ETER

[candy_cane]

Autor Note: Din nou nimeni... bate vantul pe aici, cum il batea si frunza-n dunga :)) meh... Fie ce o fi, mai pun un capitol :P enjoy!

Cap 15

„Timpul le vindecă pe toate, fie că vrem sau nu. Timpul le vindecă pe toate, face ca totul să treacă, şi la sfârşit e numai întunericul. Câteodată întâlnim alţii oameni în întuneric, câteodată îi pierdem din nou.” – Stephen King – ‚The Green Mile’

Un zumzet îndepărtat vibră, stingher, prin toată camera, înainte să se stingă atingând fereastra mare, ogivală, prin a cărei perdele purpurii, lumina albă a unui soare de decembrie se filtra cu uşurinţă. Tăcerea care precedă acel zumzet se aşternu imediat, mai grea ca o plapumă groasă, ca cele pe care le pune o mamă grijulie pe un copil adormit în mijlocul iernii când vântul şuieră pe la colţuri, muşcând din carnea neprotejată. Dar nu tăcerea îl înspăimântă, ci ţiuitul care îi urmă, făcându-i durerea de cap, care de abia se domolise, să urle din nou, cerându-şi afurisitele de drepturi. De unde provenise acel zumzet? Şi ce se întâmplase imediat după ce încetase atât de brusc?

Săltându-se din pat, anevoie, simţind fiecare muşchi din corp ţipând agonic, reuşi, cu chiu-cu-vai să stea în fund, înfruntând primejdioasa ameţială care îl învăluise, încercând să îl determine să se aşeze înapoi pe pernele moi. Mii de puncte negre îi dansau în faţa ochilor, formând fulgere de lumină şi întuneric. Şi ca să termine acest minunat spectacol dat în cinstea trezirii sale, în stomacul lui se producea o revoluţie, ultima sa masă urcând spre suprafaţă. Valul de greaţă fu atât de puternic că bietul tânăr fu nevoit să se aplece în faţă şi să îşi ţină respiraţia, toate din reflex, numai ca să nu verse; şi nici atunci senzaţia nu se diminuă.

Gâfâind, ca după o cursă infernală, bărbatul îşi închise ochii şi continuă să respire pe gură, golindu-şi între timp mintea de orice fel de amintiri sau gânduri. Un gust amar îi stătea pe limbă şi, dacă nu s-ar fi temut că următorul pas ar fi fost să dea la boboci totul, ar fi scuipat chiar pe pardoseala aceea intens lustruită. Înghiţind în sec excesul de bilă care îşi găsise sălaş în gura lui, ridică încet, grijuliu chiar, capul şi se uită în jur. Nimic, doar o linişte mormântală şi câteva particule de praf care dansau în lumina aceea diafană, roşiatică.

Tremurând, atât din cauza frisoanelor care puseseră stăpânire pe corpul lui, scuturându-i măruntaiele, răscolindu-le, cât şi din cauza frigului care învăluia camera, tânărul se apropie de marginea patului, numărând în gând un şir de lebede – propriul lui remediu împotriva greţii. Ochii lui se întoarseră în toate părţile, căutând uşa, dar, negăsind niciuna, se decise că fereastra imensă care lăsa acea lumină orbitoare să intre în cantitate redusă ar trebui să îi ofere nişte răspunsuri. Nu de alta, dar nu îi plăcea să se ştie răpit de nişte creaturi gigantice – şi mai presus de toate mitice – fără nicio şansă de scăpare. Măcar locaţia să şti-o ştie, dacă la restul nu avea acces.

Bălăngănindu-şi picioarele la marginea patului, tânărul sări în picioare, numai pentru a se lăsa aproape imediat la podea, fulgerat fiind de o durere cruntă la unul din braţe. O ceaţă ciudată îi luă vederea, iar simţurile lui, de la senzaţii şi percepţii, până la gândire şi înţelegere, fură suflate într-un strat destul de gros de durere ameţitoare care îl reduse, în acele câteva secunde, la stadiul de legumă bocitoare. Când simţurile îşi intrară din nou în drepturi, iar pulsaţia aceea agonică din mâna stângă se domoli cât de cât, băiatul observă faşele verzi prinse de-a lungul întregului său braţ.

~Miiiinunat! Chiar numai asta îmi mai lipsea! Am mâna cât o zi de post şi nu mă pot folosi deloc de ea, durerea mă scurtcircuitează dacă mă mişc prea mult, iar ca un colac mare peste pupăza asta de problemă: sunt răpit şi sechestrat într-o cameră de nişte fiinţe de care am auzit numai în poveştile citite de tata.

Ah! Şi aproape că am uitat: lupt împotriva unor creaturi turbate care nu vor altceva decât să mă vadă pe o tavă, cu un măr în gură şi uns tot cu sos de merişoare. Chiar că trebuie să mă bucur... În plus, se pare că i-am luat locul lui Ben. Numai el vede jumătatea asta a paharului...~ sarcasmul din propriile gânduri îl înspăimântă la maxim, deşi ştia cu cea mai mare precizie şi siguranţă că toate erau adevărate.

Ridicându-se în picioare, scuturat din când în când de câte un junghi de durere care trecea rapid prin corpul lui, fără să se sinchisească de nimic, bărbatul se apropie de fereastră numai ca să rămână proţăpit în faţa draperiilor, incapabil să se mişte.

Nu era numai frica de necunoscut care îl oprea, deşi, dacă stătea să se gândească la trecutul lui „minunat”, el fusese cel care se băgase mereu în locurile cele mai întunecoase, frica şi teroarea fiind foarte departe de creierul lui. Acum, matur, dar încă tânăr la numai douăzeci şi şase de ani, îi era teamă de necunoscut. Şi totuşi, crescând în intensitate, direct proporţională cu durerea din braţ atunci când întinse o mână tremurătoare spre draperiile grele de culoarea sângelui, o nouă frică se ridica: cea de a fi complet singur, sau poate chiar mort.

~Asta chiar e culmea. Nu m-am mai gândit la asta de când eram un copil, iar singura faţă pe care o vedeam era a fratelui meu, pentru că părinţii mei dispăreau care încotro, prea preocupaţi de nişte vise deşarte ca să le mai pese de odraslele speriate pe care le lăsau în urmă.

Nu vreau să mă simt aşa! Am renunţat demult la acea parte copilărească din mine! Am început să bat eu bătăuşii, şi nimic nu m-a mai oprit! Nu vreau să rămân singur, dar probabilitatea ca asta să se întâmple e cam nulă. Nici dacă aş vrea nu aş putea să fiu singur... nu-i aşa?~ nesiguranţa îl mână să strângă puternic materialul fin în pumn, ignorând pulsaţiile demente care veneau de peste tot din corpul lui.

Răsuflând sacadat, cu esofagul contractat la dimensiunile unui ou de potârniche, Josh trase dintr-o dată de perdele, pregătit să întâlnească orice, şi totuşi temându-se de acel orice.

Lumina puternică, dar rece, a soarelui îl orbi pe moment, luminiţe de diferite culori jucându-i drăceşte prin faţa ochilor, împiedicându-l să vadă ce se afla dincolo de camera în care fusese adus împotriva voinţei lui.

~Sau a inconştienei mele...~ se hilizi el, incapabil să se gândească la altceva.

Când, în sfârşit, ochii i se obişnuiră cu luminozitatea intensă a locului unde fusese adus, gura i se deschise într-o exclamaţie mută, un şuierat nespecific speciei din care făcea parte trecându-i printre buze, şi ajungând cu greu la creierul lui în care noţiunile căpătate de-a lungul anilor se băteau cap în cap. Închizându-şi gura cu un clămpănit dureros atunci când dinţii i se izbiră unii de alţii, blondinul se dădu câţiva paşi înapoi, cu ochii pironiţi încă asupra imaginii terifiante care îl întâmpinase pe fereastră, şi aproape că se împiedică de pat.

-Incredibil... murmură, vocea doar o şoaptă.

Ştergându-se la ambii ochi cu mâna teafără, gemând, încercă să se îndepărteze şi mai mult de fereastra aceea mare, aşteptându-se ca, în orice clipă, creatura a cărei ochi ocupa trei sferturi de fereastră să se decidă că joaca aceea se terminase şi că minunatul canar auriu, rănit la o aripă, e numai bun de mâncat.

De cealaltă parte a ferestrei, un dragon gigantic, a cărui solzi străluceau jucăuş în lumină, formând scântei de un verde ţipător, se uita curios la fiinţa aceea micuţă de care trebuia să aibă grijă. Coada, prevăzută cu nişte ţepi de dimensiuni diferite, toţi la fel de ascuţiţi precum erau şi dinţii pe care îi dezgolise într-un rânjet atunci când creatura aceea bipedă se dăduse înspăimântată înapoi, flutura în toate părţile. Chiar îi plăcea să se uite la acel om, mirosul lui plăcându-i la nebunie, deşi nu ar fi putut spune de ce.

Clipind o singură dată, dragonul se trase mai în spate, îndreptându-şi capul în formă de diamant direct spre fereastră, fornăind o singură dată. Dând să deschidă gura, un sunet ascuţit, opri fiinţa magică din orice acţiune ar fi vrut să întreprindă.

Fornăind din nou, aburind astfel fereastra, dragonul cel verde se dădu şi mai în spate, lăsându-şi capul imens la nivelul omului, pentru a-l vedea şi mai bine. Clipind, curios, îşi apropie botul solzos de fereastră,şi împinse încet, făcând ca magnifica fereastră ogivală să se deschidă câţiva centimetri cu un scârţâit înfiorător, exact aşa cum auzise de atâtea ori în timpul şcolii când vreo colegă, din neatenţie zgâria tabla cu unghiile.

Acelaşi sunet ciudat îl opri din nou, dar de data asta văzu şi sursa lui: omul acela ţipase! Frica lui îi ajunse la nări, gâdilindu-l plăcut, şi un soi de chicotit discret îi zgudui pieptul. Ochii lui roşii ca rubinul se închiseră pe jumătate, în timp ce încerca să îşi oprească hohotele ca să nu îl sperie şi mai tare pe acest omuleţ micuţ.

Dar lui Josh, nimic din toate astea nu i se părea hilar, sau măcar normal. Nu mai văzuse în viaţa lui un dragon, iar şopârlele acelea infecte pe care le vânase nu îl înspăimântaseră atât de tare pe cât o făcuse această fiinţă. Măcar acele hidoşenii aveau aceeaşi înălţime cu el. Ăsta era imens, iar colţii aceeia strălucitori şi ascuţiţi nu îl ajutau să se calmeze prea mult.

-Nu e nimic de râs! Dacă tot ai de gând să mă haleşti ca pe un pui fără apărare, să ştii că, deşi sunt rănit, îţi voi provoca o indigestie pe cinste! urlă el indignat, în timp ce trecea de partea cealaltă a patului imens din lemn, folosindu-l pe post de scut.

Însă, imensa creatură nu numai că nu se repezi înspre el, dar huruitul vag pe care îl scosese până atunci pe post de chicoteli, se transformă imediat în nişte rafale de râs continue. Dragonul rândea de el atât de tare încât de abia stătea pe picioare!

-Eşti un omuleţ pe cinste! bubui vocea şopârlei, în timp ce scutura din cap, înlăturând lacrimile care îi apăruseră în ochi din cauza râsului.

-Hardi,har,har! gemu Josh, văzând că dragonul se apucase de deschis fereastra aceea imensă, tot curajul de moment şi indignarea evaporându-se ca prin farmec.

-Stai calm! Nu sunt aici ca să te mănânc! Cei de aici nu se hrănesc cu oameni sub nici o formă! încercă să îl calmeze dragonul, apropiindu-şi capul de patul lui Josh, fornăind încep prin nări, învăluind băiatul cu un miros de carne acră şi un soi de iz de pădure cuprinsă de flăcări.

-Da! De parcă eu aş putea să te cred! se răsti tânărul, apucând primul lucru care îl atinseră degetele răşchirate ale mâinii drepte, acesta fiind un suport din aur pentru lumânări.

Mârâind expectativ, uitându-se cu amuzament la micuţul războinic, falnicul dragon îşi trecu corpul verzuliu prin fereastra deschisă la maxim şi se apropie şi mai tare de responsabilitatea lui pe două picioare. Chiar voia să pornească o mică cursă? Numai că, deşi era rănit, omul chiar avea o şansă să câştige căci corpul imens al misticei fiinţe de abia avea loc să se întoarcă în cameră.

Închizându-şi ochii pe jumătate, oglinda în care se uitase până acum Josh dispărând aproape de tot, dragonul se ghemui, odihnindu-şi capul pe pat, ignorând scârţăitul pe care îl scoaseră arcurile. Îl urmări pe om cu un singur ochi, blocând singura ieşire cu coada sa ţepoasă. Acum chiar nu avea unde să se ducă, iar la cât de tare tremura chiar nu mai conta.

Holbându-se înspăimântat la dragonul pe a cărui frunte se vedea o încrucişare spectaculoasă de viţe, formând un fel de coroană galbenă, înconjurând coarnele albe, osoase care i se reliefau pe cap, blondinul se îndepărtă, şontâcăind, până ce atinse cu călcâiele peretele. Valul de aer cald ce venea dinspre gigantica fiinţă care continuă să se uite la el, fără să clipească sau să se mute, îi încălzi trupul, iar tremurul care continua să îl zguduie era numai de durere. Pulsaţia din braţ prinsese un nou ritm, cântând un sonet infernal, la ea adăugându-se şi scrâşnetul dinţilor.

~ Incredibil! Numai asta îmi mai lipsea: să fiu mâncat de o reptilă! Ziua asta chiar nu poate să devină mai nebună!~ se gândi într-o doară tânărul, oftând din răsputeri, scăpând suportul pentru lumânări din mâna teafără, prea obosit dintr-o dată ca să se mai bată cu o creatura ce respira foc.

Numai că gândurile lui fură, din nou, dezminţite de un urlet prelung. Un ţipăt de groază, însoţit de o serie de tunete, ca un soi de râs malefic a unui uriaş cuprins de un acces de tuse. Energia îi reveni pe dată, fără să ştie de ce, uitând aproape în totalitate de condiţia în care se afla. Se repezi, buimac, înspre fereastră, voind, cine ştie cum, să îndepărteze dosul ca de piatră a dragonului şi să se avânte afară în ajutorul celui care scosese acel zbieret ce îţi îngheţa sângele în vine.

Numai că, chiar înainte să se arunce în ţepii din coada dragonului, fu ridicat în sus de spatele robei cu care era îmbrăcat şi lăsat să se bălăngăne în aer, la numai trei metri de pământ.

-Nu ştiu unde vrei să te duci, dar pot spune un singur lucru: eşti nebun dacă tu chiar crezi că vei părăsi încăperea asta singur. Cel care a urlat e unul dintre prietenii tăi, dar nu îţi fă griji! Aceleaşi sunete le-ai scos şi tu cu numai câteva clipe înainte... mormăitul gâjâit al dragonului îl făcu să se înfioare.

Întorcând capul atât cât îi permitea noua poziţie în care se afla, se holbă neajutorat la solţii verzulii de pe botul gardianului său. Se părea că dragonul era cel care îl apucase de cămaşă cu dinţii, ridicându-l de la podea şi lăsându-l să se zbată în aer. Însă, se părea că reptila înaripată nu voia să îi facă nici un rău.

Pufăind o singură dată, valul de aer fierbinte lovind violent pielea sensibilă a omului, dragonul cel verde îl lăsă jos pe Josh, întorcându-se uşor, mişcându-şi corpul imens afară din cameră, cu spatele, mutându-şi privirea când în spate când înspre blondin. Josh îşi târî picioarele către gardianul său, prea obosit să mai spună ceva. Ţepuşele de durere din braţ continuau să îşi facă de cap, dar parcă mai important era să afle cine era acest prieten de care vorbea dragonul şi de care el se simţea atât de legat. Nu îşi amintea de nici un prieten, dar poate că misterul avea să se elucideze dacă mergea cu şopârla asta direct la sursa lui. Uitându-se cu mirare la solzii reptilei, Josh de abia avu timp să se dea înapoi un pas, când aceştia începură să strălucească puternic, iar o explozie de pulbere verde, ca acel praf magic din Peter Pan, îl învălui, făcându-l să strănute violent.

În locul dragonului, apăru o fată cu doar câţiva centimetri mai micuţă ca el, uitându-se direct în sufletul lui cu aceeaşi ochi roşii în care se putea citi amuzamentul şi inteligenţa fără margini, dar şi o durere cruntă. Părul ei verde era o masă dezordonată, ascunzând destul de greu cele două corniţe albe, însă scoţând în evidenţă coroniţa din flori galbene. Aripi transparente, ca de liliac, i se strânseră pe spate, ca apoi să se deschidă dintr-o dată, fluturând frenetic.

-Dacă tot vrei să vezi ce e cu prietenul tău, trebuie să mă urmezi. Ah, şi nu care cumva să încerci să fugi. Nu cred că vrei să te întâlneşti cu vreun prieten de-al meu mai ranchiunos de felul lui... chicotitul acela badjocoritor se transformă în unul dulce şi susurător.

Josh rămase uitându-se la ea, ca prostit, incapabil să spună ceva, devorând-o din priviri. Pielea ei arămie strălucea în soare cu o anumită tentă verzuie, amintind vag de culoarea ei ca şi dragon. Formele ei rivalizau cu cele a unei fete de care îşi aducea doar vag aminte, oboseala şi durerea, care le simţea măcinându-i oasele, făcându-l să se concentreze din ce în ce mai puţin. Îi vedea buzele aproape negre, voluptoase, mişcându-se, dar de abia înţelese cuvintele.

-Care...prieteni? veni inevitabila întrebare, el fiind mult prea obosit ca să mai proceseze altceva.

Faţa fetei se întunecă pentru un moment, o umbră de durere şi milă fugindu-i rapid peste trăsături. Chiar în momentul în care se pregătea să îi răspundă, micuţul om leşină. Dacă nu ar fi fost acolo ca să îl prindă şi să îl sprijine de propriul ei corp, probabil că ar fi căzut la pământ ca un sac de cartofi şi s-ar fi trezit urlând de durere.

Oftând, ştiind că nu mai putea face nimic până ce el nu se trezea, fata îl luă în braţe şi îl duse înapoi în cameră, aşezându-l pe pat şi învelindu-l. Se pare că avea şi o uşoară amnezie din cauza durerii şi febrei.

-Prietenii tăi, micuţule. Cei patru masculi, printre care şi fratele tău, plus femela de care are grijă liderul nostru! Dar nu îţi fă griji, Seatrap e aici şi te va ajuta să îi vezi! îi şopti la ureche tânăra dragoniţă, mângâindu-i fruntea, uitându-se la el cu atâta milă şi dragoste de ai fi crezut că numai el există în Universul acesta pentru ea.

Oftând din nou, fata e întoarse din nou afară şi îşi întinse aripile, luându-şi zborul. Înainte de a veghea supra lui din nou, trebuia să raporteze incidentul acesta lui Llyr şi să îi spună să mai trimită un pic vraciul lor la tânărul acela blond. Micuţul avea din nou febră, iar ea se temea de o nouă boală urâtă ce avea să îl macine pe dinăuntru.

Fluturând din aripi cât putea de repede, prinzând viteză atunci când ocoli aripa de vest a impresionantului castel în care erau cazaţi cei patru tineri, Seatrap se avântă fără teamă spre aripa principală, căutându-l, după miros, pe liderul lor indisputabil. Trebuia să îi spună toate cele întâmplate şi să îl avertizeze că blondinul fusese cel de-al doilea care se trezise, iar la scurt timp îi urmase cel cu numele de Tom.

Trebuiau să se pregătească de ceremonia finală a femelei aceleia noi, iar pentru asta trebuia ca toţi prietenii ei să fie prezenţi. Ce treabă urâtă şi războiul acesta!