O trecem pe feminin

[Teh]

Thanks for your comments >:d<

Lectură plăcută!

Capitolul treisprezece

- La dracu! Vreţi să terminaţi odată? Mi-aţi făcut capul calendar!, am strigat exasperată, neputând să mă mai abţin.
Eram în baia şcolii, eu cu Bianca şi Mădălina. Şi căzusem la mijloc, între ciocan şi nicovală. Se certau ca naiba, eu nu mai puteam să le suport, nu aşa.
Începuseră stupid de la mica lor dispută care nu ştiam încă în ce consta.
- Vai, dar tu eşti centrul Universului şi lumea tre’ să facă cum vrei tu? Nu? Ei, ia mai scuteşte-mă, m-am săturat de tine. Dacă ai bani nu înseamnă că eşti mai bună ca mine, înţelegi?, o ataca în mod direct roşcata.
- E, da! Pe bune, asta era problema? Haide să fim serioase, tu ai început şi nu e din cauza asta. Bagi motiv, doar asta faci!, dădea replica bruneta.
Iar eu chiar nu le puteam controla. Aşa că mi-a sărit ţăndăra.
Au tăcut brusc când m-au auzit.
- PE BUNE! Cât credeţi că o să mai suport treaba asta? Vă certaţi de o lună şi ceva, dacă nu mai bine, iar eu stau şi mă uit la voi, nici nu mai am chef să ies cu amândouă dacă reacţionaţi aşa. Ziceţi-mi odată ce s-a întâmplat?, am continuat pe acelaşi ton, foarte ridicat.
Au oftat la unison.
- Scuze, a zis Bianca urmată de Mădălina cu acelaşi cuvânt.
- Nu e chiar vorba de mine. E normal să vă certaţi , dar nu atât! Nu mai pot, pe bune!
Åži vorbeam foarte serios.
- Ok, ok, nu e mare lucru, doar că m-am certat cu ai mei în seara când ea a dormit la mine şi au făcut nişte comentarii...
- Deloc drăguţe, a completat-o roşcata. Şi ea le-a ţinut partea!
- Oh, dar erau părinţii mei!
- Åži eu una dintre cele mai bune prietene ale tale!
Iar începuseră. Cum trebuia eu să opresc acest val?
- Mă, ce dracu au zis?, am întrebat încă confuză. Au tăcut iar, refuzând să îmi explice şi asta. Deşi îmi imaginam. Ai lui Bia erau cam avari, să spun aşa, şi nu îi plăceau ca fiica lor dragă să umble cu „oricine”, iar despre Mădă nu aveau o părere deloc bună şi nici despre părinţii lor; mai ales de când auziseră că frate-su se ocupă cu muzica, chestiune ce lor li se părea total absurdă, prostească şi de oameni reduşi, pe toate planurile. Desigur, îmi puteam imagina ce jigniri îi aduseseră, nu ştiau ei să se controleze.
- Nu mai contează, bine?, a încercat Mădălina să o drege. Nu o să mai calc pe la tine pe acasă şi aia e. S-a terminat totu’, ne împăcăm şi pace.
Deşi spusese asta, nu era tonul ei prea convingător.
- Ok. Îmi cer scuze, poate nu trebuia să reacţionez aşa..., a dat şi Bia replică.
Eu am oftat.
Era pur şi simplu de faţadă. Niciuna dintre ele nu credeau ceea ce spuneau. O făceau doar pentru a mă împăca, pentru că , cel mai probabil, niciuna dintre ele nu voia să piardă prietenia cu mine. Ne-am îmbrăţişat, un gest absolut încordat, deşi nu trebuia să fie aşa, şi am ieşit din baie. Pentru că nu ne găsiserăm un loc mai bun de-a sta.
În timp ce mergeam pe hol, nefiind prea atente, o tipă a intrat în mine.
Mai că fugea pe hol, la fel de neatentă ca şi mine şi s-a împiedicat, aruncându-mă pe jos şi aceasta aterizând peste mine.
Nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă după ce a căzut nu ar fi zis : îmi stai în cale, cretino. Vezi pe unde mergi!
Folosise tonul superior, atotştiiutor. După care s-a ridicat în fugă şi a fugit. Am avut timp să îi înregistrez trăsăturile, păr blond-cenuşiu, ochii căprui ( probabil ), cam aceeaşi înălţime ca şi mine, foarte dotată din anumite puncte de vedere.
Fetele mi-au întins câte o mână şi m-au ajutat să mă ridic, în timp ce mi-am scuturat hainele le-am întrebat cine era pipiţa. Încă nu reacţionam în niciun fel. Pur şi simplu mă izbisem de podea, simţisem acolo puţină durere şi asta fusese tot. Nu mă deranja atât de tare incidentul ci replica ei, şi asta îmi creştea setea de adrenalină.
Dacă mă gândeam serios, nu mă mai bătusem cu cineva de... Multă-multă vreme, nu strica dacă mai dădeam două-trei palme, din când în când.
Mi-am aranjat părul, trecându-mi degetele prin el şi inima a început să îmi bată mai tare, un zâmbet perfind întipărindu-se pe chipul meu.
Am făcut câţiva paşi în faţă şi cele două m-au urmat. Mă simţeam ca în clasa a 10a, când eram cu adevărat agresivă şi foarte impulsivă. Dacă mi-ar fi făcut atunci aşa ceva, păi până acum era moartă. Şi aveam aşa o nevoie de trecut, de unele lucruri de acolo, de sentimente pe care le stăpâneam cu vreo doi ani în urmă ( sau aşa ceva ). Era clar, necesar, să trag câteva palme.
Cele două nu aveau habar cine era fata, dar aveam să aflăm. Am intrat în sală, era profesorul de muzică la noi, nu era nimeni atent, nici măcar dânsul.
- Auzi, Tudore, ia zi-mi, înaltă cât mine, dotată bine, blondă-cenuşiu, vulgară. Ghici, cine-i?, m-am adresat colegului meu ce juca cărţi ( poker, presupun ) cu Mihăiţă. Nu şi-a ridicat privirea din cărţi, deşi a părut că se gândeşte.
- Asta-i Iasmyna, e a XI a D.
Băiatul ăsta le ştia pe toate. I-am mulţumit zâmbind şi acesta a dat din cap, tocmai câştigând o rundă împotriva lui Mihai, care se părea că nu mai e aşa bun la joc cum îl ştiam eu. Le-am făcut semn celor două să ne aşezâm într-o bancă liberă şi acestea au început instantaneu să râdă când ne-am aşezat.
- Ai înnebunit?, a început Bia.
- Hei, deja sunt, cum se poate să fi înnebunit iar? Imposibil!, am replicat veselă.
- Oh, fato, nu-mi zii că revii la vechile obiceiuri?... Am dat din cap spre roşcată. Uau, bestial. Mi-era dor de o încăierare.
- De asta o să ai parte, m-a enervat şi nu e bine. Plus că... Hai, să fim serioase! De când nu am mai dat eu în cineva? Reputaţia mi se duce de râpă!
Cele două au început să râdă, arătându-mi mâinile pentru câte un five, am bătut.
Era spre sfârşitul orelor, aşa că mi-am luat catrafusele, am ieşit cu cinci minute înainte să se iasă, proful de muzică nici nu a observat, şi celelalte două erau după mine. Am ajuns rapid la sala aceea de clasă, chiar când s-a deschis şi am dat nas în nas cu profesoara de franceză.
- Bună ziua!, am zis veselă şi aceasta a dat din cap, trecând pe lângă mine.
- Cotoroanţa!, a adăugat Mădălina, făcând-o pe Bia să dea pozitiv din cap. Cine le mai înţelegea pe astea două?
Neavând răbdarea necesară, am intrat în clasă şi am făcut un tur, uitându-mă la fiecare elevă.
Era undeva în spate, tocmai îşi strângea lucrurile. Aşa că m-am grăbit spre ea. Îşi pusese căştile în urechi şi se părea că avea volumul dat foarte tare pentru că nici nu observase când ajunsesem lângă ea. I-am apucat căştile, am tras de ele şi le-am scos din I-pod, trântindu-le pe podea.
- Asculţi muzică altdată, acum ia treabă cu mine.
Am zis aproape plictisită, prinzând-o de mână şi trăgând-o după mine. A zis ceva dar nu am înţeles ce şi începuse să se zbată. Le-am zis celorlalte două să îi ia lucrurile cât eu o târăsc afară. Pentru că nu mai făceam eu imensa prostie de a mă bătea în liceu, mai ales că eram în ultimul an. Am târât-o după mine până în curte, unde mi-a scăpat şi mi-a tras o palmă peste faţă.
Am început să râd, dându-i un picior în stomac. Ei bine, nu prea avea condiţie fizică. După care mi-am înfipt mâinile în părul ei şi am tras-o afară, ieşind din liceu cât de repede posibil. Era aşa de frig afară!
I-am dat brânci, aceasta trântindu-se pe sol.
Am oftat.
- Uite ce e, proasto, data viitoare ai grijă de unde mergi, TU, şi nu mai da de mine, că o încurci. Nu îmi place să am de-a face cu rebuturi ca tine, dar uneori trebuie să mă înjosesc. Uite ce vreau, cere-ţi scuze şi trec cu vederea.
Tipa nu părea deloc o laşă, de aceea am îndrăznit să spun asta.
Era de la sine înţeles că eu aveam chef să o bat nu să o iert, sau ceva de genul acesta. Ei bine, ce puteam face, uneori aveai nevoie şi de aşa ceva.
Şi având în vedere că îmi dăduse o asemenea replică atunci când ea se lovise de mine, ei bine , trebuia să aibă tupeu. Acum era trântită pe sol şi nu se mai chinuia să se ridice. Părul ei părea foarte... decolorat, dar recunosc că nu îi stătea rău. Câteva picături de ploaie au început să cadă din cer, spărgând atmosfera încărcată.
Oh, bătaie pe ploaie! Când am făcut ultima dată asta?
Eh, nu-mi aminteam.
Totuşi, mă pregăteam să îmi arunc ghiozdanul pe undeva şi să îi trag câteva lovituri ca lumea, dragei mele noi cunoştinţe, dar chiar atunci a vorbit.
La aşa ceva nu mă aşteptasem.
- Îmi cer scuze! Bine? N-am vrut! Uneori mă ia gura pe dinainte!
CE?
Chiar nu părea genul! Avea sprâncenele ridicate într-o poziţie de „încruntat” şi părea destul de fioroasă, şi... Trăsături pe care le are o bătăuşă.
Atunci?
UAU, era doar o laşă.
Ce dezamăgire.
Parcă nu îmi mai bătea inima atât de tare. Pur şi simplu îmi pierise tot entuziasmul, umplându-mă de scârbă, având acum un sentiment dezgustător faţă de persoana din faţa mea, Iasmyna.
- Vai de capul tău!, am zis, neputând să mă abţin şi m-am întors.
Mădă i-a aruncat lucrurile şi s-a întors, plecând toate trei de acolo.
- Nu mă aşteptam la asta, a zis Bia.
- Băi, tot trebuia să îi dai un picior, ceva, spectacolul s-a dus de râpă, aşa ceva nu se face!
- Hei, varzo! Am zis deja că o las în pace dacă îşi cere scuze, asta e, şi eu sunt dezamăgită. Data viitoare o să aduc public, mereu merge când sunt mai mulţi în jur!, am zâmbit larg, uimindu-mă pe mine de lucrurile stupide pe care le spuneam, de parcă viaţa mea se învârtea în jurul unor asemenea prostii...
Am decis să mergem să bem un ceai, ceea ce nu mai făcusem de mult. Era o cafenea în apropiere, şi chiar nu mai petrecusem timp unele cu altele în ultima vreme. Mereu fuseserăm ocupate, sau – certate, în cazul lor. Tensiunea încă era prezentă şi cred că ele două nu mai puteau sta singure în aceeaşi încăpere, trebuia o a treia persoană ca să formeze echilibru, atâta vreme cât nu avea să cadă la mijloc.
Oh, şi nici nu prea înţelegeam viaţa mea, acum. Nu aveam un rost anume. Tot ce făceam era mecanic, învăţat, mers acasă, la liceu, la doctor, învăţat, gândindu-mă la bac, la facultate, şi lucruri asemănătoare.
De aceea avusesem atâtea speranţe cu bătaia asta, mai scăpam din monotonie. Şi mi se dusese şi asta de râpă.
Ne-am aşezat la o masă şi am comandat ceai cald, pe vremea asta era numai bun. Chelnerul respectiv ne cunoştea şi chiar ne-a zâmbit larg, cred că plăcea pe una dintre noi ( care, nici nu ne interesa ) şi mereu se purta cu noi foarte drăguţ. Era un lucru adorabil la el, când ne servise prima dată scăpase tava şi aproape că vărsase băuturile pe noi. Asta o cucerise pe Bianca, o dezgustase pe Mădălina şi pe mine mă amuzase. De atunci e bun prieten cu noi, chiar dacă nu ştiam nici cum îl chema.
- Şi până la urmă, voi ce v-aţi decis să urmaţi?, le-am chestionat plictisită.
- La mine se ÅŸtie..., a zis Bianca.
Desigur, ai ei erau putred de bogaţi şi aveau nevoie de o femeie de afaceri, era de înţeles.
- Turism! Aseară m-am decis!, a exlamat fericită roşcata, făcându-mă să râd.
- Hai, mă! Cum, aşa, peste noapte?
- Da, ce? E fain acolo! Hai, mă! N-am idee, mama mi-a zis că tre’ să mă decid odată şi eu i-am zis asta, a sărit în sus de fericire ( glumesc, evident ), deci ... E bine!
Între timp a venit şi comanda noastră şi chair când am apucat ceaşca, Bianca a clipit foarte des ( ea era cu privirea spre intrare ) şi mi-a făcut semn să mă uit.
M-am încruntat.
- Ce e, mă?
- Ăla nu e William?, a întrebat confuză.
Mădălina s-a întors rapid.
- De ce nu a zis că vine în oraş?, întrebă.
Oftând, având deja o presimţire de ceea ce urma să văd, am observat un tip înalt, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni cam strâmţi, nişte tenişi drăguţi, o geacă ce se vedea de la o poştă că era de firmă... Blond, bine făcut, ochii albaştrii strălucitori. La fel ca Will. Ca două picături de apă.
- Dar de ce e îmbrăcat aşa?, continuă roşcata.
Am râs.
- Ăla e Oliver. Fratele lui geamăn. Voi nu vedeţi diferenţa?, am întrebat pe un ton superior, plină de mine.
Chiar nu mă impresionase, deşi ele erau deja în limbă după el.
Îmi cereau detalii într-una.
- De ce nu ne-ai zis? Tu vezi ce bombonel e!?
- Eşti răutăcioasă, fată! Până şi eu îmi doresc unul ca el!, completa Bianca.
- Oh, şi care e diferenţa, nu o observ? Hai să îl chemăm aici!
Mădălina mai să se ridice în picioare, dar am oprit-o rapid, fiind cu adevărat speriată pentru o secundă, şi apoi mi-a venit o idee trăznet să scap de plictiseală.
M-am ridicat e pe scaun, mi-am băgat mâna în păr, am zâmbit puţin seducător şi m-am dus spre el. Tocmai căuta o masă, presupun.
M-am pironit în faţa lui, dându-i impresia că îl cunosc. Voiam să îl testez.
- Will, bună. Nu ne-am văzut de mult. Schimbare de look? Îţi stă bine! Nu m-ai sunat în ultima perioadă... Deci, ce-ai mai făcut?
A zâmbit.
Doamne, ce diferenţă era acum între cei doi. Se puteau distinge prin gesturi, pur şi simplu. Nu li se arcuiau buzele în acelaşi mod, acesta era prea graţios, aproape... Nobil, da – cred că acesta era cuvântul. Şi parcă , de aproape, avea trăsături distincte, deloc vulgare, stilul acesta de viaţă părând să nu i se potrivească. Arcuise sprâncenele într-un mod ciudat, şuviţele lui nu păreau deloc rebele, ca ale lui William. Nu mă atrăgea deloc.
- Oh, am fost plecat, dar acum m-am întors... Tu ce ai făcut în lipsa mea?
Am zâmbit iar ca proasta. Aveau acelaşi ton, dar tot nu mă păcălea el pe mine. Chiar dacă nu aş fi ştiut de existenţa unui frate geamăn, mi-aş fi dat seama.
Îl testasem, picase, până aici, nu aveam chef să fac pe prostul.
- Ce mincinos eşti, Oliver. Voiam să văd dacă te poţi da drept Will, dar nu merge deloc.
Prima dată, a rămas perplex. Nu avea cuvinte, nu ştia ce să răspundă. Apoi părea să mă cerceteze, de parcă şi-ar fi dat brusc seama de cine sunt, de parcă mă mai văzuse, cunoscându-mă. Deşi eu nu-l mai văzusem niciodată în viaţa mea, ştiam sigur.
- Eh, da, ai dreptate. M-ai prins, şi eu care credeam că dăduse norocul peste mine. Văd că îmi ştii numele, presupun că fratele meu a vorbit destul despre mine, nu?
Acelaşi ton îngâmfat şi 100% fals. Cred că mi se făcea rău de la atâta graţie.
- Ai vrea tu, probabil. Hai să stai la masa noastră.
Nu era chiar o invitaţie, mai degrabă un ordin. Am presupus că a observat asta şi că nu i-a convenit, dar asta nu mă interesa de nicio culoare.
- Scuză-mă, dar am impresia că nu ne cunoaştem aşa de bine ca să..., a început să vorbească uşor contrariat, mai degrabă „jignit” de comportamentul meu.
L-am completat.
- ...te invit la un ceai. Ok, eu sunt Mirabela. Acum ne ştim, aşa că treci aici şi nu mă fă să mă enervez, bine?
Înainte să poată protesta, l-am apucat de braţ, l-am tras după mine şi l-am aşezat pe unul din scaune, anunţându-l pe chelnerul al cărui nume nu îl ştiam să mai aducă un ceai.
- Fetelor, el e Oliver, am zis scurt, lipsindu-l de plăcerea de a se prezenta singur; ceva îmi zicea că avea o adevărată pasiune în a-şi prezenta numele.
- Eu sunt Bianca, încântată.
- Mădălina, tot încântată!
Cea de-a doua era exagerat de entuziasmată.
- ÃŽmi pare bine, domniÅŸoarelor.
Ei bine, putea să folosească un ton mai seducător decât acesta? Băiat imposibil. Chiar avea faţă de ticălos ce poate prostii o fată foarte uşor.
- Şi, ce faci aici?, l-am întrebat fără menajamente.
Chiar atunci i-a adus ÅŸi chelnerul ceaiul.
- Ei bine, se pare că beau un..., a început să îmi explice dar făcând un gest exasperat din mâini, a tăcut.
- Eşti fraier sau te prefaci?, l-am întrebat sarcastică.
Începuse să mă enerveze, îl luasem acolo doar să aflu două trei lucruri despre el, dar era un adevărat dobitoc şi de abia îl cunoscusem.
- Nu cred că este chiar treaba ta, nu-i aşa?, mi-a dat replică.
Oh, tip cu personalitate de caca, să înţeleg! Foarte bine, chiar nu credeam că îşi dă masca jos atât de repede. Fusese cu adevărat prea uşor. Ochii lui erau foarte mincinoşi şi mie chiar mi se părea ciudat, câtă dreptate putuse să aibă şi William?
- Există ceva numit „ maniere”, ar trebui să le consulţi.
Fetele se uitau la noi, neîndrăznind să spună nimic. Stăteam faţă în faţă, eu îl provocam din fiecare gest. A apucat ceaşca de toartă, într-un gest extrem de elegant, trebuie recunoscut, ca un nobil, mai spusesem asta odată. A sorbit uşor şi a pus obiectul la loc, zâmbind ironic.
- Ei bine, cred că ţi le-aş recomanda ţie pentru început, se vede că ai nevoie.
Una din amicele mele a chicotit, dar nu i-am dat atenţie. Avea chef să se certe cu mine, foarte bine.
- Hmm, băieţii, toţi sunt la fel de dobitoci ca tine?
Dacă durea, nu prea o lăsa să se vadă.
- Nu ştiu, eu sper că nu toate fetele sunt ca tine.
Vai, mă duruse de nu mai puteam.
- Normal că nu sunt, dragă. Eu sunt unică, uită-te la mine, crezi că mai există aşa ceva?
Am început repede să râd, involuntar, şi cele două mi-au urmat gestul, speram că nu de faţadă.
Oliver a zâmbit.
- Cred că am început cu stângul, s-a scuzat pe un ton cu adevărat regretabil.
Asta era ciudat, venind din partea lui. Pentru că apucase ceaşca cu mâna stângă.
- O replică ciudată dată de un stângaci, am zis scurt.
Asta l-a făcut să tresară. Mamă, ce-o nimerisem!
- Se pare că ştii mai multe despre mine decât credeam.
Am dat din umeri, la fel de supoerioară ca întotdeauna. Adevărul era că nu aveam habar cine era cu adevărat, dar observasem un detaliu „minor”, şi asta putea să mă ajute în anumite situaţii. Hei, poate chiar era convenabil să dau la Drept. Aş fi fost un avocat trăznet, nu? Brusc, începeam să mă distrez, plictiseala părând să dispară.
- Desigur, sunt atotÅŸtiiutoare.
- Păcat, Will niciodată nu mi-a povestit despre tine.
Era replica FAIMOASĂ pe care o dădeau unele persoane care nu mai aveau alte replici, deci era mai mult decât fumată. Nu avea prea multă experienţă, tipul. Presupun că nu i se întâmpla în fiecaer zi să fie... Agresat în acest fel de o fată superbă ( mda, narcisismul nu moare nicicând ).
- Normal, voia să mă păstreze doar pentru el...
Celelalte au chicotit şi Oliver s-a mulţumit să zâmbească. Chiar când voiam să adaug ceva, telefonul meu a sunat.
Am băgat repede mâna în buzunar şi am dat de mânuţa aceea agăţată, ce m-a făcut să zâmbesc. M-am uitat la număr. Fixul de acasă. Hmph! Ciudat. Am răspuns.
- Da!
- E...Ela... Nu mă simt prea... Bine...
Vocea tatălui meu m-a întâmpinat, abia şoptită şi părând oarecum suferindă. Am înghiţit în sec şi l-am întrebat ce are, dar nu mi-a mai răspuns.