19-12-2010, 07:31 PM
Well, eu am revenit cu lucrarea...sper sa va placa...
Aceeasi zi trista, amara si grea. Norii par sa urle, infometati sau insetati de neliniste isi revarsa lacrimile asupra orasului. Inima imi bate cu o viteza nebanuita, simt ca traiesc intens, incertitudinea se scurge prin vene. Nesiguranta se naste din ascunderea adevarului, as vrea sa am un duh caruia sa-i cer sa imi indeplineasca trei dorinte. Mi-ar ajunge sa fiu fericita pentru ca stiu cum sa imi alimentez bucuria, dar nu reusesc sa o gasesc. O caut de ceva timp intr-un intuneric ciudat, din cand in cand se mai aprinde o luminita, dar se stinge repede caci increderea dispare. Viata perfecta e undeva departe, o pipai cu gandul si visez. Traiesc in doua lumi, fericirea se naste in mine, creste cu repeziciune, dar se sinucide cand se izbeste de adevarul din aceasta lume. Sunt trista si plang, un mod de a suferi. Fericirea nu exista pentru mine. Imi las ratiunea sa se imbete cu visuri.
Mi-e dor de tine! Cand spun aceste cuvinte intreaga mea fiinta tresare.Am crezut eu vreodata ca pot exista asemenea sentimente? Dar aceste sentimente numai cel ce iubeste cu toata fiinta, numai cel ce a atins culmile dragostei, poate sa le cunoasca, iar eu le-am cunoscut. Le-am cunoscut asa cum nimeni nu le va mai cunoaste vreodata, dar ce folos daca ele s-au spulberat asa cum spulbera vantul nisipul si-l duce departe…
Fericirea nu se gaseste in bogatie, frumusete sau intelepciune, am cautat-o si nu este. Fericirea se naste din ganduri, cuvinte, sentimente, inima. Simt atata furie incat rup mana dupa mana si exprim tot mai putin. Urasc viata, unde e omul cu destinul sa-l ucid? L-as face bucatele si mi-as schimba destinul. Nu mi-as oferi aur sau frumusete eterna, ci ti-as presara tie putina afectiune pentru mine. Nu stii cat sufar pentru ca nu stii sa simti, esti prea rece. Sufar pentru ca ’’n-am nimic’’. Ma duc la intalnire cu nimicul prin parcul solitar, cinez cu el in serile cu luna plina si ajung sa cant nimicul cu vocea grava. Si anii trec… Si inocenta mea ma pedepseste.
Te caut, sau mai bine spus, te cautam. Te cautam in firele de nisip spulberate de vant. Te cautam in lumina soarelui de aprilie, in scoicile aduse de apa la tarm, in luciul infinit al liniei orizontului. Te-am cautat chiar si in tipatul unui pescarus ratacit, dar nu te-am gasit. Am obosit. Am obosit sa-ti adulmec urmele in iarba frageda. Am obosit sa mangai fiecare camp de flori, sperand sa te gasesc. Am obosit sa astept sa apari din scoarta vreunui stejar batran, sa te strig in vazduh, ascultand in zadar ecoul vocii mele. Am uitat. Am uitat sa impletesc spice de grau din surasurile noastre. Am uitat sa-ti zambesc in fiecare gand. Am uitat sa tresalt cand iti rostesc numele, am uitat sa ma infior cand iti simt adierea, sa regret fiecare minut petrecut impreuna.
Cu ochii in lacrimi caut spre cer si implor alinare divina. E ziua in care altarele cad si nu mai exista lumina. Prin labirintul noptii merg, dar nu exista scapare. Alerg spre lumina firava si totul moare in calea mea. Ma simt ca un inger murdar, un inger cu aripi taiate, cersind iertarea in zadar in fata usilor inimii tale ferecate! Vantul imi fura o lacrima… e lumina trecutului, iar ochii tai ca doua licariri de stele…caldura mainilor. O clipa si apoi, nu mai conteaza…Stau intinsa pe malul marii si adierea vantului ma face sa simt vibratia dragostei ce odata ne lega…Strigatul inimii mele se aude in departari…te cheama la ea…Marea ingana cuvintele tale rostite odata, care acum s-au disperat in negura uitarii. Luna rotunda sta de veghe, vegheaza la dragostea noastra demult apusa… si imi sopteste ca tu nu m-ai iubit niciodata tot atat cat te-am iubit eu. Vantul bate, mangaindu-mi fata. Ma simt tot mai slabita cand te stiu departe de mine…Luna ingana si ea cuvinte magice, parca rupte de realitate, cuvinte ce se regasesc profund in adancul sufletului meu…Fara tine ma simt pe un drum fara sfarsit, un drum care parca nu se mai termina niciodata…Incerc sa merg mai departe, dar totul mi se pare ca un abis in care ma tot afund si oricat as incerca sa ma inalt, simt ca nu mai am scapare…
Sufar nemangaiata, plangand in tacere. Sunt uitata, lasata in urma. Sunt pierduta in ganduri, in amintiri…Sper la ceva care sa ma salveze, dar nu voi primi niciodata ceea ce vreau cu adevarat. Necazul ma urmareste pretutindeni, caut perfectiunea. Ma descarc in tacere, fara dorinta de a mai spera la ceva…lacrimile mele au curs degeaba. Nu au ramas decat simple picuraturi cu care s-au hranit acele flori ale suferintei mele…
Se mai aud acum, doar lacrimile mele care lovesc cu greu pamantul care nu ma aude. Nu sunt auzita de nimeni, de nimic. Ma inchid tot mai mult in mine. Norii m-au invaluit in negura lor. Soarele fericirii fuge de mine. Sunt fiica Suferintei…Reflectez…Stau singura in universul meu. Timpul a trecut peste mine si inima mi-a intunecat-o. Incerc sa imi amintesc ceva frumos, incerc sa zambesc, dar dragostea mi-a luat cu ea si ultimul strop de bucurie. Incep s-o urasc, incep sa urasc tot ce este in jurul meu, dar totusi tac.
Usor incep sa simt dragostea. Incep sa iubesc razele lunii, raceala ei, incep sa iubesc tot ce imi ofera. O simt, ma apasa si totusi o iubesc. Ea e rece, alunecoasa, frumoasa si totusi violenta. Inca ma incred in ea ca in ultima speranta. Ma agat de fiecare raza pe care mi-o ofera, vreau sa ajung la ea, dar aripile mele nu pot ridica si greul suferintei mele. Incerc sa scap de el. Ma rog spre cel de sus, cu indoiala, dar totusi nu vreau sa renunt. M-am saturat de suferinta si stiu ca doar el ma poate ajuta sa ajung la mandra luna, la cea care mi-a oferit ultima speranta. Indoiala ma apasa si mai mult. Ma afund tot mai mult in intuneric…Ma tot dau in spate. Teama de a fi dezamagita din nou ma apasa tot mai mult…Ma retrag, merg tot mai mult in intuneric, in negura suferintei…Sunt un suflet pierdut…
As vrea sa asteptati sa posteze si cealalta concurenta lucrarea, abia apoi sa incepeti sa votati. Multumesc pentru intelegere si ii doresc mult noroc fiicei mele
Suflet pierdut
Aceeasi zi trista, amara si grea. Norii par sa urle, infometati sau insetati de neliniste isi revarsa lacrimile asupra orasului. Inima imi bate cu o viteza nebanuita, simt ca traiesc intens, incertitudinea se scurge prin vene. Nesiguranta se naste din ascunderea adevarului, as vrea sa am un duh caruia sa-i cer sa imi indeplineasca trei dorinte. Mi-ar ajunge sa fiu fericita pentru ca stiu cum sa imi alimentez bucuria, dar nu reusesc sa o gasesc. O caut de ceva timp intr-un intuneric ciudat, din cand in cand se mai aprinde o luminita, dar se stinge repede caci increderea dispare. Viata perfecta e undeva departe, o pipai cu gandul si visez. Traiesc in doua lumi, fericirea se naste in mine, creste cu repeziciune, dar se sinucide cand se izbeste de adevarul din aceasta lume. Sunt trista si plang, un mod de a suferi. Fericirea nu exista pentru mine. Imi las ratiunea sa se imbete cu visuri.
Mi-e dor de tine! Cand spun aceste cuvinte intreaga mea fiinta tresare.Am crezut eu vreodata ca pot exista asemenea sentimente? Dar aceste sentimente numai cel ce iubeste cu toata fiinta, numai cel ce a atins culmile dragostei, poate sa le cunoasca, iar eu le-am cunoscut. Le-am cunoscut asa cum nimeni nu le va mai cunoaste vreodata, dar ce folos daca ele s-au spulberat asa cum spulbera vantul nisipul si-l duce departe…
Fericirea nu se gaseste in bogatie, frumusete sau intelepciune, am cautat-o si nu este. Fericirea se naste din ganduri, cuvinte, sentimente, inima. Simt atata furie incat rup mana dupa mana si exprim tot mai putin. Urasc viata, unde e omul cu destinul sa-l ucid? L-as face bucatele si mi-as schimba destinul. Nu mi-as oferi aur sau frumusete eterna, ci ti-as presara tie putina afectiune pentru mine. Nu stii cat sufar pentru ca nu stii sa simti, esti prea rece. Sufar pentru ca ’’n-am nimic’’. Ma duc la intalnire cu nimicul prin parcul solitar, cinez cu el in serile cu luna plina si ajung sa cant nimicul cu vocea grava. Si anii trec… Si inocenta mea ma pedepseste.
Te caut, sau mai bine spus, te cautam. Te cautam in firele de nisip spulberate de vant. Te cautam in lumina soarelui de aprilie, in scoicile aduse de apa la tarm, in luciul infinit al liniei orizontului. Te-am cautat chiar si in tipatul unui pescarus ratacit, dar nu te-am gasit. Am obosit. Am obosit sa-ti adulmec urmele in iarba frageda. Am obosit sa mangai fiecare camp de flori, sperand sa te gasesc. Am obosit sa astept sa apari din scoarta vreunui stejar batran, sa te strig in vazduh, ascultand in zadar ecoul vocii mele. Am uitat. Am uitat sa impletesc spice de grau din surasurile noastre. Am uitat sa-ti zambesc in fiecare gand. Am uitat sa tresalt cand iti rostesc numele, am uitat sa ma infior cand iti simt adierea, sa regret fiecare minut petrecut impreuna.
Cu ochii in lacrimi caut spre cer si implor alinare divina. E ziua in care altarele cad si nu mai exista lumina. Prin labirintul noptii merg, dar nu exista scapare. Alerg spre lumina firava si totul moare in calea mea. Ma simt ca un inger murdar, un inger cu aripi taiate, cersind iertarea in zadar in fata usilor inimii tale ferecate! Vantul imi fura o lacrima… e lumina trecutului, iar ochii tai ca doua licariri de stele…caldura mainilor. O clipa si apoi, nu mai conteaza…Stau intinsa pe malul marii si adierea vantului ma face sa simt vibratia dragostei ce odata ne lega…Strigatul inimii mele se aude in departari…te cheama la ea…Marea ingana cuvintele tale rostite odata, care acum s-au disperat in negura uitarii. Luna rotunda sta de veghe, vegheaza la dragostea noastra demult apusa… si imi sopteste ca tu nu m-ai iubit niciodata tot atat cat te-am iubit eu. Vantul bate, mangaindu-mi fata. Ma simt tot mai slabita cand te stiu departe de mine…Luna ingana si ea cuvinte magice, parca rupte de realitate, cuvinte ce se regasesc profund in adancul sufletului meu…Fara tine ma simt pe un drum fara sfarsit, un drum care parca nu se mai termina niciodata…Incerc sa merg mai departe, dar totul mi se pare ca un abis in care ma tot afund si oricat as incerca sa ma inalt, simt ca nu mai am scapare…
Sufar nemangaiata, plangand in tacere. Sunt uitata, lasata in urma. Sunt pierduta in ganduri, in amintiri…Sper la ceva care sa ma salveze, dar nu voi primi niciodata ceea ce vreau cu adevarat. Necazul ma urmareste pretutindeni, caut perfectiunea. Ma descarc in tacere, fara dorinta de a mai spera la ceva…lacrimile mele au curs degeaba. Nu au ramas decat simple picuraturi cu care s-au hranit acele flori ale suferintei mele…
Se mai aud acum, doar lacrimile mele care lovesc cu greu pamantul care nu ma aude. Nu sunt auzita de nimeni, de nimic. Ma inchid tot mai mult in mine. Norii m-au invaluit in negura lor. Soarele fericirii fuge de mine. Sunt fiica Suferintei…Reflectez…Stau singura in universul meu. Timpul a trecut peste mine si inima mi-a intunecat-o. Incerc sa imi amintesc ceva frumos, incerc sa zambesc, dar dragostea mi-a luat cu ea si ultimul strop de bucurie. Incep s-o urasc, incep sa urasc tot ce este in jurul meu, dar totusi tac.
Usor incep sa simt dragostea. Incep sa iubesc razele lunii, raceala ei, incep sa iubesc tot ce imi ofera. O simt, ma apasa si totusi o iubesc. Ea e rece, alunecoasa, frumoasa si totusi violenta. Inca ma incred in ea ca in ultima speranta. Ma agat de fiecare raza pe care mi-o ofera, vreau sa ajung la ea, dar aripile mele nu pot ridica si greul suferintei mele. Incerc sa scap de el. Ma rog spre cel de sus, cu indoiala, dar totusi nu vreau sa renunt. M-am saturat de suferinta si stiu ca doar el ma poate ajuta sa ajung la mandra luna, la cea care mi-a oferit ultima speranta. Indoiala ma apasa si mai mult. Ma afund tot mai mult in intuneric…Ma tot dau in spate. Teama de a fi dezamagita din nou ma apasa tot mai mult…Ma retrag, merg tot mai mult in intuneric, in negura suferintei…Sunt un suflet pierdut…
As vrea sa asteptati sa posteze si cealalta concurenta lucrarea, abia apoi sa incepeti sa votati. Multumesc pentru intelegere si ii doresc mult noroc fiicei mele
![[Imagine: j5atg3.png]](http://i56.tinypic.com/j5atg3.png)