08-01-2011, 12:57 AM
Multumiri cititorilor:
@ Ady-chanBS2: nu sunt chiar asa de noua pe cat ai crede, dar sunt uituca si nu imi mai stiu parola la vechiul cont.
@ DeDal Notorius: intr-un final printesa perfecta roz s-ar putea sa o pateasca, sau s-ar putea sa se cuminteasca si sa se aseze la casa ei. depinde care va fi starea mea de spirit si ce soarta voi vrea sa ii aleg cand voi scrie ultimul capitol.
@ Devil Kid.: ma bucur ca imi citesti creatia sa-i zic asa.
@ Buzzy: mersi ca treci pe aici.
Initial Louis era baiatul german si Alexander era fratele Antoinettei, dar dupa le-am schimbat numele, asta pentru cei carora li s-a parut ca nu se mai intelege nimic din ce am scris. Va multumesc celor care imi cititi ideile.
Capitolul V: Tristețe
Micul dejun nu este la fel de gustos ca cel pe care îl mânânci în compania cuiva. Nu o să mai calc în viața mea în Bulgaria. Țara asta m-a dezamăgit complet. Sângele nu este la fel de bun ca cel fierbinte al dansatorilor din Janeiro sau ca cel al unui talentat dansator de tango din Argentina. În curând avea să vină luna iulie. Cea mai nenorocită perioadă a anului din punctual meu de vedere. Conform unei tradiții mai mult decât idioate în luna iulie plecam la vânătoare de capre negre în niște munți din România, unde trăiau cele mai vechi specii de căprioare care datează din perioada tracică și alte mituri de tipul. Dezgustător. Papilele mele de regină nu pot fi satisfăcute de gustul amar al animalelor. Nici carnea fragedă a caprelor-pui nu mă satisface. Oricum ce e bine în perioada asta este că îl văd pe Louis. Oricât de sinucigaș ar fi e bine de știut că respect tradiția.
Pe Alexander nu l-am mai văzut din ianuarie și de multe ori stau să mă gândesc oare ce face și tot de atâtea ori aș da o fugă până în Germania să îl văd, dar statutul de nemuritor nu îmi dă voie să mă cobor la sentimente umane. Încep să îl înțeleg pe Louis, dar e normal să te îndrăgostești la prima vedere, dar mai ales de un muritor?
Soția tatei, Anastasia, ne face zile fripte de câte ori are ocazia, dar o iubim și îi suntem pe veci îndatorați. Deși este zeu de mai puțin de un secol este un vânător mai iscusit decât noi. Cum se aleg partenerii în tradițiile noastre? Se zice că dacă un om și un zeu dau naștere unui copil acesta va fi un monstru, iar rasa noastră iși poate continua existența doar din sânge pur. Aberații. Dar într-adevăr, cei născuți din sângele contaminat nu au o viață prea lungă. Noi, cei originari, putem alege vârsta la care să ne oprim trupul din maturizare. Eu am ales un aspect de douăzeci și șapte de ani umani, Julieen a ales douăzeci și unu iar Louis treizeci și doi, însă cei “murdari†îmbătrânesc pe parcursul a câtorva secole și într-un final se transform în cenușă. Anastasia va trăi preț de câteva milenii, dar încet încet va dispărea și ea. Când mă gândesc la Louis, cred că este cel mai bine așa pentru el. Cornelia ar fi îmbătrânit și ea la rândul ei și ar fi murit într-un final și ea, dar pentru Louis cel mai dureros a fost timpul, care pentru iubirea lor a fost prea scurt și neiertător. Zeii sunt blestemați să trăiască fără să moară și să îi piardă pe cei dragi, pe cei prea mulți dragi. Mă contrazic de multe ori, uneori mă simt superioară umanității, alteori sunt doar o creatură fără scop. Sunt și eu blestemată la rândul meu să fiu umană, să mă îndrăgostesc și să sufăr de nenumărate ori?
România. Din ce în ce mai slab în fiecare an. În curând va trebui să ne găsim alte tradiții pentru că am omorât cam mult de pe aici. Ce noi distrugem în iulie repară paznicii rezervației restul anului. Cam încălcăm proprietăți, dar e amuzant. Și mulți vulturi au fost uciși din cazuă că mintea omului e limitată. S-au gândit că trei vulturi au ucis patru sute de căprioare. Ăsta e omul. Previzibil. Idiot. Credul. Anul acesta eu deschideam sezonul. Mi-am luat o rochiță foarte drăguță, roșie până peste genunchi și ca de obicei pantofii mei cu tocuri. Eram o fată de modă veche. Aveam niște rochii superbe din perioada Primului Război Mondial la care nu aș fi renunțat nici în ruptul capului. Am ridicat paharul de aur ce conținea vin, l-am ridicat până a eclipsat soarele și l-am întorsc cu gura în jos, hrănind astfel pământul cu sângele zeilor. Când soarele avea să să ajungă la linia orizontului, noi aveam să începem măcelul. L-am privit pe tata, pe Julieen și pe Louis care stătea mai retras, apoi mi-am îndreptat privirea la Anastasia. M-am întors la nouăzeci de grade și am văzut alți șase zei dintr-o familie anglicană. În spatele lor alți trei indivizi, patronatori ai Greciei din antichitate și până azi. Undeva printre copaci mai erau alți douăzeci, din diferite părți ale lumii. Ăștia era armata zeilor. Din sute de creaturi superioare, multe dintre ele s-au dovedit în timp a fi creați ca rod al iubirii cu oamenii. Toți s-au strins încet, încet. Nu cred că am fost singura cuprinsă de melancolie. Priveam vinul de la picioarele mele. A fost o tristețe de câteva secunde. Am ridicat capul și i-am privit. Toți ochii erau ațintiți asupra mea.
- Doamnelor, puteți începe, m-am adresat eu atât femeilor cât și bărbaților.
Un scurt râs apoi masacru. Soarele apusese demult dar noi încă mai vânam. Ne jucam cu animalele și le ofeream un sfârșit rapid, mai puțin Anastasia care ar fi sculat și morții cu sunetele pe care le scoteau prăzile ei de la atâta durere.
- Ne face de râs. Să-i ducă cineva un cuțit și o furculiță, vă rog, spuse Louis.
L-am privit zâmbind. Părea mai vesel ca niciodată.
- Vivi, de câteva săptămâni tot visez o fată.
Niciodată nu îmi spunea Antoinette. Pentru el eram întotdeauna micuța Vivi.
- E frumoasă? am întrebat eu prompt.
- Foarte, dar pare tristă. Mai tristă decât mine.
- Cum arată? Haide, dă-mi detalii.
- Nu știu sigur. Parcă totuși nu e un vis. De multe ori când mă uit la tin o văd pe ea. E ciudat. Nu pare a fi o femeie, ci mai mult o fetiță. E blondină, cu ochi gri și e mereu îmbrăcată într-o rochiță albă, dreaptă.
În acel moment am știut la ce se referea. Vorbea despre amintirile mele pe care le aveam de la Alexander.
- Nu e într-o rochiță, e într-un halat de spital și este tristă. E pe moarte. Mai bine nu te complica, Louis, nu din nou. Gândește-te că e om. Odată și odată tot va muri. Nu-i alina suferința, nu o salva. Abia ai ieșit din mormânt. Nu-ți săpa iar groapa. E mai bine așa.
- De ce ți-e frică, Viviene? Ți-e frică să nu ajungi ca mine? Ești mai dură decât mine din toate punctele de vedere. Nu contează că ai trupul unei femei. Tu ești într-adevăr puternică aici. Tu nu plângi după oameni. Tu nu ești slabă.
- Încetează să te mai ascunzi după scuze, Louis! Asta faci de mii de ani. Gata. Cornelia s-a dus. O să o jelești până la sfârșitul timpului? Nu ești slab, ești doar laș. Ți-e frică să nu ți se năruie planurile din nou. Pe cât timp ți-ai planificat viața alături de Cornelia? O mie? Două mii? Plănuiai ca în anul 1493 să vă urcați pe bărcuța iubirii a lui Columb și să descoperiți primii America? Frățioare, nu ți-am zis-o niciodată, dar ești o rușine.
Am gândit fiecare cuvânt astfel încât să nu îl afectez din nou, dar trebuia să îi spună cineva adevărul. Nimeni nu a avut curaj, iar cei două mii de ani de jelire trebuiau să se încheie.
@ Ady-chanBS2: nu sunt chiar asa de noua pe cat ai crede, dar sunt uituca si nu imi mai stiu parola la vechiul cont.
@ DeDal Notorius: intr-un final printesa perfecta roz s-ar putea sa o pateasca, sau s-ar putea sa se cuminteasca si sa se aseze la casa ei. depinde care va fi starea mea de spirit si ce soarta voi vrea sa ii aleg cand voi scrie ultimul capitol.
@ Devil Kid.: ma bucur ca imi citesti creatia sa-i zic asa.
@ Buzzy: mersi ca treci pe aici.
Initial Louis era baiatul german si Alexander era fratele Antoinettei, dar dupa le-am schimbat numele, asta pentru cei carora li s-a parut ca nu se mai intelege nimic din ce am scris. Va multumesc celor care imi cititi ideile.
Capitolul V: Tristețe
Micul dejun nu este la fel de gustos ca cel pe care îl mânânci în compania cuiva. Nu o să mai calc în viața mea în Bulgaria. Țara asta m-a dezamăgit complet. Sângele nu este la fel de bun ca cel fierbinte al dansatorilor din Janeiro sau ca cel al unui talentat dansator de tango din Argentina. În curând avea să vină luna iulie. Cea mai nenorocită perioadă a anului din punctual meu de vedere. Conform unei tradiții mai mult decât idioate în luna iulie plecam la vânătoare de capre negre în niște munți din România, unde trăiau cele mai vechi specii de căprioare care datează din perioada tracică și alte mituri de tipul. Dezgustător. Papilele mele de regină nu pot fi satisfăcute de gustul amar al animalelor. Nici carnea fragedă a caprelor-pui nu mă satisface. Oricum ce e bine în perioada asta este că îl văd pe Louis. Oricât de sinucigaș ar fi e bine de știut că respect tradiția.
Pe Alexander nu l-am mai văzut din ianuarie și de multe ori stau să mă gândesc oare ce face și tot de atâtea ori aș da o fugă până în Germania să îl văd, dar statutul de nemuritor nu îmi dă voie să mă cobor la sentimente umane. Încep să îl înțeleg pe Louis, dar e normal să te îndrăgostești la prima vedere, dar mai ales de un muritor?
Soția tatei, Anastasia, ne face zile fripte de câte ori are ocazia, dar o iubim și îi suntem pe veci îndatorați. Deși este zeu de mai puțin de un secol este un vânător mai iscusit decât noi. Cum se aleg partenerii în tradițiile noastre? Se zice că dacă un om și un zeu dau naștere unui copil acesta va fi un monstru, iar rasa noastră iși poate continua existența doar din sânge pur. Aberații. Dar într-adevăr, cei născuți din sângele contaminat nu au o viață prea lungă. Noi, cei originari, putem alege vârsta la care să ne oprim trupul din maturizare. Eu am ales un aspect de douăzeci și șapte de ani umani, Julieen a ales douăzeci și unu iar Louis treizeci și doi, însă cei “murdari†îmbătrânesc pe parcursul a câtorva secole și într-un final se transform în cenușă. Anastasia va trăi preț de câteva milenii, dar încet încet va dispărea și ea. Când mă gândesc la Louis, cred că este cel mai bine așa pentru el. Cornelia ar fi îmbătrânit și ea la rândul ei și ar fi murit într-un final și ea, dar pentru Louis cel mai dureros a fost timpul, care pentru iubirea lor a fost prea scurt și neiertător. Zeii sunt blestemați să trăiască fără să moară și să îi piardă pe cei dragi, pe cei prea mulți dragi. Mă contrazic de multe ori, uneori mă simt superioară umanității, alteori sunt doar o creatură fără scop. Sunt și eu blestemată la rândul meu să fiu umană, să mă îndrăgostesc și să sufăr de nenumărate ori?
România. Din ce în ce mai slab în fiecare an. În curând va trebui să ne găsim alte tradiții pentru că am omorât cam mult de pe aici. Ce noi distrugem în iulie repară paznicii rezervației restul anului. Cam încălcăm proprietăți, dar e amuzant. Și mulți vulturi au fost uciși din cazuă că mintea omului e limitată. S-au gândit că trei vulturi au ucis patru sute de căprioare. Ăsta e omul. Previzibil. Idiot. Credul. Anul acesta eu deschideam sezonul. Mi-am luat o rochiță foarte drăguță, roșie până peste genunchi și ca de obicei pantofii mei cu tocuri. Eram o fată de modă veche. Aveam niște rochii superbe din perioada Primului Război Mondial la care nu aș fi renunțat nici în ruptul capului. Am ridicat paharul de aur ce conținea vin, l-am ridicat până a eclipsat soarele și l-am întorsc cu gura în jos, hrănind astfel pământul cu sângele zeilor. Când soarele avea să să ajungă la linia orizontului, noi aveam să începem măcelul. L-am privit pe tata, pe Julieen și pe Louis care stătea mai retras, apoi mi-am îndreptat privirea la Anastasia. M-am întors la nouăzeci de grade și am văzut alți șase zei dintr-o familie anglicană. În spatele lor alți trei indivizi, patronatori ai Greciei din antichitate și până azi. Undeva printre copaci mai erau alți douăzeci, din diferite părți ale lumii. Ăștia era armata zeilor. Din sute de creaturi superioare, multe dintre ele s-au dovedit în timp a fi creați ca rod al iubirii cu oamenii. Toți s-au strins încet, încet. Nu cred că am fost singura cuprinsă de melancolie. Priveam vinul de la picioarele mele. A fost o tristețe de câteva secunde. Am ridicat capul și i-am privit. Toți ochii erau ațintiți asupra mea.
- Doamnelor, puteți începe, m-am adresat eu atât femeilor cât și bărbaților.
Un scurt râs apoi masacru. Soarele apusese demult dar noi încă mai vânam. Ne jucam cu animalele și le ofeream un sfârșit rapid, mai puțin Anastasia care ar fi sculat și morții cu sunetele pe care le scoteau prăzile ei de la atâta durere.
- Ne face de râs. Să-i ducă cineva un cuțit și o furculiță, vă rog, spuse Louis.
L-am privit zâmbind. Părea mai vesel ca niciodată.
- Vivi, de câteva săptămâni tot visez o fată.
Niciodată nu îmi spunea Antoinette. Pentru el eram întotdeauna micuța Vivi.
- E frumoasă? am întrebat eu prompt.
- Foarte, dar pare tristă. Mai tristă decât mine.
- Cum arată? Haide, dă-mi detalii.
- Nu știu sigur. Parcă totuși nu e un vis. De multe ori când mă uit la tin o văd pe ea. E ciudat. Nu pare a fi o femeie, ci mai mult o fetiță. E blondină, cu ochi gri și e mereu îmbrăcată într-o rochiță albă, dreaptă.
În acel moment am știut la ce se referea. Vorbea despre amintirile mele pe care le aveam de la Alexander.
- Nu e într-o rochiță, e într-un halat de spital și este tristă. E pe moarte. Mai bine nu te complica, Louis, nu din nou. Gândește-te că e om. Odată și odată tot va muri. Nu-i alina suferința, nu o salva. Abia ai ieșit din mormânt. Nu-ți săpa iar groapa. E mai bine așa.
- De ce ți-e frică, Viviene? Ți-e frică să nu ajungi ca mine? Ești mai dură decât mine din toate punctele de vedere. Nu contează că ai trupul unei femei. Tu ești într-adevăr puternică aici. Tu nu plângi după oameni. Tu nu ești slabă.
- Încetează să te mai ascunzi după scuze, Louis! Asta faci de mii de ani. Gata. Cornelia s-a dus. O să o jelești până la sfârșitul timpului? Nu ești slab, ești doar laș. Ți-e frică să nu ți se năruie planurile din nou. Pe cât timp ți-ai planificat viața alături de Cornelia? O mie? Două mii? Plănuiai ca în anul 1493 să vă urcați pe bărcuța iubirii a lui Columb și să descoperiți primii America? Frățioare, nu ți-am zis-o niciodată, dar ești o rușine.
Am gândit fiecare cuvânt astfel încât să nu îl afectez din nou, dar trebuia să îi spună cineva adevărul. Nimeni nu a avut curaj, iar cei două mii de ani de jelire trebuiau să se încheie.