imediat şoferul, blestemandu-l. Era Daniel şi se pare că vroia să mă calce. Nu mă puteam mişca, chiar dacă îi ştiam intenţia. Parcă eram pregătită să mor. În doar câteva secunde o mână m-a împins în spate, iar eu am căzut, rănindu-mă. Nu era nimic grav, ceea ce m-a bucurat cât de cât. Aveam doar câteva julituri. Mă uitam după maşina neagră care se pierdea în zare, dar nu ştiam de ce nu a mai încercat să mă omoare. Eram puţin nedumerită, până am auzit vocea mamei mele:
- Claire, sună la salvare.
Am privit-o cum zăcea acolo, într-o baltă de sânge. Ea fusese cea care m-a salvat, cea care m-a împins. Dar de ce a făcut-o? Eu eram pregătită să mor, ea nu, sau cel puţin asta credeam. Şiroaie de lacrimi îmi curgeau pe obraji. Am luat telefonul şi am sunat la salvare, chemând-o la locul accidentului, deşi nu ştiam prea bine strada şi toate alea. Apoi l-am sunat pe Key şi i-am spus că ne vom vedea într-o oră la spital, dar nu şi cauza. Asta probabil l-a trezit din somn şi l-a şi îngrijorat.
Aş fi vrut să ţip la mama, dar nu era cazul. Pur şi simplu nu vroiam să o văd acolo, nu vroiam să-mi iau adio de la ea, în caz că asta se va întâmpla. Medicii mi-au spus să stau fără grijă pentru că totul va fi bine, dar nu-i credeam. Toţi doctorii spuneau acelaşi lucru pentru a linişti rudele pacienţilor. Am completat un formular cu tot ce trebuia pentru spitalizarea ei. Din câte aflasem au dus-o la terapie intensivă sau ceva de genul. În mai puţin de o oră, Key mi s-a alăturat şi nu era singur, Mihaela şi Shane l-au însoţit. Drăguţ din partea lor.
- Linişteşte-te totul va fi bine, încerca Key să mă liniştească.
- Nu!! Nimic nu va mai fi bine, nu şi dacă ea păţeşte ceva. Tu nu înţelegi?! El vroia să mă omoare pe mine, pe mine!! Şi ea m-a apărat.
- E normal, orice mama îşi apăra puiul.
- Da, dar nu şi mama mea. Nu era nici pe departe protectivă.
- Asta credeai tu. Adevărul este că nici ea nu îşi arăta iubirea faţă de tine, dar o simţea, poţi fi sigură. În momente critice, ca acesta, ve-ţi fi împreună şi va ieşi la suprafaţă partea protectivă din amândouă.
Avea dreptate şi totuşi nu vroiam să-l cred. Nu trebuia să se întâmple asta pentru a ne apropia. De ce nu putea fi mereu protectivă? De ce? O mulţime de sentimente de tristeţe, iubire, durere se revărsau în interiorul sufletului meu, răscolindu-mă. Când doctorii m-au anunţat că a ieşit de la terapie intensivă şi se află în camera 502, m-am repezit într-acolo.
- Mamă, am spus. De ce ai făcut asta?
- Claire, nu mai e timp să-ţi explic de ce am făcut asta. Trebuie să ştii că totul va fi bine şi fără mine. Key va avea grijă de tine. Mi-a promis asta, acum mult timp.
- Dar, tu nu mă poţi părăsi. Nu mă poţi lasă singură!
- Nu vreau să te las singură, dar nu avem ce face. Mi-a sunat ceasul.
- Nuuuuu!
Nu ştiu de unde, dar fratele meu a apărut şi s-a năpustit asupra mamei. L-am luat de acolo cât de repede am putut, pentru a nu-i face şi mai mult rău.
- Alex, o să fie bine, scumpule, i-am spus eu.
Ce ironie, eu încercam să-l consolez pe el, dar pe mine cine mă consola? Trebuia să fiu puternică pentru el, dar în astfel de momente nu puteam. Vroiam doar să mă prăbuşesc şi să plâng necontenit.
- Claire, ai grijă de Alex şi nu-ti face griji îl voi pedepsi pe criminal.
Şi astea au fost ultimele ei cuvinte. Nu înţelegeam ce vroia să spună prin pedepsirea criminalului, dar nu conta în momentul acela. Am privit împietrită în timp ce doctorii îi duceau cadavrul la morgă.
- Nu vă faceţi griji, ne vom ocupa noi de înmormântare. Era una dintre femeile care ne ajuta mult cu banii în ultimul timp, a spus doctorul.
- Domnule doctor! m-am răstit eu. De ce mi-aţi spus că totul va fi bine când defapt nu era? Credeaţi că nu pot îndura adevărul?
- Se vede că deabia poţi suporta şi chiar am crezut că o vom putea salva. Acum scuză-mă am o inmormatare de pregătit, la care te rog să nu vi. S-ar putea să-ţi afecteze starea emoţională mult prea mult şi ai şi problema aceia cu calciul.
Şi zicând acestea a plecat. La înmormântare nici nu aveam de gând să mă duc. Iar dacă vroiam cu adevărat, Key m-ar fi oprit. Poate fi mai bun decât orice doctor. Ne-am îndreptat spre casa Mihaelei, iar când am ajuns acolo m-am înfundat în camera mea şi am plâns căzând într-un abis al durerii ....