Destine ÃŽncruciÅŸate

[curcubeu fara culori]

hello again! :D...ma bucur ca v-a placut prima parte a capitolulul 9 si sper sa o savurati la fel de mult si pe a doua
in principiu voi face o pauza de o luna pentru ca incepe sesiunea (desi chiar azi am avut un examen) si am foarte mult de invatat...spun in principiu pentru ca nu ma asteptam sa termin nici capitolul 9 inainte de sesiune, deci s-ar putea, daca am timp (nu prea cred totusi), sa mai scriu cate ceva
pana atunci va las cu a doua parte a capitolului 9...spor la citit



Capitolul 9 - continuare


Am terminat relativ repede de strâns lucrurile pe care le risipisem oarecum în cameră, și am plecat mai departe. Ziua a trecut mai repede decât aș fi crezut, poate pentru faptul că eram cu gândul la orice altceva – în principal la Sasuke – decât la misiune. Pentru că aveam un avans din ziua precedentă, ne-am permis ”luxul” de a merge ceva mai relaxat. Aproape toată ziua am mers prin pădure, la umbra răcoroasă a copacilor ce permiteau câteodată ca unele raze răzlețe să se ivească printre frunze. Sasuke m-a ținut de mână aproape tot timpul, iar câteodată îmi fura câte un sărut scurt, dar dulce. Totul era prea frumos pentru a fi adevărat, câteodată chiar având impresia că visam.

Seara ne-am oprit tot în pădure, sub ramurile protectoare ale unui stejar secular. Ne-am organizat rapid, având deja experiența unor nopți dormite în aer liber: un foc mic, sacii de dormit aproape de el, ceva mâncare, săruturi pasionale și somn de voie. . Dimineața a venit prea repede, razele soarelui trecând printre ramurile copacilor și trezindu-mă brusc din somn. Am deschis ochii și l-am văzut pe Sasuke treaz, sprijinit într-un cot și uitându-se intens la mine. I-am zâmbit somnoroasă și el mi-a răspuns cu un zâmbet fermecător ce mi-a tăiat suflarea un moment.

- Gata pentru o nouă zi? mă întrebă în timp ce se ridica să-și strângă lucrurile.
Am dat afirmativ din cap și m-am ridicat leneșă din sacul de dormit călduros și confortabil. În timp ce-mi strângeam lucrurile am auzit un susur slab, iar după ce am terminat l-am anunțat pe Sasuke că vreau să caut pârâiașul care se auzea. Mi-a spus să nu mă îndepărtez prea mult, după care am plecat grăbită. Am alergat cam cinci minute până să ajung unde voiam. Un râu destul de mare – nu cum am crezut inițial - și învolburat se întindea la picioarele mele, apa curată sclipind jucăuș în lumina caldă a soarelui de vară. Ceva mai sus era o cascadă înaltă, dar îngustă. Apa cădea cu viteză izbindu-se de stâncile de jos, după care își relua cursul ceva mai lin. Am zâmbit la vederea peisajului ce mi se înfățișa, după care m-am descălțat rapid și am intrat cu picioarele în apă. Inițial apa mi s-a părut rece și am tremurat ușor, dar apoi m-am obișnuit cu temperatura am început să mă plimb, pe măsură ce apa urca de la nivelul gleznelor până la coapsă. Nu m-am mulțumit cu atât, dar nici nu voiam să-mi ud hainele, așa că m-am întors la mal, mi-am dat bluza și fusta jos, intrând din nou în apă în lenjerie. Știam că arătam provocator cu lenjeria minusculă lipidă de corp și speram ca Sasuke să nu vină, deși într-un într-un colț pervers al minții mele îmi doream asta.

Am înotat până la cascadă, apa fiind mult mai adâncă decât mine. Am descoperit cu mirare că în spatele perdelei de apă se afla o mică peșteră. Voiam să ajung acolo, eram curioasă ce imagine parcă ruptă de realitate se afla după cascadă. Nu aveam cum să ajung la mal și să urmez cine știe ce potecă, așa că am înotat până când am simțit picăturile de apă cum se loveau brutal de fața mea. Am luat o gură de aer, mi-am făcut curaj și am înaintat. Imediat ce am intrat sub apă am simțit ca și cum o stâncă ar fi căzut pe mine, împingându-mă în adâncuri. Presiunea asupra corpului creștea cu fiecare picătură care mă atingea și m-am trezit prinsă într-un torent în care păream o simplă păpușă de cârpă, incapabilă să mă zbat sau chiar să mă mișc.

Deși știam cum să-mi țin respirația câteva minute, în aceste condiții îmi era imposibil să rezist atât de mult timp. Trebuia să fac ceva și repede. Am încercat să mă zbat, să dau din mâini și din picioare, dar fără succes. Știam că rezerva de aer se terminase aproape de tot și trebuia să scap de acolo, dar nu aveam efectiv cum să o fac. La un moment dat m-am dat bătută și m-am lăsat pradă curenților care mă trăgeau într-o parte și alta, încercând parcă să vadă care e mai puternic. Am închis ochii și sub pleoape mi-a apărut imaginea clară a lui Sasuke. Avea una dintre privirile intense pe care le-am văzut în ultimele zile, iar de pe chip nu-i lipsea zâmbetul ștrengar și ușor ironic. Simțeam cum alunec într-o stare de inconștiență și am realizat pentru prima dată că urma să mor. Îmi era frică de asta și voiam să fac ceva pentru a rămâne în viață, dar starea de moleșeală care mă cuprinsese era pur și simplu mult prea atrăgătoare pentru a renunța la ea, plus că durerea începea treptat să-și piardă din intensitate. Ultimele mele gânduri coerente s-au îndreptat către Sasuke, după care totul s-a întunecat.

* * *

Simțeam că sunt zguduită puternic de două brațe care apăsau pe toracele meu. Știam că murisem – eram convinsă de asta – dar moartea nu ar fi trebuit să fie mai confortabilă? Adică fără suferință, durere și toate cele? Dar cum puteam să nu sufăr știind că niciodată nu-l voi mai vedea pe Sasuke, nu-i voi mai simți parfumul atât de diferit și unic, nu voi mai avea senzația pe care mi-o provoca prin fiecare sărut sau atingere. Am pierdut toate aceste lucruri din cauza unei copilării.

- Sakura, mă auzi? am auzit vag vocea unui înger.
”Da” am vrut să spun, însă buzele mele nu mă ascultau.
- Sakura! l-am auzit din nou strigându-mă cu tristețe și panică în glas, de data asta ceva mai clar.
Vocea mi se pare atât de cunoscută, de parcă m-ar striga Sasuke. Am vrut să-i spun că nu are de ce să se îngrijoreze, dar ceva mi-a apăsat buzele, ceva ce mi-a provocat fiori cunoscuți. Era oare posibil să nu fi murit? Cum? Pe măsură ce gândurile mi se aranjau în propoziții coerente, am realizat că exista posibilitatea să fiu încă în viață. Simțeam cum bucuria explodează în mine, iar inima bubuia în piept, asigurându-mă încă o dată că sunt vie. Am simțit cum aerul îmi era suflat pe gură până în plămâni, după care ieșea singur, dându-mi o senzație de disconfort în gât.

Mă simțeam inertă cum stăteam întinsă acolo – oriunde ar fi asta - și oricât aș fi încercat să mă mișc nu simțeam decât durere la cea mai mică încordare, așa că am preferat să rămân nemișcată. Îl auzeam pe Sasuke agitându-se în jurul meu înnebunit de durere și aș fi vrut să-i spun ceva, dar durerea mă țintuia acolo, făcându-mă captivă în propriul corp. Am început să-mi concentrez chakra pentru a mă vindeca și m-am simțit mai bine instantaneu. Simțeam cum durerea dispărea la fel cum un foc se stinge din lipsa oxigenului. M-am concentrat din nou și am reușit să-mi mișc degetele de la mâna stângă. Sasuke a sesizat imediat gestul meu pentru că în secunda următoare mâna lui o strânse puternic pe a mea.

M-am încruntat de câteva ori înainte de a deschide ochii, după care pleoapele s-au ridicat și vălul negru pe care l-am văzut până acum a fost dat la o parte. Vedeam totul în ceață, formele nedefinite și culorile care se amestecau în fața mea mă amețeau. Am clipit obosită de câteva ori și am început să disting contururi, după care imaginea a devenit din ce în ce mai clară. Sasuke stătea aplecat deasupra mea, cercetându-mă cu privirea în care puteam citi îngrijorarea.

- Hei! am spus și am simțit un junghi în gât.
M-am încruntat din cauza durerii și Sasuke mi-a pus un deget pe buze pentru a nu mai vorbi.
- Hei! mi-a spus și el schițând un zâmbet îndurerat și chinuit. Nu te forța, încă ești slăbită.
Am dat ușor din cap și apoi am început să cercetez cu privirea locul în care ne aflam. Cred că era o peșteră pentru că pereții colțuroși se continuau cu tavanul din care se prelingeau delicat o mulțime de stalactite subțiri ca niște ace. Nu puteam vedea prea multe pentru că singura lumină care părea să pătrundă era de undeva din spatele lui Sasuke. Auzeam pe fundal zgomotul cascadei în timp ce încercam să mă ridic. Automat brunetul și-a pus mâna în jurul taliei mele, ajutându-mă. Am ajuns să stau în șezut și m-am oprit brusc din cauza amețelii care îmi întuneca din nou vederea. Am închis ochii câteva secunde și am respirat adânc, după care l-am asigurat că nu e nimic în neregulă cu mine.

- Ce a fost în capul tău? mă întrebă destul de nervos.
Deși mi se părea cel mai normal lucru să mă întrebe, tot am rămas surprinsă și fără să am un răspuns clar. Liniștea plutea din nou între noi, tensiunea lui simțindu-se apăsătoare. Am încercat să formulez un răspuns coerent, după care am tras adânc aer în piept și i-am răspuns:
- Am înotat până aproape de cascadă și am văzut că în spatele ei se afla o peșteră. Așa că am încercat pur și simplu să trec prin apă pentru a vedea ce e dincolo de ea.
A oftat la răspunsul meu, după care m-a privit supărat. M-a întrebat cum de putuse să-mi treacă așa ceva prin cap, iar eu am plecat capul rușinată de gestul meu prostesc. S-a aplecat și m-a luat în brațe, strângându-mă strâns la pieptul său, în timp ce capul său era rezemat pe umărul meu.

- Să nu mai faci asta niciodată, mi-a șoptit pe un ton care îi trăda toată suferința.
Nu puteam spune nimic văzându-l atât de disperat, în schimb am simțit cum lacrimile încep să îmi alunece pe obraji. Nu am făcut nimic să le opresc pentru că simțeam cum mă calmează. Mi-am îngropat fața în bluza lui și am început să plâng din ce în ce mai tare, șoptindu-i printre suspine ”Îmi pare rău!”. Am stat așa ceva timp și, deși conștientiza faptul că eram în întârziere cu misiunea, m-a lăsat să mă descarc de tot ce aveam pe suflet și să mă calmez. În tot acest timp m-a ținut în brațe, mângâindu-mă pe cap și șoptindu-mi cuvinte menite să mă aline.

Când în sfârșit lacrimile mi-au secat și suspinele au dispărut, m-a apucat ușor de mâini, depărtându-mă de el câțiva centimetrii și m-a întrebat dacă sunt gata să plecăm. Am dat din cap că da, după care s-a ridicat, trăgându-mă după el. M-am clătinat de câteva ori înainte să încep să merg, dar Sasuke a rămas lângă mine și m-a susținut până a fost sigur că îmi pot menține echilibrul. Mare mi-a fost mirarea când am ajuns la ieșirea din peșteră. Apa ce cădea cu viteză, forma o perdea prin care se putea vedea destul de bine peisajul din afară. Totul părea mai frumos privit de aici, culorile pastelate se amestecau între ele, se pierdeau una în alta ca apoi să se separe din nou ceva mai încolo. Am zâmbit din nou în fața frumuseții naturii, după care m-am lăsat condusă de Sasuke.

- Va trebui să sărim în apă, mă anunță el trezindu-mă din reverie.
M-am uitat speriată la el și mi-a spus că altcumva nu aveam cum să ieșim de acolo. Am vrut să îl întreb cum am ajuns acolo, dar m-am trezit smucită de mână și următorul lucru a fost contactul cu apa rece. Eram tot de aceeași parte a cascadei, ținându-ne de stânci pentru a nu fi prinși în cureții care se formau sub noi.
- Va trebui să înotăm spre dreapta, continuă Sasuke instrucțiunile. Orice ai face trebuie să-ți ții respirația și să nu-mi dai drumul la mână. Ești gata?
- Da, am spus cu jumătate de gură.

S-a scufundat înaintea mea, iar după ce am tras o gură de aer în piept, i-am urmat exemplul. Era greu să mă țin de mâna lui, curenții mă trăgeau spre ei, parcă bucurându-se că sunt din nou acolo. Erau prea puternici, iar eu prea obosită pentru a le rezista și pentru a doua oară am vrut să mă las moale și să nu-mi pese ce urmează. M-a adus înapoi la realitate înverșunarea cu care Sasuke mă trăgea după el. S-a întors spre mine și mi-a arătat cu două degete că mai aveam puțin, dar deja rezerva mea de oxigen se terminase. Am deschis involuntar gura, iar câteva bule s-au ridicat spre suprafață, lăsând o dungă strălucitoare în urma lor, în timp ce simțeam cum apa îmi pătrunde în plămâni. A durat doar o secundă, pentru că Sasuke și-a lipit buzele de ale mele, dându-mi o parte din rezerva lui de oxigen. M-am simțit imediat mai bine, dar faptul că era așa apropiat de mine m-a făcut să uit pe moment unde ne aflăm.

În cele din urmă am ajuns de partea cealaltă a cascadei și am putut ieși la suprafață. Am luat lacomă o gură de aer, deși încă mă ustura în gât de la apa înghițită. Și Sasuke respira sacadat lângă mine, dar se vedea că avea antrenament pentru că și-a revenit mult mai repede ca mine. Am înotat până la mal și am ieșit cu greu din apă, fiind epuizată. M-am trântit pe spate și am rămas nemișcată în timp ce razele jucăușe ale soarelui îmi mângâiau trupul aproape gol, încălzindu-l. Sasuke s-a așezat lângă mine și am rămas așa minute bune.

Ne-am ridicat cu greu de acolo, mi-am luat pe mine hainele conștientizând pentru prima dată că eram decât în lenjerie, dar în cele din urmă am ajuns unde aveam rucsacii. Am pornit la drum deși eram epuizată. Până seara parcursesem o distanță destul de mare, dar nu în-deajuns pentru a reveni la programul pe care îl făcusem împreună. Am adormit aproape instantaneu, fără să mai mănânc ceva.

A doua zi, dacă am fi recuperat timpul pierdut, urma să ajungem la locul de unde trebuia să luăm pergamentul. Până acum nu ne-am mai întâlnit cu inamici, dar în mintea mea obosită simțeam că asta se va schimba în curând. Poate că deja ne urmăreau din umbră, așteptând ca pergamentul să ajungă în mâinile noastre și apoi să atace necruțător. Poate...nu, nu voiam să mă gândesc la asta, însă tot am făcut-o, cu toate speram să fie imposibil. Poate Sasuke avea alte planuri după ce aș fi luat obiectul. Am refuzat să mă gândesc mai departe la asta, neputând să concep ideea ca el să mă trădeze sau că tot ce s-a întâmplat până acum a fost o iluzie. Gândurile mi-au devenit mai puțin coerente pe măsură ce mă cufundam din ce în ce mai adânc în lumea viselor, iar mâna pe care Sasuke și-a pus-o în jurul taliei mele mi-a alungat și ultimele gânduri negre.



see ya ^_^