Subcarpaţi

[Horia K]

Nu cred că o să se înghesuie lumea

Cu cîteva excepţii, n-am prizat încercările muzicienilor români de a integra în opera lor teme venite din zona folclorică. Phoenix a reuşit, acum mai bine de 30 de ani, să se apropie de idealul unui sunet care n-avea cum să fie originat decît în spaţiul acesta, motivele sonore cvasi-primitive fiind inteligent şi convingător topite în ceea ce muzica îşi asuma atunci ca modernitate, rock-ul. Rock-ul, invenţia nemesisului din Vest. O încercase şi Sincron-ul lui Cornel Fugaru, dar acolo era vorba doar de o altfel de interpretare a pieselor din folclor, construite pur şi simplu surf rock-ist. Pe undeva, şi Sfinx reuşise să adulmece urma monstrului arhetipar, pe Zalmoxe, însă era acolo un apel la mitologie & folclor în numele unei psihedelii naţionale. Savoy încercase şi ea marea cu degetul. N-a fost să fie, pentru că anii ’80 au rezolvat problema iluziei libertăţii cu voie de sus, iar regimul acela şi-a creat propria variantă de folclor modernizat, unul în care industria metalurgică înlocuise tablourile cîmpeneşti. Toate proiectele de gen care au urmat, la o distanţă în timp considerabilă, s-au împărţit injust între acceptabil şi greţos. În 2010, lucrurile parcă stau un pic altfel.

Bean, aşa cum mai e cunoscut autorul albumului despre care scriu aici, membru al colectivului Blanoz şi actual vocalist al trupei Şuie Paparude, trecut pentru o vreme şi prin L’Orchestre de Roche, face parte dintr-o generaţie cu dublă moştenire, care a crescut cu televizorul etern comutat pe toate MTV-urile ultimilor 20 de ani şi cu calculatoarele mereu conectate la toate sursele www ale ultimilor 10, "pe la Romană", în centrul unei urbanităţi a cărei sete de importuri culturale vestice nu s-a potolit niciodată, dar şi "prin Dolhasca, la cîmpie", spaţiul în care arhaismele (şi derivatele lor) încă mai sînt conservate şi performate. E declaraţia de intenţie pe care o face pe "Am crescut pe la Romană", o strigătură în care tempoul infernal al kick-urilor maramureşene se varsă destul de logic în drum&bass. Forma în care artistul toarnă esenţe din folclor e una surprinzătoare pentru genul/genurile muzical/e pe care le cultivă şi pentru muzica românească, în general.

Încercarea de reîntoarcere la rădăcini, la copilărie – a lui, dar şi a muzicii – este una sinceră, chit că mobilul ar putea să fie o originalitate pe care n-ai cum s-o obţii altfel astăzi, în momentul în care totul pare a fi fost deja spus în muzică, în care fast-food pop-ul vestic e bine fixat în reflexul unui anumit tip de producător şi consumator. La fel de bine cum poate fi o dorinţă a autorului de a-şi recupera, revizita şi asimila trecutul, de a-şi rezolva o problemă mai degrabă abisală (vezi aluzia la muzica pe care o ascultau bunicii lui), de a se maturiza, pînă la urmă. Bean/Subcarpaţi şi-a găsit sursa noii energii şi ne spune şi nouă secretul pe "Doina spiritului", unul dintre punctele tari ale albumului (alături de "Salvez lumea", "Hora fericirii", "La cutari", tripantul featuring aromân al Marei, sau "Atît de personal"). Mai mult, mută doina în contemporaneitate, adoptînd – iată o inovaţie! – modelul vocal al lăutarului de altădată. "Cînd a fost la ’89" decupează şi folclorizează cu stil o perioadă la care memoria colectivă tresare, pe tiparul aceloraşi vechi interpreţi, cei care înregistrau şi reproduceau un anumit moment istoric. Repetiţia unor sample-uri populare/lăutăreşti livrează albumului o atmosferă stranie şi o febrilitate foarte viscerală. Şi chiar dacă idiomul nu e absorbit întotdeauna complet – poate de aici vine uneori aerul de improvizaţie, de construcţie cumva şubredă –, rezultatul final conciliază lăudabil muzicile vechi cu cele noi, sîrbele cu trip-hop-ul, doinele cu hip-hop-ul, horele cu dubstep-ul…

Este, totuşi, doar o primă tentativă recentă şi decentă de a asimila folclorul, iar nu de a lipi două forme distincte de experienţă sonoră pentru un miraculos efect de marketing.