Teh`s oneshots

[Teh]

Thanks, dear Hex >:d<

Am mai scris ceva. No title, ofc.




Pe plicul acela nu scria decât „ Lui Marcel”. Atât, scurt şi la obiect, fără alte sentimente, fără vreo lacrimă presărată pe plic, sau vreo urmă care să ateste acest lucru. Şi el l-a deschis, cu mâinile tremurându-i, având grijă să nu rupă hârtia.

Dragul meu Marcel,

Sunt conştientă de faptul că această scrisoare a mea s-ar putea să te şocheze. Pe cine nu ar şoca? La drept vorbind, nici eu nu mă prea înţeleg. Am senzaţia aceea ciudată că înnebunesc! Sau poate, chiar asta se întâmplă? În orice caz, voi trece repede peste aceste detalii, nu are nici cel mai nenorocit mic sens. E o mare prostie din partea-mi şi o voi duce la bun sfârşit.

Cine doreşte să stea alături de o persoană care uită după o zi pe alta cine este? În această clipă mă aflu într-un moment de luciditate profundă şi de o conştiinţă de sine mai presus de oricare alt moment. Dar ştiu că peste douăzeci de minute o să încep să uit ce fac aici şi o să mă întreb ce naiba se întâmplă… Sper că până să clachez definitiv, să fiu deja în trenul ce mă va duce departe. Da, merg cu trenul şi mi-e frică de asta. Dar am de gând să îmi iau propria viaţă în mâini; ar fi şi cazul să te părăsesc, să te las în pace şi să nu trebuiască să ai grijă de o biată amnezică a cărei memorie îi joacă feste în fiecare zi.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut marţi. Asta a fost ieri, nu? Da. Nu îmi amintesc ce am făcut deşi tu mi-ai lăsat un bileţel atât de drăguţ în care îmi mulţumeai pentru tot. Pur şi simplu totul s-a şters din mintea mea. Îmi amintesc cum se scrie, cum se mănâncă, cum se merge pe bicicletă sau cine eşti tu. Deşi nu am idee cine e Mihai de la 3 care te-a căutat acum o jumătate de oră. În orice caz, poţi sta liniştit. Mi-am amintit cine sunt, chiar azi s-a întâmplat asta. Dar mâine s-ar putea să uit. Am înţeles ce pacoste sunt şi ce boală am.

Mintea mea nu o să fie niciodată pe deplin sănătoasă şi din cauza traumei pe care am suferit-o, întotdeauna voi uita lucruri. Ştii de ce mi-e mie frică? Să nu uit de tine într-o zi. Pe mine nu mă va durea, pentru că eu nu ştiu, eu nu pricep ceea ce se întâmplă. Sau nu o voi face, în orice caz. Dar tu? Crezi că aş putea suporta să îţi observ chipul atât de alb trist? Ochii tăi negri atât de înecaţi în agonie şi expresia feţei atât de abătută? Nu, nu aş putea. Chiar dacă nu aş ştii cine eşti, m-ar înghiţi pământul şi mi-aş dori să dispar de pe faţa pământului.

Pricepi ceva din scrisoarea mea amărâtă? Nu ştiu! Dar nu te mai gândi, acţionează. Pune-ţi o cafea, chiar acum şi bea-o până la capăt. Apoi, dă-ţi drumul la TV şi mănâncă prostii până târziu. O să îţi facă rău, o să vomiţi şi o să cazi în pat obosit mort şi nu o să te mai trezeşti două zile. Apoi să începi să mă uiţi. Uite aşa! ( am pocnit din degete, e magie pură ).

Uită-mă. E mai bine pentru amândoi.

Tu eşti Marcel cel responsabil şi iubit de toată lumea şi cu atât de multe fete disponibile în jurul tău. Femei care te iubesc pur şi simplu. Mult mai mult ca mine. Sau poate că nu? Nu sunt sigură de adevăratele mele sentimente. Adevărul este că s-ar putea să nu ţin atât de mult la tine. În fond şi la urma urmei, te părăsesc.
Încerc să fiu rea… Dar nu plâng, să ştii! Ah, ce rost are să înşir aici atâtea prostii? Tu ştii prea bine ce simt eu şi cine … nu, stai! Nu ştii cine sunt, nici eu nu ştiu. Sau ştiu? Am scris mai sus că mi-am amintit, dar brusc mi-am uitat numele…

Nici eu nu îmi înţeleg boala. E pe sistem nervos? Îmi lipseşte ceva în creier? Ha-ha-ha!
Am încercat să mă sinucid, cu gândul doar. Adevărul este că nu am curaj şi nici nu vreau. Am de gând să mă arunc în lumea aceasta rea şi să văd ce iese din toată treaba asta. M-am gândit să fiu formală şi delicată în scrisoare, doar că nu pot. Sunt tot eu, o persoană atât de dezordonată şi vulgară, o tipă care nici măcar nu ştie cum ar trebui să se poarte şi nici nu vrea să o facă.

În încheiere, aş vrea să ştii că mi-am făcut un sandviş şi nu am plecat nemâncată. Ţi-am împrumutat unul din tricouri, de fapt nu puteam să plec fără el! şi ţi-am luat şapca aceea veche, neagră şi adorabilă. Ştiu că îţi place şi ţie, cel puţin cred că asta îmi amintesc, dar vreau să o iau cu mine. În rest, nu te deposedez de nici un alt lucru.

Ah, voiam să mai spun ceva… dar am uitat. Ce ciudat!

Apropo, trenul pe care îl iau e acela cel mai aproape de casa ta. Dacă mă prinzi înainte să fug, înseamnă că o să rămân. Dacă nu….

Eh, cu multă dragoste,
X ( pentru că eu nu am nume )

Marcel scăpă scrisoare din mâini, îi curgeau şiroaie pe obraji şi încercă rapid să şi le şteargă, doar că nu reuşea. Nu avea nici un rost să fugă, să se năpustească asupra uşii şi să meargă la acel tren, să o prindă pe Julie. Era deja prea târziu. Fetiţa aceea pe care o iubise cu atât de multă sinceritate şi pasiune, era deja plecată. Plecată pentru totdeauna; căci în drumul ei spre faimosul tren, s-a oprit pentru câteva minute. S-a întrebat ce face acolo, unde se duce, şi pentru a nu ştiu câta oară, şi-a amintit cine este, şi-a amintit tot. Şi s-a întors, a început să fugă, a vrut să traverseze şi să se întoarcă în apartamentul lui Marcel.
Şi atunci, o maşină în viteză, a izbit-o şi a aruncat-o la patru metri distanţă, cu sângele ţâşnindu-i din gură.

Lui Marcel îi părea rău acum, stând în genunchi în propria bucătărie, jelind ca un copil mic căruia îi dispăruse cel mai de preţ lucru de pe lume. Regreta, regreta mai mult ca orice faptul că o injectase atâţia ani cu droguri periculoase şi o adusese în starea aceasta; dar el o voise doar pentru el, să nu o aibă nimeni în afara sa; şi a subjugat-o, a drogat-o, a făcut-o să uite de ea. Şi apoi ea s-a îndrăgostit şi a căpătat boala aceasta ciudată. Dar el era fericit, fericit din cale afară că acum putea să o aibă numai pentru el.
Însă, a învăţat rapid că viaţa nu îţi dă ceva fără să te facă să plăteşti. Iar el şi-ar fi dorit să aibă un pistol acum, să şi-l ducă la tâmplă şi să tragă fără milă. Dar mai ştia şi că aceasta ar fi cea mai uşoară pedeapsă.
Aşa că se duse şi îşi făcu o cafea, luând o pungă de snacksuri nesănătoase şi punându-se în faţa televizorului, îndopându-se în timp ce lacrimile în curgeau şiroaie pe obraji.

Era alergic la cafea şi ura din tot sufletul snacksurile. Şi pe atât de mult o iubise şi pe Julie, de care acum nu se ocupa nimeni. Îi era prea frică să meargă la morgă şi să îi observe trupul, să citească pe expresia feţei sale lipsite de spirit… faptul că ea îşi amintise ce ticălos era el, fratele ei.