11-12-2010, 04:54 PM
No comments? For sure, that thing is damn stupid :)) anyway, something new.
One shot-ul acesta l-am scris pentru Cherie, I mean, she wished for it, I love writing and I love her too, she wanted me to write something for her, and I did it. So, yeah, cu dedicaţie specială, that is, aveţi următorul one shot... Al cărui nume nu este încă descoperit. I didn't think of any name, kill me lol.
Şi dacă tot zic ce zic, lectură plăcută! ca să fie bine, să nu fie rău :)).
Mai ţii minte, Horia, cum ne-am întâlnit?
- Mişcă-te odată! Nu o să stau să te aştept toată ziua!
Mă săturasem să fiu tratată aşa, să se ţipe la mine, să primesc ordine. Dar mă vedeam resemnată să accept în continuare, oftând, şi îndreptându-mă spre el şi gaşca lui de idioţi buni-de-nimic. Aşa era în fiecare zi. Ajunsesem să cred că ar fi fost mai bine dacă nu am fi mers împreună spre şcoală, în fiecare zi. Prezenţa lui îmi făcea rău, mă enerva, mă deprima, mă făcea să mă simt un nimic; ba nu, mai rău decât atât. Mă făcea să mă simt ca un mormoloc fără suflet; nu ştiu de ce… Mereu m-am gândit la mormoloci ca la nişte fiinţe ce nu sunt nici broaşte, nici nimicuri, şi cu siguranţă nu ceva adorabil… Nişte creaturi fără trăsături frumoase, prinse parcă între bariera vieţii şi a irealităţii… Şi aşa mă simţeam şi eu, deprimată, pierdută între două lucruri pe care nu le puteam defini.
Şi în această zi, la fel ca în fiece alta, am ieşit din casă, am trântit uşa cu putere ( lucru neobişnuit ) şi am fugit spre el şi prietenii lui. Fetele m-au salutat, nişte odioase pe care nu le puteam suferi! El mi-a zâmbit slab, continuând să se converseze cu amicii lui. La naiba, uram asta! Blond, înalt şi cu o pereche de ochi verzi superbi – mă cucerise instantaneu. Mai ales din cauza expresiei sale atât de blânde! Dar toate acestea muriseră – nu mai existau acum în mintea mea. Odată ce îi vedeam trăsăturile, le consideram urâte, deteriorate, stricate, schimbate. Şi asta mă durea.
Ar fi trebuit să fie o zi ca oricare alta, bineînţeles, mergând pe stradă, în curând urmând să ajungem la liceu, eu să ajung în clasă şi el să chiulească la prima oră pentru o ţigară. Uneori obişnuia să mă târască după el; mă bucuram că în ultima vreme nu mai făcea asta. Nu îmi plăcea să stau ascunsă în baia băieţilor în timp ce el trăgea pe nas. Nu îmi plăcea să pierd ore pentru el. Nu îmi mai plăcea să îmi petrec timpul cu el…
Şi atunci, de ce mai stăteam şi acum lipită de acesta? Nu… Nu stăteam. El mă ţinea, parcă, legată de el şi nu dorea să îmi dea drumul. De fiecare dată când îi întorceam privirea, avea grijă să mă facă să revin la el, să îl privesc în ochi şi să mă pierd, să uit că s-a schimbat, că nu mai este acelaşi Radu de care m-am îndrăgostit eu.
Aceste gânduri îmi treceau prin cap în dimineaţa aceea de septembrie, era într-o marţi. Obişnuia să mă ţină de mână, dar acum nu o făcea. Toţi vorbeau, iar eu eram prinsă în propriile mele probleme, dorindu-mi să fiu oriunde în altă parte, dar nu aici.
Brusc, atenţia mi-a fost captată de miorlăitul unei pisici. Mă întrebasem când ajunsese oare în picioarele colegilor mei de drum şi când aceştia începuseră să îşi bată joc de bietul animal, nici măcar nu fusesem atentă, nu observasem faptul că mă oprisem în mijlocul drumului. Oamenii de pe stradă erau prea grăbiţi, nu se opreau să privească lucrul dizgraţios pe care nişte adolescenţi cu probleme le făceau. Nimănui nu îi păsa de faptul că o amărâtă de pisică miorlăia din toate puterile sale, fiind maltratată de nişte huligani fără suflet.
- Terminaţi! Mă trezesc zbierând cât pot de tare, aruncându-mă asupra bietului animal. Parcă fusesem şi eu secată de sentimente, căci tot ceea ce puteam simţi era o urmă vagă de milă faţă de toată această scenă, însă un impuls ce trăia în adâncul meu m-a împins să reacţionez. Şi poate că a fost prea negândită, căci în secunda următoare palma lui Radu se afla pe obrazul meu.
Eram acolo, unul în faţa celuilalt şi toţi ceilalţi se uitau la noi, de parcă ar fi fost un spectacol de circ. Le auzeam pe fete chicotind şi parcă observam rânjetele batjocoritoare ale prietenilor lui amărâţi. Şi obrazul meu ardea, ochii mei în sine păreau a fi în flăcări şi inima mi se zbătea cu o putere îngrozitoare, aveam impresia că mă va frânge în miliarde de bucăţi. Mă luptam să nu plâng, să nu îmi las lacrimile să izvorască din ochi, să mă umilesc şi mai tare în faţa acestei fiinţe ce, eram convinsă acum, nu mă merita. Pisica se zbătea în braţele mele dar eu refuzam să îi dau drumul, de parcă ar fi fost singurul meu sprijin, am simţit cum mă zgârie, sângele prelingându-mi-se pe una din mâini. Dar parcă durerea aceea era un nimic în comparaţie cu ceea ce resimţisem primind o palmă de la el. De la Radu. Iubitul meu. Şi, Doamne, te rog! Nu lăsa lacrimile să curgă.
- Te-am iubit… am reuşit să murmur dezamăgită, cu o profunzime de care nici măcar nu credeam că sunt capabilă, cu mâinile tremurându-mi. Dar renunţasem la privirea aceea ce nu făcea decât să cerşească milă. Parcă fusesem aruncată în abis şi acum ieşisem, mai puternică ca înainte. Deşi, tot îmi venea să plâng. Nu am reuşit să îi cercetez expresia, căci în momentul în care ochii mei s-au înălţat pentru a-i întâlni pe ai lui, în faţa mea s-a aşezat, de nicăieri, un băiat. Un băiat înalt, îmbrăcat într-un tricou ( şi era frig afară ) verde, purtând pantaloni de trening, părând că ieşise afară pentru alergat. Îi puteam auzi respiraţia uşor greoaie.
- Tu cine eşti, mă…
A început Radu pe tonul lui ameninţător, dar străinul nu i-a dat nici o şansă să vorbească. În următoarea secundă, unul din pumnii lui se afla în stomacul blondului, urmând să îl lovească cu un picior în coaste ( în timp ce Radu îşi proptise mâinile în jurul burţii, pentru a se proteja ). A căzut imediat la pământ şi ceilalţi, cu toţii, parcă au făcut câte un pas în spate.
Necunoscutul s-a întors spre mine iar ochii mei i-au întâlnit pe ai lui. Nu observasem până atunci că inima mea îmi bătea cu o acceleraţie nefirească, inumană. Era gata, această inimă bolnavă a mea, să iasă din piept, să îmi spintece tot trupul cu preţul libertăţii. Să iasă afară şi să zburde în faţa acestui străin al cărui act curajos mă înduioşase până la sânge.
Şi mi-a zâmbit atât de frumos, atât de profund, atât de suav încât am simţit că mă topesc, că picioarele mă lasă şi că o să cad jos, o să mă prăbuşesc şi eu la sol. Dar nu am avut, iar, timp să reacţionez. Înainte să pot clipi, parcă, mi-a prins una din mâini, pisica fiind deja agăţată de el şi a început să fugă, trăgându-mă după el, zâmbindu-mi larg, blând şi … într-un fel ciudat, protector. Părul lui scurt, negru şi ochii de aceeaşi nuanţă şi surâsul ce îi acaparase chipul, toate acestea, nu am fost niciodată capabilă să le şterg din mintea mea. Prima noastră întâlnire, momentul în care ne-am cunoscut; clipa în care m-a salvat şi m-a scos afară din viaţa aceea mizerabilă în care trăiam, salvându-mă de la deplorarea totală…
[center]*[/center]
Nu-i aşa că nu ai crezut că îmi voi aminti mereu?
Nu am ştiut, poate, niciodată să îţi apreciez fiecare gest de iubire. Poate că nu am ştiut niciodată să înţeleg de ce ai făcut, în primul rând, ce ai făcut în acea zi. Ai venit de nicăieri, în timpul alergării tale de dimineaţă, şi m-ai tras din cercul vicios în care ajunsesem. Mi-ai explicat că mă văzuse-i de nenumărate ori. Că urai faptul că mă umileam în faţa unor persoane inferioare. Mi-ai spus că nu ai putut sta de-o parte. Mi-ai spus, roşind şi încercând să nu mă priveşti în ochi, că mă plăceai mai mult decât orice altceva. Şi da, ştiam, ai vrut să spui că mă iubeşti dar nu ai îndrăznit. Ai crezut că nu te voi lua în serios, că voi considera că glumeşti. Şi ai avut dreptate, pe vremea aceea, eu nu aş fi înţeles.
Poate că nu am ştiu ce să cred în momentele respective… Atunci când ai apărut de nicăieri la mine acasă, pur şi simplu, cu un buchet de flori în mână – bujori albi. Ai venit pur şi simplu într-o zi oarecare şi mi-ai spus că voiai să mă vezi, doar atât. Ai stat cinci minute în faţa casei mele, alături de mine şi nu ne-am spus nimic deşi ai zâmbit tot timpul. Eu am intrat în casă iar tu ai dispărut. Nu am înţeles atunci că în aceeaşi zi ai fost să dai un examen care avea să îţi decidă viitorul şi simţeai nevoia să mă vezi. Să îţi spun ceva. Să îmi spui ceva. Dar amândoi am tăcut, am fost prea timizi, nu am ştiut ce să zicem, sau cum. Şi eu regret asta, ştii? Probabil că ştii mai multe decât mine în domeniul acesta…
Nu am priceput de ce veneai mereu să mă duci la şcoală, deşi mergeai la un liceu diferit, de ce întotdeauna veneai să mă iei de la liceu, să mă duci acasă, aveai întotdeauna atât de multă grijă de mine. Ai venit, brusc, într-o zi, la mine şi ai vorbit cu mama mea. Nici măcar nu ştiam ce voiai, ai vrut să îi spui doar că vrei să mergem la o întâlnire. Şi nu am făcut decât să ne plimbăm aiurea prin parc şi să îmi spui atât de multe lucruri frumoase, să mâncăm tot felul de prostii şi să vedem un film. Şi a fost una dintre cele mai fericite momente din viaţa mea. Nu am înţeles cât de preţioase erau acele secunde pentru tine şi cum fiecare gest, oricât de mic… conta atât de mult pentru tine.
Nu observam nimic din toate acestea şi totuşi adoram fiecare clipă cu tine, te iubeam şi nici măcar nu ştiam asta. Nici măcar nu îţi spuneam ce simt căci nici eu nu îmi cunoşteam adevăratele sentimente. Îmi doream să fiu cu tine în fiecare secundă a vieţii mele, să stau şi să te privesc şi atât. Să stăm unul lângă celălalt, să dormim, să ne uităm la pereţi, să ne ţinem de mână, să ne sărutăm…
Mi-ai spus odată că dacă ar fi să îţi exprimi sentimentele faţă de mine, ai face-o cu un citat dintr-o carte, din Looking for Alaska, de John Green. Acel citat în care băiatul gândea că nu ar fi vrut decât să se aşeze pe canapea, alături de fata pe care o iubea, să o ia în braţe şi să doarmă cu ea, doar atât – să doarmă şi nimic altceva. Pentru că eu eram, îmi spuneai, fata aceea pe care voiai să o păstrezi, să o protejezi.
„Doar asta aş vrea…†încheiai adesea şi eu nu puteam să îţi pricep profunzimea tonului şi misterul cuvintelor…
Nici măcar atunci când ai dispărut pentru trei zile în care nu am ştiut nimic despre tine nu m-am întrebat ce se putea întâmpla… Am fost îngrijorată dar după o explicaţie de-a ta, am încetat să mai cercetez. Am fost naivă, căci îmi lăsase-i atât de multe indicii la îndemână, să observ, să caut în semnificaţia fiecărui act şi să îmi dau seama de ceea ce se întâmpla.
Ai ajuns poate… Într-un anumit moment, să crezi că nu îmi păsa de tine. Şi poate că şi eu credeam aşa atunci, poate că nu te vedeam decât ca pe un foarte bun prieten ce se întâmpla să îmi fie iubit. Dar acum ştiu, acum ştiu cu o certitudine ce îmi arde sufletul, că te-am iubit din prima clipă, de când m-ai salvat. Te-am iubit când m-ai sărutat prima dată, când m-ai dus la film, când ne-am plimbat prin parc, când mi-ai adus flori, când am stat pe acoperişul blocului tău şi ne-am uitat la stele. Când am pierdut vremea la tv, în camera ta, de ziua ta, mâncând popcorn şi stând bine înveliţi în faptul tău, nefăcând nimic altceva. Te-am adorat când am ieşit iarna afară şi ne-am jucat în zăpadă. Te-am idolatrizat când ai reuşit să termini liceul cu cele mai mari rezultate, când am aflat la ce universitate de prestigiu ai intrat. Te-am iubit mai mult decât orice când m-ai salvat pentru a doua oară din ghearele lui Radu, când m-a acostat pe stradă şi ai apărut, iar, de nicăieri şi m-ai luat sub protecţia ta, te-ai lovit rău de tot atunci iar eu nu puteam parcă nici să am grijă de tine. Plângeam iar tot tu ai fost cel ce mi-a şters lacrimile.
- Mersi…
Mi-ai spus atunci… Şi eu nu am priceput de ce mi-ai mulţumit. Dar acum înţeleg; acele lacrimi erau din suferinţă pentru tine, pentru că tu fusese-i rănit din pricina mea şi pentru că mi-era teamă de tine. Şi tu ai văzut aceste sentimente de care nici măcar eu nu eram conştientă…
Nu ai crezut, nu-i aşa, Horia… că îmi voi aminti fiecare clipă petrecută cu tine?
Imagini mi se derulează acum prin cap, imagini cu mine şi cu el, tot ceea ce am petrecut, şi faptul că acum stau în faţa unui mormânt pare irelevant pentru mine. Plâng, dar nu îmi mai simt lacrimile pe obraji, poate că sunt reci sau fierbinţi. Poate că sunt amare sau dulci. Sau poate că nu există. Poate că eu nu sunt trântită în genunchi în faţa mormântului tău, poate că nu ţi-am adus flori, poate că părul meu lung nu atârnă acum prin noroi şi ochii mei căprui nu sunt roşi de la atâta plâns… Poate că nu sunt eu cea care stă aici în ploaie şi vorbeşte cu tine, şoptindu-ţi cât de mult te iubeşte…
Nu am văzut printre rânduri. Nu am realizat că voiai să trăieşti fiecare secundă la maxim pentru că nu mai aveai mult timp de trăit. Faptul că tu încercai să intri la acea universitate m-a indus în eroare, lucrai atât de mult şi învăţai şi aveai timp de toate. Voiai să ai o viaţă plină, îmi spuneai adesea. Şi mi se părea normal, pentru o persoană sănătoasă şi cu toată viaţa înainte.
Dar tu ştiai că eşti condamnat să mori curând şi asta nu te-a lăsat să cazi. Ai luptat în continuare. Şi nu împotriva morţii aşa cum cei mai mulţi ar face… ci cu moartea, ai profitat de fiecare clipă, ai profitat de tine, de mine, de lume, de viaţă, de pământ, de planetă… Ai profitat de tot ce ai putut şi ai trăit, ai simţit… m-ai iubit.
Plâng. Simt acum şiroaiele de lacrimi ce curg pe obrajii mei roşiatici, fierbinţi, cum se aruncă jos, pe sol, alături de picăturile de ploaie ce cad cu o rapiditate tulburătoare din cer…
Horia, ştiu că mă auzi de acolo de unde eşti… oriunde eşti… Te iubesc!...
One shot-ul acesta l-am scris pentru Cherie, I mean, she wished for it, I love writing and I love her too, she wanted me to write something for her, and I did it. So, yeah, cu dedicaţie specială, that is, aveţi următorul one shot... Al cărui nume nu este încă descoperit. I didn't think of any name, kill me lol.
Şi dacă tot zic ce zic, lectură plăcută! ca să fie bine, să nu fie rău :)).
Mai ţii minte, Horia, cum ne-am întâlnit?
- Mişcă-te odată! Nu o să stau să te aştept toată ziua!
Mă săturasem să fiu tratată aşa, să se ţipe la mine, să primesc ordine. Dar mă vedeam resemnată să accept în continuare, oftând, şi îndreptându-mă spre el şi gaşca lui de idioţi buni-de-nimic. Aşa era în fiecare zi. Ajunsesem să cred că ar fi fost mai bine dacă nu am fi mers împreună spre şcoală, în fiecare zi. Prezenţa lui îmi făcea rău, mă enerva, mă deprima, mă făcea să mă simt un nimic; ba nu, mai rău decât atât. Mă făcea să mă simt ca un mormoloc fără suflet; nu ştiu de ce… Mereu m-am gândit la mormoloci ca la nişte fiinţe ce nu sunt nici broaşte, nici nimicuri, şi cu siguranţă nu ceva adorabil… Nişte creaturi fără trăsături frumoase, prinse parcă între bariera vieţii şi a irealităţii… Şi aşa mă simţeam şi eu, deprimată, pierdută între două lucruri pe care nu le puteam defini.
Şi în această zi, la fel ca în fiece alta, am ieşit din casă, am trântit uşa cu putere ( lucru neobişnuit ) şi am fugit spre el şi prietenii lui. Fetele m-au salutat, nişte odioase pe care nu le puteam suferi! El mi-a zâmbit slab, continuând să se converseze cu amicii lui. La naiba, uram asta! Blond, înalt şi cu o pereche de ochi verzi superbi – mă cucerise instantaneu. Mai ales din cauza expresiei sale atât de blânde! Dar toate acestea muriseră – nu mai existau acum în mintea mea. Odată ce îi vedeam trăsăturile, le consideram urâte, deteriorate, stricate, schimbate. Şi asta mă durea.
Ar fi trebuit să fie o zi ca oricare alta, bineînţeles, mergând pe stradă, în curând urmând să ajungem la liceu, eu să ajung în clasă şi el să chiulească la prima oră pentru o ţigară. Uneori obişnuia să mă târască după el; mă bucuram că în ultima vreme nu mai făcea asta. Nu îmi plăcea să stau ascunsă în baia băieţilor în timp ce el trăgea pe nas. Nu îmi plăcea să pierd ore pentru el. Nu îmi mai plăcea să îmi petrec timpul cu el…
Şi atunci, de ce mai stăteam şi acum lipită de acesta? Nu… Nu stăteam. El mă ţinea, parcă, legată de el şi nu dorea să îmi dea drumul. De fiecare dată când îi întorceam privirea, avea grijă să mă facă să revin la el, să îl privesc în ochi şi să mă pierd, să uit că s-a schimbat, că nu mai este acelaşi Radu de care m-am îndrăgostit eu.
Aceste gânduri îmi treceau prin cap în dimineaţa aceea de septembrie, era într-o marţi. Obişnuia să mă ţină de mână, dar acum nu o făcea. Toţi vorbeau, iar eu eram prinsă în propriile mele probleme, dorindu-mi să fiu oriunde în altă parte, dar nu aici.
Brusc, atenţia mi-a fost captată de miorlăitul unei pisici. Mă întrebasem când ajunsese oare în picioarele colegilor mei de drum şi când aceştia începuseră să îşi bată joc de bietul animal, nici măcar nu fusesem atentă, nu observasem faptul că mă oprisem în mijlocul drumului. Oamenii de pe stradă erau prea grăbiţi, nu se opreau să privească lucrul dizgraţios pe care nişte adolescenţi cu probleme le făceau. Nimănui nu îi păsa de faptul că o amărâtă de pisică miorlăia din toate puterile sale, fiind maltratată de nişte huligani fără suflet.
- Terminaţi! Mă trezesc zbierând cât pot de tare, aruncându-mă asupra bietului animal. Parcă fusesem şi eu secată de sentimente, căci tot ceea ce puteam simţi era o urmă vagă de milă faţă de toată această scenă, însă un impuls ce trăia în adâncul meu m-a împins să reacţionez. Şi poate că a fost prea negândită, căci în secunda următoare palma lui Radu se afla pe obrazul meu.
Eram acolo, unul în faţa celuilalt şi toţi ceilalţi se uitau la noi, de parcă ar fi fost un spectacol de circ. Le auzeam pe fete chicotind şi parcă observam rânjetele batjocoritoare ale prietenilor lui amărâţi. Şi obrazul meu ardea, ochii mei în sine păreau a fi în flăcări şi inima mi se zbătea cu o putere îngrozitoare, aveam impresia că mă va frânge în miliarde de bucăţi. Mă luptam să nu plâng, să nu îmi las lacrimile să izvorască din ochi, să mă umilesc şi mai tare în faţa acestei fiinţe ce, eram convinsă acum, nu mă merita. Pisica se zbătea în braţele mele dar eu refuzam să îi dau drumul, de parcă ar fi fost singurul meu sprijin, am simţit cum mă zgârie, sângele prelingându-mi-se pe una din mâini. Dar parcă durerea aceea era un nimic în comparaţie cu ceea ce resimţisem primind o palmă de la el. De la Radu. Iubitul meu. Şi, Doamne, te rog! Nu lăsa lacrimile să curgă.
- Te-am iubit… am reuşit să murmur dezamăgită, cu o profunzime de care nici măcar nu credeam că sunt capabilă, cu mâinile tremurându-mi. Dar renunţasem la privirea aceea ce nu făcea decât să cerşească milă. Parcă fusesem aruncată în abis şi acum ieşisem, mai puternică ca înainte. Deşi, tot îmi venea să plâng. Nu am reuşit să îi cercetez expresia, căci în momentul în care ochii mei s-au înălţat pentru a-i întâlni pe ai lui, în faţa mea s-a aşezat, de nicăieri, un băiat. Un băiat înalt, îmbrăcat într-un tricou ( şi era frig afară ) verde, purtând pantaloni de trening, părând că ieşise afară pentru alergat. Îi puteam auzi respiraţia uşor greoaie.
- Tu cine eşti, mă…
A început Radu pe tonul lui ameninţător, dar străinul nu i-a dat nici o şansă să vorbească. În următoarea secundă, unul din pumnii lui se afla în stomacul blondului, urmând să îl lovească cu un picior în coaste ( în timp ce Radu îşi proptise mâinile în jurul burţii, pentru a se proteja ). A căzut imediat la pământ şi ceilalţi, cu toţii, parcă au făcut câte un pas în spate.
Necunoscutul s-a întors spre mine iar ochii mei i-au întâlnit pe ai lui. Nu observasem până atunci că inima mea îmi bătea cu o acceleraţie nefirească, inumană. Era gata, această inimă bolnavă a mea, să iasă din piept, să îmi spintece tot trupul cu preţul libertăţii. Să iasă afară şi să zburde în faţa acestui străin al cărui act curajos mă înduioşase până la sânge.
Şi mi-a zâmbit atât de frumos, atât de profund, atât de suav încât am simţit că mă topesc, că picioarele mă lasă şi că o să cad jos, o să mă prăbuşesc şi eu la sol. Dar nu am avut, iar, timp să reacţionez. Înainte să pot clipi, parcă, mi-a prins una din mâini, pisica fiind deja agăţată de el şi a început să fugă, trăgându-mă după el, zâmbindu-mi larg, blând şi … într-un fel ciudat, protector. Părul lui scurt, negru şi ochii de aceeaşi nuanţă şi surâsul ce îi acaparase chipul, toate acestea, nu am fost niciodată capabilă să le şterg din mintea mea. Prima noastră întâlnire, momentul în care ne-am cunoscut; clipa în care m-a salvat şi m-a scos afară din viaţa aceea mizerabilă în care trăiam, salvându-mă de la deplorarea totală…
[center]*[/center]
Nu-i aşa că nu ai crezut că îmi voi aminti mereu?
Nu am ştiut, poate, niciodată să îţi apreciez fiecare gest de iubire. Poate că nu am ştiut niciodată să înţeleg de ce ai făcut, în primul rând, ce ai făcut în acea zi. Ai venit de nicăieri, în timpul alergării tale de dimineaţă, şi m-ai tras din cercul vicios în care ajunsesem. Mi-ai explicat că mă văzuse-i de nenumărate ori. Că urai faptul că mă umileam în faţa unor persoane inferioare. Mi-ai spus că nu ai putut sta de-o parte. Mi-ai spus, roşind şi încercând să nu mă priveşti în ochi, că mă plăceai mai mult decât orice altceva. Şi da, ştiam, ai vrut să spui că mă iubeşti dar nu ai îndrăznit. Ai crezut că nu te voi lua în serios, că voi considera că glumeşti. Şi ai avut dreptate, pe vremea aceea, eu nu aş fi înţeles.
Poate că nu am ştiu ce să cred în momentele respective… Atunci când ai apărut de nicăieri la mine acasă, pur şi simplu, cu un buchet de flori în mână – bujori albi. Ai venit pur şi simplu într-o zi oarecare şi mi-ai spus că voiai să mă vezi, doar atât. Ai stat cinci minute în faţa casei mele, alături de mine şi nu ne-am spus nimic deşi ai zâmbit tot timpul. Eu am intrat în casă iar tu ai dispărut. Nu am înţeles atunci că în aceeaşi zi ai fost să dai un examen care avea să îţi decidă viitorul şi simţeai nevoia să mă vezi. Să îţi spun ceva. Să îmi spui ceva. Dar amândoi am tăcut, am fost prea timizi, nu am ştiut ce să zicem, sau cum. Şi eu regret asta, ştii? Probabil că ştii mai multe decât mine în domeniul acesta…
Nu am priceput de ce veneai mereu să mă duci la şcoală, deşi mergeai la un liceu diferit, de ce întotdeauna veneai să mă iei de la liceu, să mă duci acasă, aveai întotdeauna atât de multă grijă de mine. Ai venit, brusc, într-o zi, la mine şi ai vorbit cu mama mea. Nici măcar nu ştiam ce voiai, ai vrut să îi spui doar că vrei să mergem la o întâlnire. Şi nu am făcut decât să ne plimbăm aiurea prin parc şi să îmi spui atât de multe lucruri frumoase, să mâncăm tot felul de prostii şi să vedem un film. Şi a fost una dintre cele mai fericite momente din viaţa mea. Nu am înţeles cât de preţioase erau acele secunde pentru tine şi cum fiecare gest, oricât de mic… conta atât de mult pentru tine.
Nu observam nimic din toate acestea şi totuşi adoram fiecare clipă cu tine, te iubeam şi nici măcar nu ştiam asta. Nici măcar nu îţi spuneam ce simt căci nici eu nu îmi cunoşteam adevăratele sentimente. Îmi doream să fiu cu tine în fiecare secundă a vieţii mele, să stau şi să te privesc şi atât. Să stăm unul lângă celălalt, să dormim, să ne uităm la pereţi, să ne ţinem de mână, să ne sărutăm…
Mi-ai spus odată că dacă ar fi să îţi exprimi sentimentele faţă de mine, ai face-o cu un citat dintr-o carte, din Looking for Alaska, de John Green. Acel citat în care băiatul gândea că nu ar fi vrut decât să se aşeze pe canapea, alături de fata pe care o iubea, să o ia în braţe şi să doarmă cu ea, doar atât – să doarmă şi nimic altceva. Pentru că eu eram, îmi spuneai, fata aceea pe care voiai să o păstrezi, să o protejezi.
„Doar asta aş vrea…†încheiai adesea şi eu nu puteam să îţi pricep profunzimea tonului şi misterul cuvintelor…
Nici măcar atunci când ai dispărut pentru trei zile în care nu am ştiut nimic despre tine nu m-am întrebat ce se putea întâmpla… Am fost îngrijorată dar după o explicaţie de-a ta, am încetat să mai cercetez. Am fost naivă, căci îmi lăsase-i atât de multe indicii la îndemână, să observ, să caut în semnificaţia fiecărui act şi să îmi dau seama de ceea ce se întâmpla.
Ai ajuns poate… Într-un anumit moment, să crezi că nu îmi păsa de tine. Şi poate că şi eu credeam aşa atunci, poate că nu te vedeam decât ca pe un foarte bun prieten ce se întâmpla să îmi fie iubit. Dar acum ştiu, acum ştiu cu o certitudine ce îmi arde sufletul, că te-am iubit din prima clipă, de când m-ai salvat. Te-am iubit când m-ai sărutat prima dată, când m-ai dus la film, când ne-am plimbat prin parc, când mi-ai adus flori, când am stat pe acoperişul blocului tău şi ne-am uitat la stele. Când am pierdut vremea la tv, în camera ta, de ziua ta, mâncând popcorn şi stând bine înveliţi în faptul tău, nefăcând nimic altceva. Te-am adorat când am ieşit iarna afară şi ne-am jucat în zăpadă. Te-am idolatrizat când ai reuşit să termini liceul cu cele mai mari rezultate, când am aflat la ce universitate de prestigiu ai intrat. Te-am iubit mai mult decât orice când m-ai salvat pentru a doua oară din ghearele lui Radu, când m-a acostat pe stradă şi ai apărut, iar, de nicăieri şi m-ai luat sub protecţia ta, te-ai lovit rău de tot atunci iar eu nu puteam parcă nici să am grijă de tine. Plângeam iar tot tu ai fost cel ce mi-a şters lacrimile.
- Mersi…
Mi-ai spus atunci… Şi eu nu am priceput de ce mi-ai mulţumit. Dar acum înţeleg; acele lacrimi erau din suferinţă pentru tine, pentru că tu fusese-i rănit din pricina mea şi pentru că mi-era teamă de tine. Şi tu ai văzut aceste sentimente de care nici măcar eu nu eram conştientă…
Nu ai crezut, nu-i aşa, Horia… că îmi voi aminti fiecare clipă petrecută cu tine?
Imagini mi se derulează acum prin cap, imagini cu mine şi cu el, tot ceea ce am petrecut, şi faptul că acum stau în faţa unui mormânt pare irelevant pentru mine. Plâng, dar nu îmi mai simt lacrimile pe obraji, poate că sunt reci sau fierbinţi. Poate că sunt amare sau dulci. Sau poate că nu există. Poate că eu nu sunt trântită în genunchi în faţa mormântului tău, poate că nu ţi-am adus flori, poate că părul meu lung nu atârnă acum prin noroi şi ochii mei căprui nu sunt roşi de la atâta plâns… Poate că nu sunt eu cea care stă aici în ploaie şi vorbeşte cu tine, şoptindu-ţi cât de mult te iubeşte…
Nu am văzut printre rânduri. Nu am realizat că voiai să trăieşti fiecare secundă la maxim pentru că nu mai aveai mult timp de trăit. Faptul că tu încercai să intri la acea universitate m-a indus în eroare, lucrai atât de mult şi învăţai şi aveai timp de toate. Voiai să ai o viaţă plină, îmi spuneai adesea. Şi mi se părea normal, pentru o persoană sănătoasă şi cu toată viaţa înainte.
Dar tu ştiai că eşti condamnat să mori curând şi asta nu te-a lăsat să cazi. Ai luptat în continuare. Şi nu împotriva morţii aşa cum cei mai mulţi ar face… ci cu moartea, ai profitat de fiecare clipă, ai profitat de tine, de mine, de lume, de viaţă, de pământ, de planetă… Ai profitat de tot ce ai putut şi ai trăit, ai simţit… m-ai iubit.
Plâng. Simt acum şiroaiele de lacrimi ce curg pe obrajii mei roşiatici, fierbinţi, cum se aruncă jos, pe sol, alături de picăturile de ploaie ce cad cu o rapiditate tulburătoare din cer…
Horia, ştiu că mă auzi de acolo de unde eşti… oriunde eşti… Te iubesc!...