Teh`s oneshots

[Teh]

Abbeh >:D< thanks a lot.

Am mai scris ceva, e total raaaaandomly şi nu prea reuşită, but here you have it anyways. Nu are titlu or smth.

*

De ce iubim?

Pentru că nu putem, altfel, exista. Un suflet fără dragoste este un suflet gol, un suflet constituit din nimic. Şi este dureros. Pentru că nimicul nu are un partener de viaţă.

De ce urâm?

Pentru că am ajuns să ne iubim prea mult unii pe alţii. Ni s-a făcut scârbă şi sentimentul s-a inversat. Nu am mai putut concepe ca dragostea să ne conducă, să ne subjuge. A trebuit să însămânţăm în propriile noastre suflete, o altă emoţie. Una urâtă şi prin trăsăturile ei odioase, fascinantă.

De ce minţim?

Ne este frică să spunem adevărul, să ne recunoaştem vina. Ne este teamă, adesea, să nu îi rănim pe ceilalţi. Şi ne este greu, cu mult prea greu, să spunem adevărul în faţa persoanelor pe care le iubim, dacă acela este dureros şi dezamăgitor. Minciuna este calea cea mai uşoară, şi oamenii o aleg pe moment.

De ce e greu să spui îmi pare rău?

Deoarece recunoaşterea vinei este şi ea sfâşietoare pentru suflet. Orgoliul omenesc nu poate fi batjocorit, călcat în picioare de un simplu „îmi pare rău” şi astfel se conduce la suferinţă; este greu ca din inima unei fiinţe omeneşti să izvorască cu toată puritatea, cuvintele acelea. Cu frivolitate, ele pot fi oricând rostite. Sincere, niciodată nu va fi uşor.

Dar eu, de ce iubesc?
Eu iubesc pentru că nu pot trăi singură. Pentru că mie îmi este frică de singurătate, de gol, de vid, de nimic. Nu vreau să fiu un nimic în fondul neantului şi mi-este frică să nu ajung a-mi fi propria mea companie şi tovarăşă de drum


Dar eu, de ce urăsc?
Căci nu pot aştepta faptul să nu fiu iubită, să nu fiu un centru al atenţiei oricărei persoane. Şi urăsc; urăsc ceea ce nu pot atinge şi ceea ce nu mă poate atinge, urăsc ceea ce nu vrea să mă atingă, să mă cunoască, să mă iubească. De ce? De frică.

De ce mint?
Eu ocolesc această cale liberă a adevărului din teama de a nu dezamăgi. Mi-e teamă să-mi asum greşelile şi erorile în urma responsabilităţilor neîndeplinite. Simt o spaimă teribilă faţă de orice critică, faţă de orice fiinţă ce îndrăzneşte să-mi spună c-am greşit. Şi mint.


De ce mi-e greu să spun îmi pare rău?
Pentru că nu am învăţat să fiu sinceră. Pentru că nu ştiu să vorbesc onest, şi când o fac, cuvintele nu mai pot izvorî. Oneste, nu le mai pot scoate din sufletul meu. Ajung să le spun mincinos, nesincer şi fără virtute. Şi nu pot spune, mi-e greu, îmi pare rău.

De ce mă tot întreb atâtea?

Din pricina umanităţii mele…