08-01-2011, 03:28 AM
(Ultima modificare: 08-01-2011, 03:45 AM {2} de ultimate wulf.)
Șcena nr. 1: Moartea
Mâncarea nu are același gust ca atunci când o mănânci cu cineva, dar prefer să fiu nefericită de una singură, decât să fiu nefericită cu cineva alături. Când ajung acasă, apa mă spală de amintiri. De multe ori mă scufund până la fund ca într-un lac adânc și prefer să dorm până ce greul trece, deși acesta nu trece niciodată de la sine. Durerea își spune cuvântul. Rănile de pe corp îmi sunt martore: violența a existat și continua. La fiecare greșeală, la fiecare lucru pe care nu l-ai făcut cum trebuie ți se atrage atenția, dar când faci ceva bine nimeni nu vine să te felicite. Este timpul să evadez, să scap de numele care îmi poartă povestea deși nu este în regulă încetez să mai cred în soartă. Totuși, după eforturile mele, trecutul se întoarece; mă bântuie și se răzbună. Înfige cuțitul dreptății în inima mea și îmi fură sufletul. Deschid ochi și este întuneric. Lumina nu ajunge până la mine așa că mă ridic, mă înalț încetul cu încetul până încep să simt căldura. Abia acum sunt în siguranță. deși pe fundul lacului totul părea că are o rezolvare, lumina soarelui este un tratament mult mai bun. Regret, uit, iert, mă prefac, mint, înșel, spun ce vrei să auzi, dar vine și timpul în care pot fi eu însămi. Îmi creez o nouă identitate, un nou aspect, o nouă atitudine, un nou nume, o nouă istorie, o nouă credință, o nouă dorință, un nou țel, o nouă speranță și astfel ia naștere o nouă existență și dacă și acum vei mai vrea să îmi iei viața, atunci fă-o, rapid și degrabă, pentru că m-am săturat să te aștept.
Șcena nr. 2: Sărutul diavolului
La ușa camerei de hotel se aud bătăi violente. Mă ridic ușor din pat, calc strâmb și mă lovesc de un colț al patului. Capul îmi bubuie de durere iar ochii îmi ard. Deschid ușa, privesc în stânga apoi în dreapta - nimic. Mă uit în jos și văd o poză polaroid. În poză nu deslușesc nicio imagine; inițial pare a fi o poză făcută din greșeală asupra unui fundal negru. Închid ușa în urma mea și arunc poza pe masă. Caut o perie în geantă dar nu o mai găsesc. Mă duc la baie și mă spăl pe față. Încă ard de febră. Mă dor mușchii, mă dor oasele, parcă mă doare și să gândesc. În trecere către pat arunc un ochi asupra pozei care pare că începe să prindă contur. La o simplă privire pare un corp uman dar la o vedere mai amănunțită descopăr că sunt eu. Nu îmi amintesc să fi făcut vreodată o astfel de poză, așa că îmi aprind o țigară și ard poza cu flacăra chibritului. Parisul este superb zilele astea, dar starea mea de spirit este la pământ. Închid ochii. Brusc simt că nu mai am aer. Încep să mă sufoc. Văd doar fum și aud țipete. Parcă plutesc. Nu pot delimita pământul, nu pot simți nimic. Mă doare și îmi arde și gâtul. Mă ghemuiesc și mă rog să nu mor. Acum am credință. Acum am sperință. În momentele grele cred, dar o voce îmi spune că nu este bine să crezi. Din înalt un înger se coboară. Are aripi negre și părul lung. Mă întreabă dacă mai vreu să trăiesc și aprob din cap. Se apropie de mine și își unește buzele cu ale mele. Simt că respir din nou, dar corpul încă mă doare. Mă trezesc în patul hotelului. Am visat? Cineva bate violent la ușă. Mă ridic ușor din pat, calc strâmb și mă lovesc de un colț al patului. Capul îmi bubuie de durere iar ochii îmi ard. Deschid ușa, privesc în stânga apoi în dreapta - nimic. Mă uit în jos și văd o poză polaroid.
Mâncarea nu are același gust ca atunci când o mănânci cu cineva, dar prefer să fiu nefericită de una singură, decât să fiu nefericită cu cineva alături. Când ajung acasă, apa mă spală de amintiri. De multe ori mă scufund până la fund ca într-un lac adânc și prefer să dorm până ce greul trece, deși acesta nu trece niciodată de la sine. Durerea își spune cuvântul. Rănile de pe corp îmi sunt martore: violența a existat și continua. La fiecare greșeală, la fiecare lucru pe care nu l-ai făcut cum trebuie ți se atrage atenția, dar când faci ceva bine nimeni nu vine să te felicite. Este timpul să evadez, să scap de numele care îmi poartă povestea deși nu este în regulă încetez să mai cred în soartă. Totuși, după eforturile mele, trecutul se întoarece; mă bântuie și se răzbună. Înfige cuțitul dreptății în inima mea și îmi fură sufletul. Deschid ochi și este întuneric. Lumina nu ajunge până la mine așa că mă ridic, mă înalț încetul cu încetul până încep să simt căldura. Abia acum sunt în siguranță. deși pe fundul lacului totul părea că are o rezolvare, lumina soarelui este un tratament mult mai bun. Regret, uit, iert, mă prefac, mint, înșel, spun ce vrei să auzi, dar vine și timpul în care pot fi eu însămi. Îmi creez o nouă identitate, un nou aspect, o nouă atitudine, un nou nume, o nouă istorie, o nouă credință, o nouă dorință, un nou țel, o nouă speranță și astfel ia naștere o nouă existență și dacă și acum vei mai vrea să îmi iei viața, atunci fă-o, rapid și degrabă, pentru că m-am săturat să te aștept.
Șcena nr. 2: Sărutul diavolului
La ușa camerei de hotel se aud bătăi violente. Mă ridic ușor din pat, calc strâmb și mă lovesc de un colț al patului. Capul îmi bubuie de durere iar ochii îmi ard. Deschid ușa, privesc în stânga apoi în dreapta - nimic. Mă uit în jos și văd o poză polaroid. În poză nu deslușesc nicio imagine; inițial pare a fi o poză făcută din greșeală asupra unui fundal negru. Închid ușa în urma mea și arunc poza pe masă. Caut o perie în geantă dar nu o mai găsesc. Mă duc la baie și mă spăl pe față. Încă ard de febră. Mă dor mușchii, mă dor oasele, parcă mă doare și să gândesc. În trecere către pat arunc un ochi asupra pozei care pare că începe să prindă contur. La o simplă privire pare un corp uman dar la o vedere mai amănunțită descopăr că sunt eu. Nu îmi amintesc să fi făcut vreodată o astfel de poză, așa că îmi aprind o țigară și ard poza cu flacăra chibritului. Parisul este superb zilele astea, dar starea mea de spirit este la pământ. Închid ochii. Brusc simt că nu mai am aer. Încep să mă sufoc. Văd doar fum și aud țipete. Parcă plutesc. Nu pot delimita pământul, nu pot simți nimic. Mă doare și îmi arde și gâtul. Mă ghemuiesc și mă rog să nu mor. Acum am credință. Acum am sperință. În momentele grele cred, dar o voce îmi spune că nu este bine să crezi. Din înalt un înger se coboară. Are aripi negre și părul lung. Mă întreabă dacă mai vreu să trăiesc și aprob din cap. Se apropie de mine și își unește buzele cu ale mele. Simt că respir din nou, dar corpul încă mă doare. Mă trezesc în patul hotelului. Am visat? Cineva bate violent la ușă. Mă ridic ușor din pat, calc strâmb și mă lovesc de un colț al patului. Capul îmi bubuie de durere iar ochii îmi ard. Deschid ușa, privesc în stânga apoi în dreapta - nimic. Mă uit în jos și văd o poză polaroid.