21-11-2010, 01:14 AM
Well, sper ca nu e o problema daca folosesc culoare :-s tot n-am primit link-ul cu regulile la sectiunea proza, sper sa primesc.
Am reusit sa scriu fragment, e proaspat scris :)) cum ar veni. Nu e cine stie ce, dar a trebuit sa inventez ceva pe loc. Sper sa va placa si o sa incerc sa nu mai fie stilul asa de pueril cum a fost prologul, adica sa revin la stilul meu. Bine, aici nu aveti cum sa vedeti diferenta, dar.. ma rog. Astept pareri. Sper sa va placa ^.^
Am reusit sa scriu fragment, e proaspat scris :)) cum ar veni. Nu e cine stie ce, dar a trebuit sa inventez ceva pe loc. Sper sa va placa si o sa incerc sa nu mai fie stilul asa de pueril cum a fost prologul, adica sa revin la stilul meu. Bine, aici nu aveti cum sa vedeti diferenta, dar.. ma rog. Astept pareri. Sper sa va placa ^.^
Capitolul I: Mulţumesc.
- Pentru orice exista un început. Pentru oricine exista o şansă, dar unele persoane chiar nu ştiau cum să profite de acea şansă sau acel început. Viaţa era plină de astfel de capcane şi dacă nu ştiai cum să le eviţi sau cum să suporţi mai puţin durerea, era ca şi cum te lăsai pe mâna Zeului Morţii. Asta dacă exista. Viaţa nu era doar dulce ca mierea. Mai exista şi-un al doilea sortiment, pe care nu toţi îl acceptau. Unii ştiau cum să profite, dar alţii erau, pur şi simplu, prea slabi ca să facă acelaşi lucru ca restul lumii. Practic, viaţa era un deal pe care trebuia să urci, dar apăreau şi zone când erai doborât şi o luai la vale. Abia apoi puteai să urci, din nou. Şi totuşi, nimic nu se putea compara cu durerea..
Plângea, dar nu-şi dădea seamă că doar rău îşi făcea. Lacrimile izbucniseră, pur şi simplu, deodată. Avea, însă, un motiv. Mereu exista un motiv pentru orice, oricine. O durea capul, dar în momentul ăsta nu-i mai păsa de nimic şi de nimeni. Stătea pe patul dublu din dormitorul ei, cu capul băgat în perna ei preferată şi plângea asemenea unui copil mic. De ce? Era mult prea simplu, dar pentru ea durea al naibii de tare.
- De ce? şopti, neputând să-şi stăpânească lacrimile.
O durere insuportabilă îi atinse şi inima care, teoretic, era făcută bucăţi. Deja-şi imagina propria inimă în sute de bucăţi împrăştiate peste tot, dar numai întreagă nu era. N-avea cum din moment ce şi-o imagina bucăţi. Şi totul numai din cauza lui! Dacă ar fi avut curajul să-i spună în faţă ce gândea în momentul de faţă. Dacă i-ar fi dat un pumn s-ar fi simţit aşa bine. Dacă ar fi avut curaj ar fi făcut mai multe, dar atunci, în acel moment din trecut, curajul nu era, nu exista. Imaginile îi reveneau fără nicio jenă. De parcă putea să controleze. De parcă putea să uite. Era imposibil! O aşa amintire dureroasă va avea pentru tot restul vieţii loc în mintea ei. Era terminată, şi fizic şi psihic.
- Îl urăsc!!! ţipă, aruncându-şi perna-n peretele opus patului.
Nici nu putea să mai gândească logic. Mintea-i era invadată de amintirile din acel moment care făcea acum parte din trecut, trecutul ei, din nefericire. Caleb, fratele ei, intră pentru a treia oară în dormitor, de data aceasta cu doua cutii de Coca Cola. Trânti uşa, îi aruncă o cutie surorii lui şi se aşeză comod pe biroul de lângă patul fetei.
- Ce faci?
- Ce ţi se pare că fac? Plâng.
- Păi, de ce plângi?
- Nu fă mişto de mine, Caleb! zise aceasta, începând să plângă mai rău.
- Of, bine, spuse tânarul cu părul negru, ducându-se la şifonierul ei şi căutând ceva de îmbrăcat. Ieşim în club. În seara asta.
- În seara asta? Ai înnebunit?
- Nu, din câte ştiu eu, spuse din nou, aruncându-i o pereche de blugi albaştrii şi-un maieuţ cu puţin decolteu. Te aştept jos. Aranjează-ţi şi părul ăla. Parcă ai fi băgat degetele-n priză.
Şi ieşi, fără ca măcar să-i mai dea o explicaţie. Nu avea niciun chef să iasă, dar ştia că dacă o să-l facă să piardă timpul, nu era bine pentru ea şi nu în sensul rău. Îi făcea exact ce nu-i plăcea: o gâdila. Doar pentru că era mai mare decât ea cu trei ani, nu însemna că trebuia să facă pe şeful. Zâmbi, lacrimile oprindu-i-se. Tatăl ei s-a recăsătorit şi actuala nevastă, care era o femeie de treabă şi cu care se înţelegea bine, avea deja un fiu din căsătoria anterioară, evident. Caleb nu făcu diferenţa, considerându-o pe Aileen sora lui de sânge. Protector cu ea încă de când părinţii lor s-au recăsătorit. Îi auzi vocea, speriindu-se. Ţipa de jos, din hol, la ea, să se grăbească. Fără să mai piardă timpul, începu să se schimbe, aruncându-şi hainele de casă pe unde nimerea. Trebuia să se grăbească. Mergea la club, cu fratele ei. Presimţea ceva, dar nu mai conta. Zâmbi, din nou, rostind doar un scurt cuvânt: mulţumesc.