Argint, nu mint, în chihlimbar ~ Alerim's One Shots..

[AlerimxD]

Damnare., DeDal N. şi Kayla., mulţumesc pentru comentarii >:D<

Şi acum lucrarea cu care am participat la Fotm şi... am câştigat ^^

Inimă-Copil este legenda

Culorile însufleţite se stingeau pe rând şi eu îmi doream să-i şoptesc cuvinte de iubire, să-i spun doar că este toamnă albastră. Mi-am acoperit inima cu frunze arămii şi cu umbra închisă a decepţiei. Am stat ascuns sub cerul fumuriu mult timp, am aşteptat în declin o iubire ireală, plăsmuită de mintea mea frământată neîncetat.

Am aşteptat asfinţitul într-o armonie imperfectă, graţioasă. Oare cât timp figitiv trecuse de atunci ? O zi, două, trei... nu mai ştiam, le pierdusem şirul mut cu mult timp în urmă. Înăuntrul prăpastiei visam să-i ascult vocea melodioasă. Ea arunca cuvinte spre mine, dar ele nu ajungeau niciodată la destinaţie, nu mă încălzeau cu înţelesurile lor enigmatice.

În acea zi a nins iar cu fulgi scânteietori şi măreţi în sufletul meu. Râurile au fost uşor îngheţate, câmpiile şi dealurile acoperite de zăpadă intensă, iar copacii aproape au dispărut sub îmbrăţişarea rece a iernii.

Ştii, ea întotdeauna a fost iarna mea. Ea, Winter, fetiţa inocentă cu ochii adânci şi zâmbet candid, ea era înzestrată cu splendoare şi vanitate. Tabloul infatuat şi măreţ, portretul ei desăvârşit nu a privit niciodată în jos către mine. Mereu am adorat-o şi am divinizat-o într-o tăcere stingherită de cenuşa ce urma să devin după ce mă privea.

Când încercam să le şoptesc copacilor sau pământului umed, să gust mirosul florilor de iarnă, ea elibera norii şi stropi cristalizaţi cădeau peste mine, mă acopereau cu o mantie arginitie a nefiinţei inutile, îmi loveau uşor trupul firav. Lacrimi amare îmi lăsau urme ruginii pe faţă, apoi se transformau în bucăţi neînsemnate de plumb şi chihlimbar.

Cerul nu mai era de azur, vântul rezervat şi rece mă înfrângea impasibil, picăturile îngheţate cădeau ca şi aluminiul pe pieptul meu unde inima nu mai bătea ritmul păcii. Şi m-a privit fiinţa cerească cu ochii ei feerici şi tainici, dar a aruncat cu uitare în mine. Şi aşa a început să ningă şi mai dens.

Nu ştia cine sunt eu, dar eu o cunoşteam negreşit, Inimă-Copil am numit-o. Sorbind-o din priviri, închinându-mă la ea ca la o divinitate celestă, am reuşit să înţeleg ce trebuia să fac. Trebuia să mă eliberez de acel delict, să alung amintirile în abisul vast.

Întuneric, şoptesc cufundat în gânduri. Doar atât îmi amintesc din noaptea aceea. Am admirat pentru ultima dată tabloul nuanţat care-mi confirma cu ardoare că Winter nu era doar o fantasmagorie a minţii, apoi am aruncat tabloul umil în foc aprins.

Şi am privit în delir cum tot ce am iubit eu odată a fost ruinat de valuri roşii, pătimaşe de căldură. În acel moment am simţit căldura pentru prima dată în interiorul meu, la incinerarea ei. Inima nu-mi mai ticăia dură, respiram fire de viaţă, simţeam stropi călduţi de eternitate încântând-mi chipul surâzător.

„Te-am pierdut, Inimă-Copil, dar m-am găsit pe mine însumi”, mă convingeam singur. Am privit ceasul ticăind din nou, florile delicate dansând elegant, norii jucându-se cu Soarele pasionat şi am ştiut că a venit primăvara. Ea s-a apropiat sfioasă de mine şi mi-a şoptit însufleţită să o aştept pe Summer, fata menită mie.

Mi-am îngropat adânc durerea şi strigătul, am uitat ceasul, iar noaptea s-a scurs pe zidul înalt. O priveam pe Summer păşind uşor spre mine ca şi cum ar fi fost pe clape. Vibram şi simţeam cum mă dizolv lent în molecule. Începeam să călătoresc în ochii ei neîntinaţi şi o îmbrăţişam puternic, aprins, mut.

Pe ea o aşteptasem atâta timp, pe îngerul cu aripi din pene albe şi curate. Iar în acel moment răsăritul şi asfinţitul se prelingeau între două răsuflări. Acolo unde drumul pitoresc se amesteca cu pământul mascat de fire de iarbă fragedă şi cu flori vii care emanau un miros specific, puternic, acolo ne duceam viaţa şi stropi de eternitate picurau pe felurite pietre, iar Inimă-Copil era legenda.