21-01-2011, 06:52 PM
Am văzut şi revăzut Titanicul de foarte multe ori. L-am vizionat şi de curând, dat fiind că a fost la tv într-o seară oarecare, acum câteva săptămâni. Nu îl mai văzusem de vreo 2-3 ani filmul, şi m-am gândit că ar fi plăcut să îl revăd. Atât pentru a-mi aminti detaliile cât şi pentru a observa filmul cu alţi ochi, mă întrebam care va fi părerea mea actuală.
În orice caz, pot spune că mi-a plăcut mereu Titanicul, încă de când l-am vizionat prima dată. Nu îmi amintesc când şi dacă am plâns la el, cred că da, presupun - chiar nu pot spune cu certitudine, pentru că nu îmi amintesc. Totuşi, când l-am revăzut acum câteva săptămâni, chiar l-am considerat trist şi am vărsat o lacrimă sau două, dar ştiu că din motive total diferite decât cele ce le-aş fi avut înainte.
Prima parte a filmului nu mi-a plăcut deloc, de data aceasta. Mi s-a părut puţin falsă şi de umplutură şi prea dramatică, din unele puncte de vedere, şi... într-adevăr, cam lungită, ceva mai scurt ar fi mers mai bine. Deşi, desigur, nu a fost un epic fail, ci mai degrabă acceptabil, I guess.
Acţiunea filmului este touching, I can say. Îmi plac actorii şi momentele în sine ale filmului, nu pot spune că le-am găsit dizgraţioase după atâta vreme, ireale sau prost jucate. Au fost clipe pe care pur şi simplu le-am adorat în adevăratul sens al cuvântului. Deşi parcă nu au mai avut aceeaşi intensitate de altă dată, au fost şi clipe ce mi s-au părut grăbite, nelalocul lor şi... chiar dacă nu m-au scos din sărite, mi s-au părut cam exagerate.
Ceea ce mi-a scos două lacrimi la sfârşit... a fost, ciudat, poate, pasajul în care cântau oamenii aceia, a fost atât de profund. Mi s-a părut atât de trist, atât de înduioşător şi ... atât de adevărat; nu am idee de ce. Este, poate, cel mai dramatic moment al filmului şi poate că este exagerat, nu pot spune cu certitudine şi nici nu mă interesează. Pe mine m-a impresionat. Faptul că acei oameni realizaseră că vor muri, că deja se terminase totul şi cântau... a fost absolut mirific. Momentul acesta chiar mi-a ajuns la suflet. Şi acesta este un detaliu pe care nici măcar nu l-am înregistrat până acum. Până să revăd filmul pentru a nu ştiu câta oară acum câteva săptămâni, eu nici nu observasem cu adevărat acest moment frumos din film.
Este posibil? Se pare că da. Oricum, profund.
Nu pot spune că îmi place neapărat Leonardo di Caprio ca şi actor. Este OK, dar nu mi se pare extraordinar. Totuşi, rolul acesta i se potriveşte ca o mânuşă şi chiar mi se pare că l-a abordat într-o manieră excepţioanlă.
Oricum, au fost multe momente frumoase în film, numai că nu le mai pot vedea cu aceiaşi ochi. Unele clipe mi s-au părut superficiale şi exagerate; cruditatea oamenilor există şi totul înregreistrat acolo. Este un mesaj foarte dur şi, da, exagerat. Însă, au fost şi momente atât de perfecte şi de triste, încât compensează. Poate că sunt influenţată şi de părerea mea anterioară, nu pot spune cu certitudine, dar Titanicul este, cu adevărat, un film frumos şi - orice s-ar spune - reuşit. Totuşi, aceasta poate fi doar părerea mea. Mereu am considerat acest film o capodoperă şi niciodată nu i-am văzut un defect; chiar şi acum, având în vedere circumstanţele, Titanicul tot este o capodoperă pentru mine.
În orice caz, pot spune că mi-a plăcut mereu Titanicul, încă de când l-am vizionat prima dată. Nu îmi amintesc când şi dacă am plâns la el, cred că da, presupun - chiar nu pot spune cu certitudine, pentru că nu îmi amintesc. Totuşi, când l-am revăzut acum câteva săptămâni, chiar l-am considerat trist şi am vărsat o lacrimă sau două, dar ştiu că din motive total diferite decât cele ce le-aş fi avut înainte.
Prima parte a filmului nu mi-a plăcut deloc, de data aceasta. Mi s-a părut puţin falsă şi de umplutură şi prea dramatică, din unele puncte de vedere, şi... într-adevăr, cam lungită, ceva mai scurt ar fi mers mai bine. Deşi, desigur, nu a fost un epic fail, ci mai degrabă acceptabil, I guess.
Acţiunea filmului este touching, I can say. Îmi plac actorii şi momentele în sine ale filmului, nu pot spune că le-am găsit dizgraţioase după atâta vreme, ireale sau prost jucate. Au fost clipe pe care pur şi simplu le-am adorat în adevăratul sens al cuvântului. Deşi parcă nu au mai avut aceeaşi intensitate de altă dată, au fost şi clipe ce mi s-au părut grăbite, nelalocul lor şi... chiar dacă nu m-au scos din sărite, mi s-au părut cam exagerate.
Ceea ce mi-a scos două lacrimi la sfârşit... a fost, ciudat, poate, pasajul în care cântau oamenii aceia, a fost atât de profund. Mi s-a părut atât de trist, atât de înduioşător şi ... atât de adevărat; nu am idee de ce. Este, poate, cel mai dramatic moment al filmului şi poate că este exagerat, nu pot spune cu certitudine şi nici nu mă interesează. Pe mine m-a impresionat. Faptul că acei oameni realizaseră că vor muri, că deja se terminase totul şi cântau... a fost absolut mirific. Momentul acesta chiar mi-a ajuns la suflet. Şi acesta este un detaliu pe care nici măcar nu l-am înregistrat până acum. Până să revăd filmul pentru a nu ştiu câta oară acum câteva săptămâni, eu nici nu observasem cu adevărat acest moment frumos din film.
Este posibil? Se pare că da. Oricum, profund.
Nu pot spune că îmi place neapărat Leonardo di Caprio ca şi actor. Este OK, dar nu mi se pare extraordinar. Totuşi, rolul acesta i se potriveşte ca o mânuşă şi chiar mi se pare că l-a abordat într-o manieră excepţioanlă.
Oricum, au fost multe momente frumoase în film, numai că nu le mai pot vedea cu aceiaşi ochi. Unele clipe mi s-au părut superficiale şi exagerate; cruditatea oamenilor există şi totul înregreistrat acolo. Este un mesaj foarte dur şi, da, exagerat. Însă, au fost şi momente atât de perfecte şi de triste, încât compensează. Poate că sunt influenţată şi de părerea mea anterioară, nu pot spune cu certitudine, dar Titanicul este, cu adevărat, un film frumos şi - orice s-ar spune - reuşit. Totuşi, aceasta poate fi doar părerea mea. Mereu am considerat acest film o capodoperă şi niciodată nu i-am văzut un defect; chiar şi acum, având în vedere circumstanţele, Titanicul tot este o capodoperă pentru mine.