08-01-2011, 08:21 PM
@ Snowy♥CoPiL iNoCeNt♥: mersi de sfat
@ K.OG: într-adevăr îmi dau silința să scot ceva original din căpușorul meu frumos.
În următorul capitol mă regăsesc cu totul, mai ales pentru că de câteva zile cam fac nopți albe și se vede asupra mea că nu îmi prinde bine. Mă doare capul, mă dor ochii, nu mă mai satur de 30stm, dar citiți voi mai jos și vedeți.
Capitolul VI: Durere
Am început să dispar treptat. Tristețea a pus stăpânire pe mine și am început să mă pierd în umbrele trecutului. Simt că nu mai sunt eu, simt că Iadul s-a deschis și toți monștrii din adâncuri s-au aruncat asupra mea, strivindu-mă cu greautatea lor. Sunt înapoi în New York. Ascult muzica traficului care parcă mă cheamă. Îmi strigă numele, îl ovaționează apoi îl aruncă în dizgrație. Louis s-a întors la ceea ce făcea cel mai bine secole în urmă. Se distrează cu alții din neamul nostru. Ultima dată am auzit vești de la el era undeva în sudul Australiei la vânătoare de canguri. I-am dat din nou speranțe și discursul meu pare că l-a schimbat câtuși de puțin. I-am promis că într-una din zile îl voi duce să o vadă pe sora lui Alexander, cât despre cel din urmă nu mai știu nimic de aproape un an. A început de câteva săptămâni să mă doară capul îngrozitor. Stau tot timpul în casă și nici de pictură nu mă mai ocup. Prietenii mei mă sună mai mereu și mă invită în diverse locuri la câte un eveniment de amploare dar nu am starea necesară ca să suport pe altcineva în afară de mine. Abia mai pot să stau cu propria mea persoană în aceeași cameră. Acum câteva zile am aruncat toate oglinzile din casă și am desființat definitiv ușa de la baie când am trântit-o de prete. Am dărâmat și jumătate din zid dar nu m-am ocupat de el. Casa mea e o paragină, la fel ca și mine. Nu mai radiază, nu mai are viață. Acum un an era gazda celor mai zgomotoase petreceri, acum este un cimitir. Am schimbat perdelele galbene cu unele albastre prin care nu mai trece soarele. Facturile s-au adunat și l-am chemat pe Julieen tocmai din Luxemburg să vină să mi le plătească. Mi-e foame, nu am mai mâncat de zile bune dar nu sunt în stare nici să mă dau jos din pat. Am auzit tot felul de mituri care spuneau că așa începe moartea unui zeu – prin decădere și durere. Simt un miros cunoscut. Se poate să fie Julieen. Nu mai pot să fac diferența și nici să etichetez nimic de ceva timp. Am simțit ieri un miros de curcan prăjit la vecina de sub mine, dar defapt erau spaghete. Ce este ciudat este faptul că parcă toți m-au uitat. Julieen care era de obicei preocupat de starea mea nici nu mă mai sună, Louis la fel, Anastasia este și ea ciudată iar tata... mai bine nu mai zic nimic. Parcă aș avea ciumă. Ochii mi s-au înroșit exesiv iar pe pielea mea au apărut pete violete. Cearcănele îm ajung până la obraji și mi se pare că am și slăbit, ceea ce ar fi cam imposibil. Unde este acea creatură cu părul lung și întunecat, cu ochii vii și sclipitori care înebunea pe toată lumea? Unde naiba a dispărut. Încep să mă scufund într-o cadă întunecată din care nu mai am cale de ieșire. Poate voi muri. Exact când să îmi las mintea să se odihnească și întunericul să mă îmbrățișeze ca să îmi fure suflteul ușa se deschide. Aud cum cheia se răsucește de două ori în butuc apoi cum pașii înaintează. Parcă ar fi Louis. Sau o fi Julieen? Acum îl aud la baie. Probabil se uită la perete, prin care privește către sufragerie. Se îndreaptă către mine. Deschide ușor ușa și privește în cameră. Ochii mă dor atât de tare încât nici nu pot să mă uit cine este. Nu sunt frații mei și cu siguranță nu este nici tata sau Anastasia. Aș vrea să pot întreba cine stă în ușă și lasă să se facă curent în cameră, dar maxilarul și mușchii feței mă dor de asemenea. Se apropie ușor de pat apoi asupra mea. Moartea miroase bine. Simt părul cum îmi mângâie fața apoi cum mă sărută pe buze.
- A trecut mult timp, spune vocea pe care nu o pot recunoaște.
Întind mâinile ca din reflex și mă agăț de gâtul lui. Își bagă mâinile pe sub mine și mă ridică ușor.
- Pentru mine un an, pentru tine o secundă, mai adaugă vocea.
ÃŽmi bag capul la pipetul lui È™i îmi ascund faÈ›a sub părul neîngrijit. Deschid încet ochii, dar parcă lumina m-ar orbi instantaneu. „Nu este luminăâ€, îmi spun, dar corpul meu nu vrea să reacÈ›ioneze.
- De când nu ai mai mâncat? continuă glasul. Acum un an aproape m-ai sfâșiat, m-ai plătit pentru a-ți fi hrană și asta voi deveni.
Am deschid ochii într-un final, am privit chipul din fața mea dar nu am putut să îmi dau seama...
- Nu te cunosc.
Era o ființă frumoasă pe care aș fi regretat dacă aș fi ucis-o, indiferent cine ar fi fost ea. M-a privit șocat.
- Alexander... Alexander sunt.
M-a luat în brațe și m-a dus până la baie. A călcat peste moloz și m-a așezat pe marginea căzii. A clătit cât a putut de repede suprafața lucioasă apoi m-a băgat în cadă. A dat drumul la apă. Nu pot să îmi dau seama dacă era rece sau caldă. Nu simțeam nimic.
- Sunt moartă, am șoptit eu.
- Nu, nu ești moartă, ești doar flămândă.
Apa începea să umple cadă. Trecuse deja de pulpa piciorului și continua să se ridice. Mi-am dat seama că arăt deplorabil. Nu vroiam să mă vadă nimeni așa. M-am ascuns din nou sub păr și am început să plâng. Lacrimi roșii se prelingeau din colțurile ochilor mei.
- Ieși... sunt hidoasă.
- Nu, nu! Ești foarte frumoasă.
- Cum poți să mă minți așa, Julieen?
- Sunt Alexander. Julieen m-a trimis. El nu este aici. În Universul vostru perfect începe un război. Trebuie să îți revii și să lupți. A căutat prin dulăpiorul de sub chiuvetă un obiect ascuțit și și-a tăiat venele mâinii stângi. A oprit apa și a întins mâna către mine.
- Ora cinei, a șoptit încruntat, nu refuza.
Mirosul îmi inunda nările. Am prins mâna lui între ale mele și am început festinul. Vedeam lumina din întunericul care îmi acaparase viața. Săream treaptele și mă grăbeam să urc cât mai repede. M-am dezlipit de mâna lui, l-am lăsat aproape secătuit.
- Alexander...
- Nu mă așteptam niciodată să o văd pe regina mea într-o astfel de situație. Ai tăi au nevoie de tine. Războiul începe.
@ K.OG: într-adevăr îmi dau silința să scot ceva original din căpușorul meu frumos.
În următorul capitol mă regăsesc cu totul, mai ales pentru că de câteva zile cam fac nopți albe și se vede asupra mea că nu îmi prinde bine. Mă doare capul, mă dor ochii, nu mă mai satur de 30stm, dar citiți voi mai jos și vedeți.
Capitolul VI: Durere
Am început să dispar treptat. Tristețea a pus stăpânire pe mine și am început să mă pierd în umbrele trecutului. Simt că nu mai sunt eu, simt că Iadul s-a deschis și toți monștrii din adâncuri s-au aruncat asupra mea, strivindu-mă cu greautatea lor. Sunt înapoi în New York. Ascult muzica traficului care parcă mă cheamă. Îmi strigă numele, îl ovaționează apoi îl aruncă în dizgrație. Louis s-a întors la ceea ce făcea cel mai bine secole în urmă. Se distrează cu alții din neamul nostru. Ultima dată am auzit vești de la el era undeva în sudul Australiei la vânătoare de canguri. I-am dat din nou speranțe și discursul meu pare că l-a schimbat câtuși de puțin. I-am promis că într-una din zile îl voi duce să o vadă pe sora lui Alexander, cât despre cel din urmă nu mai știu nimic de aproape un an. A început de câteva săptămâni să mă doară capul îngrozitor. Stau tot timpul în casă și nici de pictură nu mă mai ocup. Prietenii mei mă sună mai mereu și mă invită în diverse locuri la câte un eveniment de amploare dar nu am starea necesară ca să suport pe altcineva în afară de mine. Abia mai pot să stau cu propria mea persoană în aceeași cameră. Acum câteva zile am aruncat toate oglinzile din casă și am desființat definitiv ușa de la baie când am trântit-o de prete. Am dărâmat și jumătate din zid dar nu m-am ocupat de el. Casa mea e o paragină, la fel ca și mine. Nu mai radiază, nu mai are viață. Acum un an era gazda celor mai zgomotoase petreceri, acum este un cimitir. Am schimbat perdelele galbene cu unele albastre prin care nu mai trece soarele. Facturile s-au adunat și l-am chemat pe Julieen tocmai din Luxemburg să vină să mi le plătească. Mi-e foame, nu am mai mâncat de zile bune dar nu sunt în stare nici să mă dau jos din pat. Am auzit tot felul de mituri care spuneau că așa începe moartea unui zeu – prin decădere și durere. Simt un miros cunoscut. Se poate să fie Julieen. Nu mai pot să fac diferența și nici să etichetez nimic de ceva timp. Am simțit ieri un miros de curcan prăjit la vecina de sub mine, dar defapt erau spaghete. Ce este ciudat este faptul că parcă toți m-au uitat. Julieen care era de obicei preocupat de starea mea nici nu mă mai sună, Louis la fel, Anastasia este și ea ciudată iar tata... mai bine nu mai zic nimic. Parcă aș avea ciumă. Ochii mi s-au înroșit exesiv iar pe pielea mea au apărut pete violete. Cearcănele îm ajung până la obraji și mi se pare că am și slăbit, ceea ce ar fi cam imposibil. Unde este acea creatură cu părul lung și întunecat, cu ochii vii și sclipitori care înebunea pe toată lumea? Unde naiba a dispărut. Încep să mă scufund într-o cadă întunecată din care nu mai am cale de ieșire. Poate voi muri. Exact când să îmi las mintea să se odihnească și întunericul să mă îmbrățișeze ca să îmi fure suflteul ușa se deschide. Aud cum cheia se răsucește de două ori în butuc apoi cum pașii înaintează. Parcă ar fi Louis. Sau o fi Julieen? Acum îl aud la baie. Probabil se uită la perete, prin care privește către sufragerie. Se îndreaptă către mine. Deschide ușor ușa și privește în cameră. Ochii mă dor atât de tare încât nici nu pot să mă uit cine este. Nu sunt frații mei și cu siguranță nu este nici tata sau Anastasia. Aș vrea să pot întreba cine stă în ușă și lasă să se facă curent în cameră, dar maxilarul și mușchii feței mă dor de asemenea. Se apropie ușor de pat apoi asupra mea. Moartea miroase bine. Simt părul cum îmi mângâie fața apoi cum mă sărută pe buze.
- A trecut mult timp, spune vocea pe care nu o pot recunoaște.
Întind mâinile ca din reflex și mă agăț de gâtul lui. Își bagă mâinile pe sub mine și mă ridică ușor.
- Pentru mine un an, pentru tine o secundă, mai adaugă vocea.
ÃŽmi bag capul la pipetul lui È™i îmi ascund faÈ›a sub părul neîngrijit. Deschid încet ochii, dar parcă lumina m-ar orbi instantaneu. „Nu este luminăâ€, îmi spun, dar corpul meu nu vrea să reacÈ›ioneze.
- De când nu ai mai mâncat? continuă glasul. Acum un an aproape m-ai sfâșiat, m-ai plătit pentru a-ți fi hrană și asta voi deveni.
Am deschid ochii într-un final, am privit chipul din fața mea dar nu am putut să îmi dau seama...
- Nu te cunosc.
Era o ființă frumoasă pe care aș fi regretat dacă aș fi ucis-o, indiferent cine ar fi fost ea. M-a privit șocat.
- Alexander... Alexander sunt.
M-a luat în brațe și m-a dus până la baie. A călcat peste moloz și m-a așezat pe marginea căzii. A clătit cât a putut de repede suprafața lucioasă apoi m-a băgat în cadă. A dat drumul la apă. Nu pot să îmi dau seama dacă era rece sau caldă. Nu simțeam nimic.
- Sunt moartă, am șoptit eu.
- Nu, nu ești moartă, ești doar flămândă.
Apa începea să umple cadă. Trecuse deja de pulpa piciorului și continua să se ridice. Mi-am dat seama că arăt deplorabil. Nu vroiam să mă vadă nimeni așa. M-am ascuns din nou sub păr și am început să plâng. Lacrimi roșii se prelingeau din colțurile ochilor mei.
- Ieși... sunt hidoasă.
- Nu, nu! Ești foarte frumoasă.
- Cum poți să mă minți așa, Julieen?
- Sunt Alexander. Julieen m-a trimis. El nu este aici. În Universul vostru perfect începe un război. Trebuie să îți revii și să lupți. A căutat prin dulăpiorul de sub chiuvetă un obiect ascuțit și și-a tăiat venele mâinii stângi. A oprit apa și a întins mâna către mine.
- Ora cinei, a șoptit încruntat, nu refuza.
Mirosul îmi inunda nările. Am prins mâna lui între ale mele și am început festinul. Vedeam lumina din întunericul care îmi acaparase viața. Săream treaptele și mă grăbeam să urc cât mai repede. M-am dezlipit de mâna lui, l-am lăsat aproape secătuit.
- Alexander...
- Nu mă așteptam niciodată să o văd pe regina mea într-o astfel de situație. Ai tăi au nevoie de tine. Războiul începe.