07-01-2011, 11:38 PM
Hei...:)...so...o sa continui un fic mai vechi la care nu am facut decat un capitol, pe vechiul meu cont (Ariku``). O sa il repostez..si in foarte scurt timp o sa pun si capitolul al 2-lea, nu am facut modificari la primul capitol(pentru cei care poate l-au citit deja).Vreau critici, constructive, pana si la frazele"mai ai de lucrat la el"...explicati la ce va referiti va rog. M-ati ajuta sa stiu ce sa fac, sau sa nu fac data viitoare, sau cu ce sa ma perfectionez. I hope you like it.:)
Capitolul 1
Gandurile mele incarcerate in propria-mi conceptie inca se intreaba...cine sunt? sau cine ar trebui sa fiu? toata aceasta suferinta sufocanta era menita sa ma distruga? Sa ma faca sa ma simt ca intr-unul dintre cele mai negre cosmaruri ale mele? Dar nu...acele vise..erau un nimic, in comparatie cu realitatea. Un fir de praf care se scurgea gratios printre degetele mele, durand doar o fractiune de secunda. Bucuria intensa pe care o simteam atunci cand un cosmar trecea nepasator printre gandurile mele stupefiate. Acea farama de suferinta ma facea sa stiu, ca visez. Acea suferinta minora, care ma facea sa cred ca realiatea, era in drumul spre...iad. Crede-ma. Nu vrei sa te simti ca mine, sa simti cum iti plesneste inima de durere, in fiecare zi. Cum privesti totul, fara sa te gandesti la nimic, sa vezi pur si simplu cum sangele altora iti plesneste pe fata, sa crezi ca nu poti sa faci nimic, dar defapt totul, sa fie in mainile tale.
Ma apropiam indiferenta spre usa atat de familiara. Nu stiam ceea ce va urma, daca va urma sa mor, sau daca viata imi va oferi inca cateva zile menite sa ma faca sa ma simt si mai mizerabil. Moartea predominanta ma facea sa cred ca aceasta lume, exista fara rost. Suferinta facea parte din noi, distrugandu-ne reciproc, fara mila. Dar nu eram toti asa. Din zece milioane de oameni, numarul acestora scadea semnificativ in fiecare zi, facandu-ne sa ne simtim tot mai stingheri. Doar aproximativ o suta de oameni au reusit sa fie sedanti impotriva virusului criminal, ce ne obliga sa fim obsedati de suferinta, crime si tortura. Printre care, si eu. Acum trei sute de ani, in doua mii douazeci, totul s-a schimbat radical. Poluarea sufocanta a macinat usor pamantul, pana cand nu a mai ramas nimic. Nimic important. Doar acel pamant cenusiu, care iti amintea in fiecare zi, cat de mizerabil ar trebui sa te simti. Cerul...acel cer care acum, exista aproape fara rost, distrugandu-ne viata prin acele culori deplorabile care iti taiau rasuflarea. Inhibizii, mult cautati "extraterestri", au invadat totul. Au patruns pana si in cel mai dosnic loc, cercetandu-l disperati pentru probe. Aceasta planeta, s-a dovedit locul perfect pentru a-si continua viata, care insemna atat de mult, pe langa a noastra. ADN-ul lor, sa impletit "armonios", trecand pe un ton incredibil de ironic, cu al nostru. S-au combinat perfect, creand blestemul asupritor, care a distrus rasa umana. Toata aceasta invazie...a dus la ceea ce ne este prezentat acum.
Dar sa trecem peste...aceste detalii nu foarte incantatoare care te plictisesc probabil prea mult. Inca nu stii cine sunt?...Ei bine, raspunsl meu nu te va lamuri atat de mult. Nici eu nu stiu cine sunt. Sunt o creatie nereusita a acestui pamant, si probabil inutila. O fata, care inca mai simte inca aceea durere, pentru moartea tatalui sau. Singurul om pe care il mai avea...defapt, cunostea. Acest om, a avut cel mai important in rol in istoria omenirii. A incercat sa opreasca aceea invazie, care in cele din urma a parut inevitabila. Totul fiind in zadar, privind cum moare incet, si sigur. Vedeam ingreunat cum tatal meu se stinge in acel razboi, simtind inca acele lacrimi usturatoare cum imi intepau ochii, purtate mai apoi de vantul istovitor care ducea spre nicaieri. Un strop de apa cazut deasupra pamantului moale, care disparea neobservat, fiind absorbit de aceea putere ascunsa. Doar acei cercetatori m-au salvat, tragandu-ma anevoie in nava care era singura cale de a mai supravietui, fara a incerca macar sa salveze ceea ce pentru mine, era totul.
Dupa cum probabil va-ti dat seama deja, am peste trei sute de ani. Va intrebati oare cum e posibil? Ei bine...este. Tehnologia chinuitor de avansata ne-a dat darul de a trai vesnic, moartea invaluindu-ne trupul doar in momentul in care eram ucisi. Si eu...ei bine eu...in acest moment eram cea mai stiuta fiinta din aceasta inutila planeta, fiind fiica lui. Acest om prea cunsocut. Inspiram teama, nici cel mai mare obsedat neindraznind sa ma atinga. De ce? Ei bine, am devenit un experiment pentru ei, un mutant inzestrat cu puteri ascunse, care odata dezvaluite, puteau aduce sfarsitul. In cele din urma, sunt biletul lor spre supravietuire. Nu trecea zii, in care sa nu fiu privita ca pe ceea mai strasnica creatura, vazand spaima celor de langa mine, parca implorandu-ma sa ii las in viata, vorbindu-ma ingroziti pe la spate, dezvaluind cine stie ce exagerari, in care sa nu ii cer cuiva ceva, fara ca asta sa fuga irational.
Chipul meu...era un mister pentru alti. Pelerinda menita sa imi pastreze anonimatul acoperea mai mult de jumatete de fata. Ceea ce era de ajuns. Probabil va-ti creat o idee destul de clara in privinta chpului meu...cum ca as fi o creatura oribila, si infioratoare? Ei bine, da-mi voie sa te contrazic. Eram umana, normala, cat se poate de feminina. Ochii de un albastru aproape ireal, erau incercuiti de genele lungi, fata fina, fara nici un defect, parul lung, neobisnuit de albastru, erau doar cateva dintre elementele care ma faceau sa par atat de normala. Parerea atat de gresita pe care celalti si-au creat-o destpre mine, uneori imi faceau ochii sa fie inundati din nou de acel lichid, care nu mai mi-a vazut obrajii de ani buni. Aveam inca acel suflet inocent, pe care orice copil de sase ani l-ar fi avut. Dar sa fac ceea ce acele creaturi isi inchipuiau? Nu eram in stare sa fac vre-un rau, decat celuia care merita din plin sa moara.
Doar o singura persoana, avea incredere in mine. Puteam vorbi cu cineva, atunci cand simteam nevoia, ceea ce era incredibil de necesar pentru lipsa mea de comunicare.
Am inantat cu pasi siguri in interiorul casei, incuiand usa de la intrare pe dinauntru. Stiam ca am pe cine vedea odata patrunsa in aceasta. Pe ea. Aceea exceptie deosebita careia nu ii era teama de mine.
-Karina!! sunt acasa! am strigat increzatoare ca imi va raspude.
Nimic. Doar aceea liniste asupritoare.
-Am adus cina!..si ghici ce!...in acest timp, cautam entuziasmata in fiecare camera, in timp ce imi dadeam increzatoare jos pelerina.
Presupun ca v-ati dat seama deja. Nimic. Nici un raspuns, nici o miscare. Intr-un final, aceea camera care ma tulbura infiorator de mult, ar fi fost ultima obtiune. O camera incredibil de deranjanta prin culoarea exasperanta de alb . Acea sfanta culoarea de alb. Nimic de o alta culoare, patul, draperiile, pereti, mobila...tot. De ce ma speria? Era prea pura pentru lumea asta. Dar doar eu gandeam asa. Pentru ea era cea mai buna sursa de liniste si calm.
Am intrat subtil, cercetand cu ochii fiecare colt. Inima...cerea cu disperare sa iasa din acel lacas, zbatandu-se incredibil de repede. Ochii, acum, cunosteau din nou aceea senzatie. Lichidul pur, si rosu acum se scurgea nebunste peste orajii mei. Lacrimile...acele nenorocite lacrimi sangerii. Acel nenorocit sentiment care imi sfasaie fiecare parte din mine, simtind cum fiecare celula din mine cedeaza, plesnind odata cu sentimentele mele.
-Nuuuuuuu!!! sunetul asurzitor s-a facut auzit, sunand cat se poate de infiorator, gata sa imi plesneasca plamanii.
In acel pat blestemat, era ea. Ea inevlita cu aceea suprafata vaporoasa, de asemeanea alba. Odinioara alba. Acum o culoare sangerie ii lua forma corpului ei. M-am apropiat intr-un final de pat, descoperindu-i trupul. Era moarta.
Capitolul 1
Gandurile mele incarcerate in propria-mi conceptie inca se intreaba...cine sunt? sau cine ar trebui sa fiu? toata aceasta suferinta sufocanta era menita sa ma distruga? Sa ma faca sa ma simt ca intr-unul dintre cele mai negre cosmaruri ale mele? Dar nu...acele vise..erau un nimic, in comparatie cu realitatea. Un fir de praf care se scurgea gratios printre degetele mele, durand doar o fractiune de secunda. Bucuria intensa pe care o simteam atunci cand un cosmar trecea nepasator printre gandurile mele stupefiate. Acea farama de suferinta ma facea sa stiu, ca visez. Acea suferinta minora, care ma facea sa cred ca realiatea, era in drumul spre...iad. Crede-ma. Nu vrei sa te simti ca mine, sa simti cum iti plesneste inima de durere, in fiecare zi. Cum privesti totul, fara sa te gandesti la nimic, sa vezi pur si simplu cum sangele altora iti plesneste pe fata, sa crezi ca nu poti sa faci nimic, dar defapt totul, sa fie in mainile tale.
Ma apropiam indiferenta spre usa atat de familiara. Nu stiam ceea ce va urma, daca va urma sa mor, sau daca viata imi va oferi inca cateva zile menite sa ma faca sa ma simt si mai mizerabil. Moartea predominanta ma facea sa cred ca aceasta lume, exista fara rost. Suferinta facea parte din noi, distrugandu-ne reciproc, fara mila. Dar nu eram toti asa. Din zece milioane de oameni, numarul acestora scadea semnificativ in fiecare zi, facandu-ne sa ne simtim tot mai stingheri. Doar aproximativ o suta de oameni au reusit sa fie sedanti impotriva virusului criminal, ce ne obliga sa fim obsedati de suferinta, crime si tortura. Printre care, si eu. Acum trei sute de ani, in doua mii douazeci, totul s-a schimbat radical. Poluarea sufocanta a macinat usor pamantul, pana cand nu a mai ramas nimic. Nimic important. Doar acel pamant cenusiu, care iti amintea in fiecare zi, cat de mizerabil ar trebui sa te simti. Cerul...acel cer care acum, exista aproape fara rost, distrugandu-ne viata prin acele culori deplorabile care iti taiau rasuflarea. Inhibizii, mult cautati "extraterestri", au invadat totul. Au patruns pana si in cel mai dosnic loc, cercetandu-l disperati pentru probe. Aceasta planeta, s-a dovedit locul perfect pentru a-si continua viata, care insemna atat de mult, pe langa a noastra. ADN-ul lor, sa impletit "armonios", trecand pe un ton incredibil de ironic, cu al nostru. S-au combinat perfect, creand blestemul asupritor, care a distrus rasa umana. Toata aceasta invazie...a dus la ceea ce ne este prezentat acum.
Dar sa trecem peste...aceste detalii nu foarte incantatoare care te plictisesc probabil prea mult. Inca nu stii cine sunt?...Ei bine, raspunsl meu nu te va lamuri atat de mult. Nici eu nu stiu cine sunt. Sunt o creatie nereusita a acestui pamant, si probabil inutila. O fata, care inca mai simte inca aceea durere, pentru moartea tatalui sau. Singurul om pe care il mai avea...defapt, cunostea. Acest om, a avut cel mai important in rol in istoria omenirii. A incercat sa opreasca aceea invazie, care in cele din urma a parut inevitabila. Totul fiind in zadar, privind cum moare incet, si sigur. Vedeam ingreunat cum tatal meu se stinge in acel razboi, simtind inca acele lacrimi usturatoare cum imi intepau ochii, purtate mai apoi de vantul istovitor care ducea spre nicaieri. Un strop de apa cazut deasupra pamantului moale, care disparea neobservat, fiind absorbit de aceea putere ascunsa. Doar acei cercetatori m-au salvat, tragandu-ma anevoie in nava care era singura cale de a mai supravietui, fara a incerca macar sa salveze ceea ce pentru mine, era totul.
Dupa cum probabil va-ti dat seama deja, am peste trei sute de ani. Va intrebati oare cum e posibil? Ei bine...este. Tehnologia chinuitor de avansata ne-a dat darul de a trai vesnic, moartea invaluindu-ne trupul doar in momentul in care eram ucisi. Si eu...ei bine eu...in acest moment eram cea mai stiuta fiinta din aceasta inutila planeta, fiind fiica lui. Acest om prea cunsocut. Inspiram teama, nici cel mai mare obsedat neindraznind sa ma atinga. De ce? Ei bine, am devenit un experiment pentru ei, un mutant inzestrat cu puteri ascunse, care odata dezvaluite, puteau aduce sfarsitul. In cele din urma, sunt biletul lor spre supravietuire. Nu trecea zii, in care sa nu fiu privita ca pe ceea mai strasnica creatura, vazand spaima celor de langa mine, parca implorandu-ma sa ii las in viata, vorbindu-ma ingroziti pe la spate, dezvaluind cine stie ce exagerari, in care sa nu ii cer cuiva ceva, fara ca asta sa fuga irational.
Chipul meu...era un mister pentru alti. Pelerinda menita sa imi pastreze anonimatul acoperea mai mult de jumatete de fata. Ceea ce era de ajuns. Probabil va-ti creat o idee destul de clara in privinta chpului meu...cum ca as fi o creatura oribila, si infioratoare? Ei bine, da-mi voie sa te contrazic. Eram umana, normala, cat se poate de feminina. Ochii de un albastru aproape ireal, erau incercuiti de genele lungi, fata fina, fara nici un defect, parul lung, neobisnuit de albastru, erau doar cateva dintre elementele care ma faceau sa par atat de normala. Parerea atat de gresita pe care celalti si-au creat-o destpre mine, uneori imi faceau ochii sa fie inundati din nou de acel lichid, care nu mai mi-a vazut obrajii de ani buni. Aveam inca acel suflet inocent, pe care orice copil de sase ani l-ar fi avut. Dar sa fac ceea ce acele creaturi isi inchipuiau? Nu eram in stare sa fac vre-un rau, decat celuia care merita din plin sa moara.
Doar o singura persoana, avea incredere in mine. Puteam vorbi cu cineva, atunci cand simteam nevoia, ceea ce era incredibil de necesar pentru lipsa mea de comunicare.
Am inantat cu pasi siguri in interiorul casei, incuiand usa de la intrare pe dinauntru. Stiam ca am pe cine vedea odata patrunsa in aceasta. Pe ea. Aceea exceptie deosebita careia nu ii era teama de mine.
-Karina!! sunt acasa! am strigat increzatoare ca imi va raspude.
Nimic. Doar aceea liniste asupritoare.
-Am adus cina!..si ghici ce!...in acest timp, cautam entuziasmata in fiecare camera, in timp ce imi dadeam increzatoare jos pelerina.
Presupun ca v-ati dat seama deja. Nimic. Nici un raspuns, nici o miscare. Intr-un final, aceea camera care ma tulbura infiorator de mult, ar fi fost ultima obtiune. O camera incredibil de deranjanta prin culoarea exasperanta de alb . Acea sfanta culoarea de alb. Nimic de o alta culoare, patul, draperiile, pereti, mobila...tot. De ce ma speria? Era prea pura pentru lumea asta. Dar doar eu gandeam asa. Pentru ea era cea mai buna sursa de liniste si calm.
Am intrat subtil, cercetand cu ochii fiecare colt. Inima...cerea cu disperare sa iasa din acel lacas, zbatandu-se incredibil de repede. Ochii, acum, cunosteau din nou aceea senzatie. Lichidul pur, si rosu acum se scurgea nebunste peste orajii mei. Lacrimile...acele nenorocite lacrimi sangerii. Acel nenorocit sentiment care imi sfasaie fiecare parte din mine, simtind cum fiecare celula din mine cedeaza, plesnind odata cu sentimentele mele.
-Nuuuuuuu!!! sunetul asurzitor s-a facut auzit, sunand cat se poate de infiorator, gata sa imi plesneasca plamanii.
In acel pat blestemat, era ea. Ea inevlita cu aceea suprafata vaporoasa, de asemeanea alba. Odinioara alba. Acum o culoare sangerie ii lua forma corpului ei. M-am apropiat intr-un final de pat, descoperindu-i trupul. Era moarta.
yeah...life it's just life, but live your life before you die
<3
<3