Iubire la suprapreţ

[Teh]

OMG câte comentarii * can't believe my eyes * mulţumim tuturor! nici nu aveţi idee cât vă apreciem părerile şi susţinerea şi faptul că ne citiţi povestea * hugs *

Anyway, voiaţi să ştiţi ce simte, ce crede, ce se întâmplă cu Victor? Ei bine, dacă da, atunci am scris un extra din perspectiva lui. Enjoy it, hope you like it :))

Lectură plăcută!

Extra – Victor

Un Archibald ar trebui să fie puternic, rece şi fără teamă – să nu îşi arate niciodată sentimentele prea profunde şi să ştie când să se oprească. Să ştie să îi silească pe ceilalţi. Să aibă lumea la picioarele sale. Un Archibald ar trebui să cucerească…
Iar eu mă născusem în familia aceasta a convingerilor stupide, a unor reguli pe care nu voiam să le urmez şi totuşi… pe care le respectam. Poate că sângele meu era de vină. Mă întreb… Da, se poate ca aceasta să fie. Altfel, de ce am reacţionat aşa – atunci? De ce? Mă întreb… Credeam că o iubesc mai mult decât orice altceva pe această lume, că aş putea trăi cu orice defect de-al său. Nu! Mă înşel. Nu se poate să fie doar un „cred”, o iubesc mai mult decât orice altceva – poate mai mult decât pe mine însumi! Şi aş face orice, absolut orice pentru ea. Nu am putut suporta faptul că a avut un secret atât de mare şi mie nu mi l-a împărtăşit până acum. De aceea am respins-o aşa…
Mă mint inutil. Sunt dezgustător. Normal că nu a fost asta. Nu am putut suporta altceva… Faptul că ea avea un defect, că nu era perfectă aşa cum o creasem eu. Pentru că într-un fel sau altul, asta făceam… O ţineam lângă mine nu doar pentru faptul că o iubeam atât de tare - căci sentimentul continuă să sălăşluiască înăuntrul meu! Nu! Era mai mult de atât. Simţeam nevoia să ştiu că este a mea, că o deţin – o posed! Şi ce gânduri pline de mârşăvie se odihneau în subconştientul meu. Sângele meu de Archibald părea să se fi descoperit – şi am înţeles asta tot timpul! Că sunt la fel ca el, ca ei – ca toţi cei din familia mea! Dar nu am vrut să o recunosc, îmi plăcea să mă cred diferit, scăpat de blestemul acestui orgoliu stupid, al mândriei acesteia neînţelese şi a sentimentului prea înalt de posesiune… Am vrut, desigur, să fie a mea şi să fie perfectă, aşa cum mi-o imaginam eu. Pentru că treceam cu vederea asupra tuturor lucrurilor negative! Şi cum pot fi eu – astfel! – un băiat bun? Pentru că ea… Desigur, asta credea că sunt.
Am respins-o în cel mai josnic mod posibil şi am făcut-o să creadă că nu ţin deloc la ea, că totul a fost superficial. Şi poate… Pentru o secundă, am crezut şi eu asta. Pe cine mint? Eram doar prea lovit în … În ce? În suflet? Nu. Nu e asta. Pur şi simplu mi-am pierdut firea, mi-am dezvăluit cea mai urâtă personalitate… Eram doar prea surprins, nu am vrut să accept, nu am vrut să văd. Dar erau doar reacţii de moment – avea să îmi treacă curând! De fapt, deja s-a înăbuşit acel sentiment – a dispărut… Deşi, cauza – ar putea fi cu totul alta!
De ce nu văzusem mai devreme? Iar mă mint! În propriile mele gânduri, mă mint. Faptul că Roselyn luase droguri, nu mă deranja atât de tare pe cât credeam. A fost doar impactul.. Era de domeniul trecutului. Fuma – dar se putea lăsa, în grija mea. Nu, nu era atât de grav. Deloc, chiar. Şi de ce am reacţionat aşa? Sunt un idiot, uneori! Şi de ce nu am văzut mai devreme intenţiile lui Eric? Ba le-am văzut! Subconştientul meu era sigur de aceste lucruri, dar eu le-am ignorat pentru că nu credeam să fie posibil aşa ceva. Sau poate că doar îmi era frică de concurenţă, ştiam că Rose era mai vulnerabilă decât o creasem eu… Că Eric mi-o poate fura în orice clipă! Ştiam! La naiba, ştiam! Şi aşa am vrut să o protejez, să o ţin lângă mine, să îi fac pe plac în orice chestiune, să o iubesc, să o aştept, să nu o forţez la absolut nimic! Numai să nu îşi întoarcă privirea spre el, să nu îl vadă, să nu observe ceea ce şi eu observasem. Chiar dacă asta mă durea! Fiecare întâlnire cu el, fiecare privire a sa şi vorbă adresată ei – vedeam în ochii lui acea dragoste ce încerca să o ţină ascunsă şi ura, ura! Pentru mine… Şi am vrut să le ignor, la exterior, deşi mă măcinau pe dinăuntru, mă făceau să vreau să îi trag un pumn şi aproape că mă rugam în gândul meu să nu îi observe şi Rose sentimentele…
Nu. Nu am fost surprins când mi-a spus acele lucruri, când Eric mi-a mărturisit că o iubeşte. Ştiam! Şi atunci de ce am fost atât de prost? Atât de prost încât să cad în această cursă blestemată, să o tratez aşa pe Rosie şi apoi să o pierd? De prost. De idiot. Doar dacă nu m-aş fi născut ca şi un Archibald, dacă nu aş fi trăit în mediul acesta… Dacă… Dacă, dacă, ce? Simt nevoia absurdă să dau vina pe cineva, pe ceva. Sunt atât de slab. . .
Toate aceste gânduri mă loveau în cap la prima oră a dimineţii. Încercam să par calm, dar nu ştiu ce expresie avea chipul meu. O luptă destul de grea se dădea înăuntrul meu. „Când o voi vedea pe Rose, voi merge la ea şi îi voi cere iertare”. Acesta era planul meu. Şi ce plan elaborat! Ştiam că nu avea nici un rost, nu îl voi putea duce la capăt…
Nici nu îmi dădusem prea bine seama de faptul că ţineam un creion în mână şi scriam ceva cu el. Era un gest atât de mecanic încât am fost surprins că mâna mi se putea mişca fără ca eu să realizez asta. Şi chiar în acel moment am auzit vocea lui Bridget, vocea lui Roselyn. Am tresărit, dar nu ştiu dacă se observa în exterior. Inima îmi bătea de un infinit de ori mai tare decât înainte şi de abia o puteam controla. M-am concentrat pe foaia din faţa mea, am început să scriu, nici nu îmi dădeam bine seama ce. Eram agitat, ochii mi se plimbau neliniştiţi pe pagină, am respirat adânc, mi-am impus să mă calmez – faţa mea poate era impasibilă acum. Era, cred, cel mai greu rol pe care îl jucam până acum.
Şi totuşi, atenţia mea era asupra lor, asupra conversaţiei celor două fete. Bridget binevoia să vorbească atât de tare încât nu era necesar să ascult cu prea mare atenţie.
-Nu! Nu şi nu! Nu şi tu, Rose! De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă? Mai întâi eu şi Eric şi acum voi...
Cred că ochii mi s-au mărit instantaneu. Am încercat să mă calmez, reuşind destul de repede deşi inima mea bătea şi mai tare ca înainte deşi nu crezusem acest lucru posibil. Strângeam creionul între degete cu toată forţa şi încercam să mă calmez, să fiu atent la idioţenia aceea de foaie din faţa mea, să nu mă mai gândesc, să nu mai prevăd... Dar vocea ei s-a auzit prea repede!
-Stai aşa. Cum adică tu şi Eric... Vrei să spui că şi voi doi v-aţi despărţit?
Şi s-a rupt. A trosnit. Creionul dintre degetele mele s-a rupt în două din cauza furiei mele, din cauza durerii ce pusese stăpânire pe mine. Nu! Nu! Nu! Practic, e imposibil – nu. Nu am auzit bine. Întrebarea aceea… Nu! De fapt, probabil nu se află nimic în spatele ei – e imposibil! Ele două sunt prietene – e normal să fie surprinsă, să o întrebe… Pe cine mint?
În tot timpul acesta scotocisem în ghiozdan după un alt creion, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ce minciună! De fapt, cu coada ochiului priveam spre cele două, deşi chipul frumos al lui Roselyn nu îl puteam zări. Îmi venea să plâng, să oftez, să mă ridic de acolo şi să o iau de mână, să plecăm, să discutăm, să îi spun că o iubesc şi că o iert! Să fim din nou cum eram înainte. Dar picioarele mele nu reacţionau, nu eram capabil să mă ridic… Şi totuşi, voiam! De ce nu puteam? Eram un laş, un adevărat laş! O să îl las pe Eric să mi-o fure? Nu! În nici un caz. Roselyn e doar a mea! Suntem făcuţi unul pentru celălalt, şi ştiu că şi ea mă iubeşte. Poate nu la fel de mult ca mine! Poate… Dar nu! Ar fi imposibil ca ea să se gândească la Eric ca la altceva decât la un foarte bun prieten pierdut…
Profesoara a intrat în clasă. Ascultam absent ceea ce zicea, de fapt informaţiile nu ajungeau până la creier, nu le pricepeam. Mă gândeam tot la Rose şi mă luptam cu dorinţa de a mă întoarce, de a îi zâmbi şi de a-i face cu mâna, de ce nu? De a mă ridica de acolo şi a mă pune în genunchi în faţa ei, să îi cer să mă ierte pentru cât fusesem de idiot! Şi eram atât de deplorabil, pentru că oricum mândria mea de Archibald nu mă lăsa să fac asta – de fapt! Nu! Nu era asta. Mi-era teamă. Pentru că eram doar un laş, un fricos – mi-era teamă de reacţia ei, de respingere – poate.
Nu ştiu cum a trecut ora căci inima mea se zbătea în toate direcţiile şi aveam impresia că voi rămâne fără aer, că mă voi dezintegra din cauza durerii prezente în piept – pentru că nu mă slăbea deloc. Cuţitaşe îmi atacaseră muşchii şi aveam impresia că voi începe să zbier – din cauza durerii sufleteşti ce pusese stăpânire pe mine. Emoţiile acestea mă duceau la extrem şi aproape că îmi venea să plâng. SĂ PLÂNG! Parcă deja mă usturau ochii...
Dar înainte de asta… S-a sunat, profesoara a ieşit. M-am ridicat, am respirat adânc, mă pregăteam din toate punctele de vedere – aveam să merg şi să vorbesc cu ea. Trebuia să mă asculte – Rose nu era imposibilă! Şi era… vorba de mine, de noi – eram de atâta vreme împreună. Trebuia să mă înţeleagă, fusesem şocat. Dar şocul trecuse şi acum puteam să vorbim despre asta… Şi eu puteam fi alături de ea, să o încurajez, să o iubesc, să fim iar… Noi, împreună.
Şi totuşi, când m-am întors, am observat că locul ei era gol. Am rămas în picioare, de neclintit, pentru nu ştiu câte secunde, poate minute, privind spre locul ei. Eram atât de absent, nu vedeam nimic altceva în jurul meu, parcă inima mea murise şi nu mai făcea zgomot, dar de fapt aceasta nu era decât o iluzie, căci îmi bătea mai repede ca oricând… parcă mă ucidea pe dinăuntru. Iar eu eram aşa un fraier! O lăsasem să plece! Unde dispăruse? De ce nu fusesem atent? De ce eram atât de idiot uneori, şi de ce… De ce, pentru numele lui Dumnezeu, o lăsasem să îmi scape, o lăsasem să plece şi rămăsesem singur?
SINGUR! Pentru că aşa puteam acum fi definit. Eram lsat de izbelişte, fără dragostea cuiva care să mă protejeze. Pentru că asta făcuse Roselyn până acum… Avusese grijă de mine… Eram atât de prost! M-am aşezat înapoi pe scaun şi m-am pierdut printre foile aşezate pe bancă. Nu eram atent la ele, cine ar fi fost? Îmi auzeam adesea numele strigat prin clasă, nu răspundeam – îmi băgasem căştile în urechi, „ nu auzeam”. Nici măcar nu ascultam muzică. Voiam să fiu lăsat singur. VOIAM SĂ UIT. Ba nu. Mă mint. Voiam să se întoarcă la mine şi devenisem atât de disperat… Atât de disperat încât eram în stare – chiar acum, să mă ridic şi să alerg prin tot liceul după ea… Aş fi făcut orice pentru Rose. Orice!
Dar înainte să mă pot decide de aşa ceva, am auzit nişte voci în spatele meu şi apoi un profesor – sau era profesoară? – intrând.
- Da! Nu glumesc! Hope s-a bătut cu una pe hol. A fost amuzant. Pentru Archibald – bine, e de înţeles, şi eu m-aş bate pentru un tip ca el – adică!
- Mai încet, o să te audă! Şi nu ştiu dacă vrei asta.
- Are căştile în urechi, lasă-mă să îţi povestesc în continuare. Deci, s-a bătut cu tipa aia… Alice sau Alyson sau – pana mea, nu ştiu cum o cheamă. În fine şi şi-au vorbit urât, aia a atacat-o, Roselyn a ripostat. Cine ar fi crezut? În sfârşit a izbucnit şi fiara din ea!
Au început amândouă să râdă. Eram cu sufletul la gură – voiam mai multe detalii. Stăteam neliniştit în bancă, aproape că tremuram – sau poate era doar senzaţia dinăuntrul meu? Mă lăsam condus de emoţii, nu mai vedeam nimic în jurul meu… De fapt, nu – nu era asta, eram atent doar la cele două din spatele meu, ce purtau atât de liber această conversaţie. Aveam o figură impasibilă, poate plictisită iar pe dinăuntrul meu fierbeam. Simţeam nevoia să mă ridic, să merg să o caut! Vocile au continuat să se audă.
- Aşa şi? Ce naiba s-a întâmplat? A venit vreun prof să le despartă sau ceva?
Cea care întrebase asta a chicotit.
- Ah! Asta nu ar fi fost deloc interesant. Acum urmează partea cea mai bună. Cine crezi că vine în apărarea prinţesei fiare?
Cealaltă a răspuns că nu are nici cea mai mică idee. Nu avusesem timp, nu – nu avusesem timp să mă gândesc la răspuns, eram prea prins în conversaţia lor, inima îmi bătea mai tare şi… Era bucurie. Pentru că ştiam că se bătuse pentru mine, că mă apărase ca fiind al ei şi asta îmi umplea sufletul de atât de multă bucurie şi speranţă încât… Încât părea că nimic altceva nu ar mai conta. Aş fi putut să mă duc la ea chiar acum. Da, pentru că ştiu că mă iubea la fel cum o făceam eu. Aveam să ne împăcăm! Trebuia să o facem. Să fim împreună… Să… Cred că devenisem dependent sau înnebunisem.
- Hei, deci, tipa se bate pentru Victoraş ca Alyson să nu i-l fure, sau mă rog – să cine ştie ce! Şi apoi apare zmeul şi o apără. Mă rog, nu cu violenţă, ci aşa… Galant, cum e el. Haide, ştiu că ştii despre ce vorbesc. „ Chestia pe care o iubeşte soră-ta”, mă rog – nu că ar avea vreo şansă la el, e mică şi proastă şi soră-ta dar nu asta e important. Un indiciu, nu mai e cu Bridget!
- O Doamne, O Doamne! Vrei să spui că Eric a venit să o ajute pe Rose? Dar parcă nu mai erau împreună? Cuum! Tipa asta e atât de norocoasă, şi nu e deloc corect. Of, la naiba! Nu poţi vorbi serios, Eric chiar a…
Nu avusesem timp nici să asimilez informaţia, uşa se deschide brusc şi eu nu îmi aminteam să fi auzit pe cineva bătând. A murmurat nişte scuze, a luat ghiozdanul lui Rose. I-a luat lucrurile … Ce … Era Eric. Îl observam, mă întorsesem pentru a-l privi. Zâmbea, murmura scuze, nu pricepeam ceea ce zicea – eram prea ocupat pentru a-i cerceta chipul triumfător. Surâsul lui îi făcea pe toţi cei prezenţi să chicotească, să înţeleagă lucruri pe care eu parcă le negam. De fapt, cu toţii erau poate prea prinşi în altceva iar eu aveam păreri. Fetele chicoteau ceva, şi aveam impresia că toate o făceau. Bridget nu îl scăpa din ochi, îl cerceta, fierbea de furie – nici ea nu părea să înţeleagă ceea ce se petrecea. Ba nu. Ea, ca şi mine, înţelegea…
Un fior rece mi-a străbătut spatele, m-am îndreptat, l-am privit în ochi, inima mea bătea atât de tare încât simţeam că o să îmi sară din piept iar ura ce sălăşluia acum înăuntrul meu era mai mare decât orice altceva ce simţisem eu până acum…
Şi am putut citi pe buzele lui Eric Eyed ceva… Ceva ce m-a cutremurat, ce m-a trezit la realitate, ce m-a făcut să înţeleg că … S-ar putea să o pierd pe roşcata mea pentru totdeauna.
- 1-0 pentru Eric.
Şi frânturi din conversaţia noastră începeau să îmi apară în minte…
- Ştii ce, Victor? O să îţi spun un mic secret, şi eu simt ceva pentru Roselyn. Nu, nu aşa cum o faci tu. Ceva şi mai intens, mai puternic. Vezi tu, eu am fost alături de ea şi în perioada drogurilor, apoi ai apărut tu şi ai stricat totul. Vezi, acum că ai dispărut iar din peisaj, să nu te aştepţi să reintri. Nu o să îţi mai dau voie. Ştii? Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască. Ţi-o garantez.
Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască…
Cât de mult mă deranja adevărul acestor cuvinte! De ce am fost atât de… atât de… Atât de, cum? De ce? De ce am lăsat-o să plece, să o pierd, să rămân singur!
- Ete, na! Ce-o fi cu ăştia doi? Să nu îmi zici că Roselyn-cap-pătrat ni-l fură şi pe Eric-bunăciunea? Haide, e prea de tot! O urăsc pe tipa asta, e atât de…
- Da! Ştiu… Şi totuşi, poate că doar sunt… prieteni, ştii tu – adică se zvonea că…
Cele două continuau să discute dar eu deja nu le mai puteam auzi, eram prea nervos şi nu mă mai puteam concentra la nimic. Am murmurat şi eu nişte scuze, Dumnezeu ştie ce am zis şi mi-am adunat lucrurile, ieşind din salon. Probabil toţi discutau despre mine acum. Archibald – înfrânt şi suferind şi vulnerabil. Şi pentru prima dată în viaţa mea, nu îmi păsa de ceea ce credeau ceilalţi. Aveam un impuls nebunesc de a fugi spre casă, dar nu la mine - spre Roselyn – să vorbesc cu ea! Înainte să îmi dau seama de ceea ce fac, am ieşit fugind din liceu şi am urmat drumul spre casa ei. Alergam ca un nebun, nici nu îmi aminteam când făcusem ultima dată acest lucru. Regretam mai mult decât orice ceea ce făcusem, îmi regretam comportamentul de doi bani şi o voiam înapoi. Nu puteam să trăiesc fără ea! Am urcat scările , nici măcar nu îmi dădeam seama când ajunsesem acolo, eram transpirat – afară era frig, urmam să mă îmbolnăvesc, poate… Haina îmi era desfăcută.. Dar nu mă interesa! Voiam doar să ajung acolo. Am bătut la uşă, am apăsat pe sonerie. Nu era nimeni. Am mai încercat… Încă odată. Nu răspundea. Încă o dată… Hai, te rog! Te rog, te rog, te rog… Răspunde… Eram disperat şi parcă o ştiam dar nu mă puteam controla. M-am întors. Uşa de vis a vis… Unde stătea Eric. Am bătut, am apăsat pe sonerie ( aici trebuie să fie! ) dar nu a răspuns nimeni. Am realizat, într-un târziu, că acesta nu eram eu… Că nu era comportamentul meu. Am oftat, mai mult decât epuizat şi am sunat un taxi. A ajuns prea repede, am ieşit din clădire, am urcat, am dat indicaţii şi am lăsat totul în urmă…
Inima mea se zbătea cu o putere animalică dar încercam să o ignor. Eram prea trist, mă durea sufletul şi pieptul şi mi se sfâşiau toţi muşchii – singuri parcă. Durerea aceasta persista în tot trupul – parcă şi capul mă durea.
- Sunteţi bine?
M-a întrebat taximetristul. Nu i-am răspuns. M-am uitat în oglindă – eram palid, faţa mea era crispată, se vedea că sufăr.
Aparenţele… Dar eram prea slab acum să îmi dau seama dacă ele contează sau nu, nu mă interesau… Nu îmi păsa de nimic dacă Roselyn nu era cu mine…

[center]*[/center]

- Victor, eÅŸti mai bine?
Stăteam în pat – răcisem, mă uitam la tavan, absent… Nici nu ştiam cât trecuse de când mă despărţisem de Roselyn. Mai mult de o oră? Probabil era de un infinit de ori mai mult… Probabil de zile întregi, săptămâni, sau poate că nu… Pierdusem noţiunea timpului, mi-era atât de greu fără ea încât parcă începusem să mă dezintegrez.
- Sunt bine, i-am replicat sec tatălui meu.
- Vrei să o sun pe Roselyn? Să stea cu tine…
Faţa bătrânului părea îngrijorată. Nu îl mai văzusem aşa până acum. Iar eu – brusc, am început să mă comport ca un ţânc răsfăţat, m-am întors cu spatele la el, mi-am îndesat capul în pernă şi i-am spus să plece.
- Victor…, a început el pe un ton demn de tot regretul.
- Nu acum… Nu o suna. Nu vrea să mai audă de mine. Te rog, te rog – ieşi!
Şi uşa s-a închis. Eram singur… Mă apăsa acest lucru, îmi măcina sufletul pe dinăuntru. Mi-era frică până şi de propria persoană… Oare când începuseră lacrimile să îmi curgă pe obraji? Oare… când s-a întâmplat asta? Şi curgeau şiroaie, în continuare, fără oprire, iar eu nu îndrăzneam să le şterg. Prinsesem telefonul între degete. Am scris un mesaj, prea repede pentru a mă mai gândi şi l-am expediat.

[center] Rose… Te iubesc. Am nevoie de tine.[/center]

Disperat, nedându-mi seama cu adevărat de ceea ce fac, am apelat-o înăbuşindu-mi lacrimile. A răspuns rapid. Nu am aşteptat, am vorbit:
- Jur… Nu pot trăi fără tine…
Nu ştiu cât de disperat a sunat tonul meu…
- Victor, ar trebui să ştii că ea poate să trăiască fără tine. De fapt, supravieţuieşte chiar mai bine decât credeam. Cu ajutorul meu, cine ştie? - a făcut o pauză. Aş vrea să spun că-mi pare rău pentru tine, dar nu-mi place să mint. N-o mai căuta. Nu îţi mai dau şansa să te apropii de ea.
Şi a închis. Eric a închis. Îi recunoşteam vocea, eram surprins, îndurerat, sfâşiat de fiecare cuvânt al lui. Întrebările veneau fără oprire: De ce a răspuns el? unde sunt ei? Ce era cu zgomotul acela? De ce nu mă caută Rose? De ce am fost atât de prost?

De ce plâng în continuare, şi mai tare ca înainte?...