O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc de comentarii >:D<

Lectură plăcută!

Capitolul unsprezece

Nu ajunseserăm decât de 10 minute, ne aşezaserăm de 9 minute şi a şi venit un chelner la noi să ne roage să nu mai facem atât de multă gălăgie, cerându-ne comanda.
I-am tras un picior pe sub masă lui Tudor, care stătea în faţa mea, pentru că tocmai se pregătea să scoată cine ştie ce perlă şi nu voiam să fiu dată afară din local.
- Ăă, îl vrem pe Viorel!, a zis Mihai în schimb, ridicând ca un obsedat din sprâncene, făcându-l instantaneu pe chelnerul urâţel să se sperie. Era un tip fără trăsături speciale, cu un nas cam strâmb şi cu o faţă foarte expresivă.
- Şi încă nu am studiat meniul, te anunţăm noi când!, a strigat şi Tudorel, neputând să se abţină.
Doamne! Ce colegi trăzniţi. Chelnerul voia să facă cale întoarsă, când Mihăiţă l-a prins de haină ( s-a speriat grozav, probabil credea că amicul nostru era gay... Sau ceva ). Oricum, a fost foarte amuzant cum era să scape carneţelul pe care nota pe jos şi poate şi să se scape pe el; avea o faţă, de parcă venise Al Treilea Război Mondial!
Bineînţeles, ne-a stârnit tuturor râsul.
- Omule, vorbesc serios. Sunt prieten cu Viorel, aşa că du-te dracului odată şi zi că a venit Mihai- Boabă, până nu mă enervez...
Fusese într-adevăr patetic de „fioros”. Tipul a plecat imediat, dând din cap. Bine, el chiar o luase de bună.
-Ăăă, amice, trebuie să mai exersezi, am spus neîncrezătoare şi acesta a dat din umeri. Şi care e faza cu „ boabă”? , am afăugat rapid, uşor amuzată.
- Eh, ne ştim de când eram eu mic şi îmi dădea cu pumnul în cap, zicându-mi mereu că-s ca o boabă, nu ştiu unde e poanta...
Era rândul meu să dau din umeri, Tudor a căscat.
Între timp mi-am apucat meniul şi am început să îl studiez.
Scria pe undeva : friptură de vacă. Oh, nu cred că voiam să încerc aşa ceva. Avea de gând să iau ceva de porc, ok – muream de foame, şi poate un pahar de vin. Ah, da, asta mergea perfect. Oh, aveau şi sărmăluţe, dar nu prea aveam poftă...
În timp ce eu mă băteam acolo cu meniul, gândindu-mă ce să comand, Mădălina ce stătea lângă mine mi-a dat un cot de era să cad de pe scaun. Mi-am întors repede privirea spre ea, aceasta mi-a făcut semn să fiu ceva mai discretă. Ceilalţi vorbeau despre nu ştiu ce chestiune.
- Ce-i?, am întrebat-o în şoaptă.
Şi-a aplecat capul în partea dreaptă, pentru a mă îndemna să mă uit în partea aceea, ceea ce am şi făcut.
- Nu văd nimic.
Îmi arăta spre o masă unde era un cuplu şi vreo două tipe, la care stătea o femeie ( cu spatele ) luându-le comanda. Era şi ea îmbrăcată în alb şi roşu, ce părea să reprezinte acest loc. Mare lucru...
- Eşti tufă de Veneţia, varzo. Aia nu e Liliana...?
S-a abţinut să nu ţipe dar părea exasperată de ignoranţa mea. Mi-am mijit ochii şi chiar în clipa aceea femeia s-a întors, cu carneţelul în mână îndreptându-se spre bucătărie. Blondă cum o ştiam dintotdeauna, aceeaşi ochi şi cu o tunsoare scurtă, părul neajungându-i nici până la umeri, cu breton – bob. Oh, frate, chiar ea era! Era ea!
M-am ridicat ca o idioată în picioare şi mi-am pironit atenţia asupra ei, făcându-i pe ceilalţi să se uite la mine ciudat. M-am aşezat după repede la loc şi chiar când voiau să mă întrebe ce s-a întâmplat, m-a salvat Viorel, tipul cu localul pe care nu îl cunoşteam.
Mihăiţă s-a ridicat.
- Amice!
Vai! Val de îmbrăţişări, fără pupături pe obraz ( bun! ), toate erau distractive. Tipul era de înălţime medie, bine făcut, cu o faţă veselă, nu prea frumos, roşu tot la faţă cu părul şaten şi ochii căprui. Părea de treabă la prima vedere.
Şi eu atunci mi-am amintit că sunt singura îmbrăcată ca la carte. Mi-am dat şi eu geaca, fularul, mânuşile şi fesul jos. Uh, de asta îmi era mie aşa cald!
- Uite, ei sunt colegii mei...
- Poţi să ne spui „ Toată Lumea!”, am exclamat eu rapid, zâmbind şi complimentându-i localul, un loc foarte fain. A chicotit.
- Mulţam, „ Toată Lumea”, mă bucur că îţi place. Voi comandaţi ce vreţi, e din partea casei... O să trimit un chelner la voi. Amice, dacă vrei ceva, doar ţipă... Sau, nu! Mai bine nu ţipa, a început să râdă şi după ne-a făcut cu mâna, dispărând într-o cameră în care habar nu am ce se afla. Şi nici nu mă interesa.
Acum îmi venea mintea ca lumea la cap.
O văzusem pe Liliana.
Poate mi se păruse.
Adică, se poate să fi fost o persoană care semăna foarte bine cu ea, şi o văzusem de la depărtare. Într-adevăr, trebuia recunoscut faptul că semăna foarte tare cu persoana pe care o cunoşteam eu, dar acesta nu putea fii un lucru sigur. Şi chiar dacă era ea, nu puteam face mare lucru. Poate doar mă duceam până la ea şi o salutam, dacă asta nu ar fi speriat-o înde-ajuns cât să nici nu vorbească cu mine. Mai bine o evitam. Şi totuşi, de ce mă întâlnisem aici cu ea, de o văzusem? De ce? De ce? Oh, asta suna a disperare şi starea mea de foarte bună dispoziţie se transformase în anxietate. Am respirat adânc şi între timp mi-am adâncit ochii în meniu, luând o decizie pentru comandă.
Îmi întorsesem privirea spre Bia, pentru a o întreba ce vrea să pape, când la masa noastră a apărut cineva pentru a ne lua comanda, de data aceasta o voce de femeie. Atât de cunoscută.
Rapid, mi-am pironit ochii asupra ei şi am încercat să îmi ascund surpriza. Mă observa şi ea, acum. Avea gura uşor întredeschisă şi ochii mari, parcă vrând să mă ignore.
Nota mecanic ceea ce îi spuneau ceilalţi, i-am zis şi eu ce vreau, a dat din cap şi a plecat, spunând că vom primi în scurt timp ceea ce dorim. Rămăsesem mută. Nu se schimbase prea mult, deşi părea ceva mai bătrână, poate că muncise prea mult în ultima perioadă.
Nu îmi venae să cred că dădusem de ea aici!
Coincidenţele vieţii!
- Auzi, Ela, dar aia nu era..., se pregătea şi bruneta să mă întrebe, total confuză de eveniment. M-am mulţumit să oftez şi să dau pozitiv din cap. Nu era cazul să mă întrece ce s-a întâmplat, de ce era aici şi alte lucruri asemănătoare căci nici eu nu aveam nici cea mai mică idee de ce se întâmpla, de fapt...
Când ni s-a adus comanda, a venit tipul speriat de mai devreme, probabil făcuse ea un schimb. Ceea ce nu mă încânta de nicio culoare, dar nici nu ar fi trebuit să mă deranjeze, având în vedere că nici nu aveam ce să fac în această privinţă. Dacă Liliana a plecat şi l-a părăsit pe tata, cu propriile ei motive întemeiate, nu aveam niciun motiv să mă bag în viaţa ei actuală. Şi aveam să plec din acest loc repede, fără să trebuiască să îi stric ei noua existenţă şi fără să mă amărăsc şi mai tare.
În cele din urmă am băut două pahare de vin şi mă simţeam bine. Aşa că m-am ridicat şi am mers să dansez, nici nu ştiu cum o făceam având în vedere că muzica era tare ciudată, sau aşa mi se părea mie, nerecunoscând genul. Majoritatea mi-a urmat gestul, şi nici nu îmi dădeam seama dacă mă mişc cu adevărat sau mă învârt pur şi simplu şi mă uit la tavan. Râdeam ca proasta, m-am aşezat pe scaun şi am mai turnat un pahar de vin; spre final uitasem numărătoarea.
Cred că mă îmbătasem, nu mai vedeam bine, se cam învârtea localul cu mine şi continuam să râd, de parcă viaţa doar asta însemna. Când a venit proprietarul pentru a-şi lua la revedere, i-am zis că e super tare, că e un om fain, că vinul lui e cel mai bun şi începusem să aberez multe prostii când Bianca mi-a astupat gura şi Mădălina mi-a dat o palmă peste cap. Ceea ce a părut să îl amuze pe Viorel, punându-ne la dispoziţie un fel de dubiţă pentru a ajunge acasă. Mihai tocmai voia să accepte oferta, dar nu i-am dat voie.
- Cum se poate? – îi muşcasem degetele Biancăi pentru a-mi da drumul. Mergem pe jos, e aşa frumos afară. Ce, cât e ceasu’? ( s-a auzit din spate : treeei! ) – Doar atât? Nu contează, e fain, uite, e şi cald. Ne descurcăm dar mulţumim de ofertă!
Cu acestea fiind spuse, şatenul a zâmbit larg, ce era aşa amuzant? Şi ne-a salutat pe toţi, noi făcând cale întoarsă. Doar că eu habar nu aveam unde eram şi cum ne puteam întoarce în casa în care locuiam.
- Miiiirceeeea? Începusem să strig disperată, vocea mea sunând mai tare ca un miorlăit, fiind şi rugătoare. Tocmai îi transmiteam din ochi că aş vrea să mă care în spate.
- Nuuu! Nu, nu şi iar nu. Stai cuminte, pe bune!, începuse rapid să se apere, nevrând să fie iar tratat ca un măgar, sau orice se poate călări. Bineînţeles, nu în sensul de a face contact sexual, eu mă refeream doar la... Oh, de ce trebuia să îmi explic eu lucrurile astea? Era prea ameţeală afară şi mie chiar îmi era cald, mă cam ardea pe gât, sau îmi bolborosea stomacul ceva? Cred că mâncasem prea multă friptură.
- Te duc eu, Ela! În timp ce zicea asta, Tudor s-a împiedicat şi a căzut cu botul într-o piatră, ţâşnindu-i sângele. Nu avea treabă, se clătina pe trei cărări ( ca mine? ) şi nu îl deranja sângele, deşi probabil mâinea avea să o facă.
Mircea a oftat văzând eroul ce voia să mă ajute şi mi-a făcut semn să îi sar în spate, ceea ce am şi făcut. Am început să îl trag de urechi.
- Mă doare!, îmi zicea.
- Nu-mi pasăăăă!, articulam veselă şi ceilalţi păreau să fie atenţi doar la ce făceam noi.
- Mi-e frig, dă-mi fesu’!, mai spunea.
- Nu! E al meu, l-am câştigat corect. Acu’ taci şi condu acolo, şi nu fii zgârcit la viteză!, îi răspundeam şi eu pe acelaşi ton voios, şi cu adevărat beat.
Chiar dacă nu eram pe picioarele mele, îmi dădeam seama că ceva era în neregulă, mergeam de ceva vreme şi nu ajunsesem la casă.
- Ne-am rătăcit..., zise dintr-o dată Mihai , uitându-se confuz în toate părţile.
Stăteam în faţa unei pensiuni, nu prea luxoase de altfel, dar părea destul de OK şi curată. Am intrat pe poartă şi eu am fost nevoită să mă dau jos de pe Mircea. Nu înţelegeam de ce. Ca să nu facem impresie proastă, mă lămurea el. De ce puteam să facem astfel o impresie nu prea bună? Ăăă, eram prea beată pentru a mă mai putea gândi la asta. Mă ţinea de braţ pentru a avea grijă să nu mă prăbuşesc, iar eu chiar făceam un efort să calc corect.
Am bătut de trei ori la uşă, nu răspundea nimeni. Mihai se pregătea să înjure. Dar afară era un fel de leagăn şi am văzut că era cineva acolo; între timp se părea că a ieşit şi cineva să răspundă iar eu m-am dus spre persoana de acolo. Era chiar Alexandru! Oh, prea multe pentru o singură zi / noapte. Eu eram deja pe calea somnului, dacă îmi ţineam ochii închişi mai mult de patru secunde, adormeam.
- Bau!, am strigat foarte veselă, speriindu-l. Aţipise afară. Ce copil!
- Uau, ce faci aici?, a ridicat din sprâncene, ridicându-se.
Am chicotit şi am încercat să îi explic, se părea că îmi reuşise.
- Eşti cam beată, nu?, m-a întrebat într-un final.
I-am făcut cu ochiul.
- Cine? Eu? Ţi se pare, nu consum alcool!
În timp ce mă pregăteam să îi spun un lucru pe care l-am uitat instantaneu, mi-am auzit numele strigat, i-am făcut cu mâna şi am dispărut. Colegii mi-au zis că aici erau cazaţi şi cei de la liceul nostru şi eu am făcut pe proasta, m-am pus iar în spatele lui Mircea, găsiseră îndrumare, şi am adormit. Nu ştiu cum se poate aşa ceva, dar am ţinut ochii închişi mai mult de 10 secunde şi chiar nu am mai ştiut de mine.

Se pare că după ce am ajuns la casă, băieţii au mai stat o grămadă şi s-au jucat cărţi, au băut ( ei ştiu ce ) şi cine ştie ce au mai făcut. Doh, aş fi vrut să fiu şi eu acolo dar nu se putuse. Oricum dimineaţă când m-am trezit era deja ora doisprezece, se treziseră toţi nu de mai mult de zece minute. M-am dus în bucătărie şi am încercat să găsesc ceva de mâncare, doar că nu era nimic. În sufragerie era dezastru, bine că ne spusese proprietarul că nu contează câtă mizerie facem atâta vreme cât nu distrugem mobilier sau altceva, că face acesta curat. Ştiu că era nesimţire dar noi eram doar nişte adolescenţi „sălbatici” cum ne spune proful de Filozofie, şi chiar nu ne plăcea să facem curat în urma noastră.
- Mă, pizzeri există în oraşu’ ăsta?, am strigat eu supărată, mă durea şi capul. M-am trântit pe un fotoliu, ne uitam iar la televizor. Mihai ne-a anunţat că da şi chiar când voia să sune pentru o comandă gigantică, telefonul lui a făcut zgomot. A răspuns, n-am habar ce a vorbit apoi m-a anunţat:
- Mira, era Viorel. Zicea că ai o cunoştinţă care lucrează la el la bar şi că vrea să te vadă, mi-a dat un număr...
Mi-a aruncat telefonul lui şi eu am notat cifrele. Oh, deci aşa, Lili chiar voia să vorbească cu mine. Am zâmbit larg.
- Eu vreau pizza cu de toate!, am anunţat şi după toţi au început să îşi strige preferinţele.
Am sunat-o pe blondă doar după ce am mâncat şi ne-am uitat iar la desene pe Cartoon Network. Au zis că nu or să facă prea multe în lipsa mea, ci doar o să îşi pregătească bagajele şi unii mai merg la cumpărături. Pe seară ne căram, din păcate. Nici nu îmi venea să cred, parcă nu făcuserăm nimic de când veniserăm aici. În treacăt, făcusem şi nişte poze şi cât am mâncat pizza am scos aparatul şi ne-am pozat. Au fost cele mai bune fotografii făcute vreodată!

Eu am sunat-o pe Liliana. Eram sigură că era aceasta; mi-a răspuns rapid.
- Alo, sunt Mirabela!
Vai, chiar mă durea capul după beţia de azinoapte, radiaţiile transmise de mobil mă făceau să bubui.
- Ela... Sunt Liliana... Scuze că te deranjez, m-am gândit că ar fi bine să vorbim, meriţi o... explicaţie, nu? Eu...
Îi era dificil să vorbească cu mine dar eu chiar voiam să o văd.
- Calmează-te! Oh, eu de abia aştept să... fim faţă în faţă. Mi-a fost dor de tine. Nu trebuie să îmi explici mie nimic. Ştii, nu prea ştiu să mai ajung la barul ăla aşa că nu ştiu... Ne putem vedea mai aproape de unde sunt eu cazată?
I-am dat adresa după ce a consimţit, urma să ne întâlnim într-un magazin pe care îl cunoştea şi ea, şi eu între timp aveam să fac nişte cumpărături. Da, asta era rezonabil.
Mi-am luat alte haine pe mine, mi-am făcut bagajul şi am ieşit, ceilalţi erau deja daţi dispăruţi, ei ştiau pe unde. L-am salutat pe cel ce ne închiriase casa, pentru că era afară şi el mi-a zâmbit larg dând din cap.
Tocmai atunci mi-a sunat mobilul, primisem un mesaj. De la Cristi.

[center] Suntem bine. Azi plecăm şi noi. Tata e O.K.
Suntem încă supăraţi pe tine, da? Distrează-te! Te salută cu toţii.[/center]

Am dat din cap fericită, conştientă că sunt în plină stradă şi că gestul cine ştie cum poate fii interpretat şi de cine, în fine – nu era ca şi cum aş fi fost prea interesată de acest fapt.
Ajungând curând în mega –magazinul acela, pentru că era mare, am dat nas în nas cu blonda, la intrare.
- B... Bună!..., a reuşit să spună.
I-am zâmbit şi am îmbrăţişat-o, fără alte gesturi. Chiar nu îi purtam ranchiună, îmi era dor de ea, îmi lipsise la nebunie, mă obişnuisem mult cu ea şi acum chiar era o surpriză să o întâlnesc. Se părea că şi ea este bucuroasă pentru reacţia mea. Am intrat împreună şi „cică” ne uitam la nişte articole.
- Mi-a fost dor de tine. Ce ai mai făcut?
A dat din umeri, studiind un fular.
- Ştii tu... M-am ( cam ) stabilit aici, am stat o vreme la fratele meu, apoi am întâlnit pe cineva şi...
Rămăsese rapid fără cuvinte. Dar înţelesesem ce voia să spună.
- Pricep. Mă bucur pentru tine!
Nu fusesem foarte convingătoare, dar chiar nu aveam resentimente faţă de ea. Doar că mi-ar fi plăcut mai tare să îmi spună că se întoarce cu mine, la tata şi că... Totul o să fie ca înainte. Da, basmele nu există în realitate. Avusesem speranţa aceasta ascunsă în suflet tot timpul, deşi nu o recunoşteam nici faţă de mine. Acum se spulberase total.
- Eh..., trebuia să o iau de la capăt. Îmi cer iertare... Dar tu, tu ce mai faci? Ştiu că sună fals dar mi-ai lipsit, mult!
Oi fi fost cam proastă, dar o credeam. I-am povestit în mare parte cum stăteam cu şcoala şi alte lucruri. Mă asculta absorbită.
Nu ştiu când a trecut timpul aşa, aiurea. Ea a început să îmi dea detalii despre viaţa ei actuală, cum lucrează la acel bar şi stă cu un tip cumsecade şi că acum se ocupă de formalităţile unei adopţii ( aş minţi dacă aş spune că nu m-a durut chestiunea )... Şi alte lucruri asemănătoare, care mă afundau şi mai tare şi mă făceau să fiu mai conştientă ca oricând de faptul că ea nu o să se întoarcă niciodată la noi.
De aceea, m-a surprins următoarea întrebare pe care mi-a pus-o.
- El ce mai face?
Am tăcut, la început, neştiind ce îi pot spune despre viaţa noastră actuală. După care, am oftat.
- Nu e mare lucru de zis. E bine şi nu prea. Doctorul zice că tratamentul ăsta pe care îl face depinde de la organism la organism, şi al lui nu reacţionează prea formidabil. Hei, dar ne descurcăm noi!
Am încercat să o spun pe un ton foarte convingător, nu ştiu cât mi-a ieşit.
- Voi?, a întrebat confuză.
Am ridicat dintr-o sprânceană. Oare ce voia să spună?
- Da. Eu şi tata. Noi doi, am răspuns aproape sec. Aceasta mi-a cercetat puţin chipul, îngrijorată.
- Dar asta nu e bine, nu poţi sta să îl îngrijeşti tot timpul... Doar nu faci asta, nu? Poţi să angajezi o asistentă sau...
A tăcut brusc.
Cred că din cauza expresiei mele.
Îmi venea să ţip la ea: ce te bagi? Ne-ai părăsit şi aia e! Nu ar trebui să te mai intereseze dacă am eu grijă de el sau dacă nu, sau ce s-ar mai întâmpla. Tu nu mai faci parte din viaţa noastră aşa că poţi face cale întoarsă, pa şi pusi, nu ştiu dacă să mai fiu veselă că ne-am întâlnit!
Bineînţeles, erau reacţii pe care le-am ţinut în mine şi erau create din cauza furiei, normal.
- Scuze..., a îngăimat ruşinată, nemaiuitându-se la mine.
Am crezut că dacă o să o revăd o să pot vorbi cu ea ca înainte. Dar nu se mai putea. Desigur, mă bucuram că avea o viaţă mai bună, tipul acesta nu o bătea. Era o femeie extraordinară şi merita ce-i mai bun, însă... Nu mai puteam fii ca înainte, noi nouă. Nu ne mai puteam comporta la fel. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Adevărul este că se întâmplase. O încordare ciudată ne-a cuprins pe amândouă, nemaiavând cuvinte pentru a rosti, de parcă epuizasem toate subiectele posibile între noi-
- O să păstrez numărul tău. Şi tu ar trebui... Dacă ai nevoie de ceva, mă poţi suna....
Eram pe picior de plecare când a spus asta. Nu mai puteam sta aici, luasem câte ceva şi nu mai vorbeam, era stânjenitor.
- Nu ştiu. Nu vreau să te deranjez, acum... ( cum puteam spune : tu ai o altă familie, fără să o jignesc, fără a suna ca un reproş... Nu puteam ). Am tăcut.
- Nu deranjezi pe nimeni! Ştie că sunt aici şi chiar nu are nimic împotrivă, ştii?
Nici nu vreau să ştiu!
Am dat din cap pe jumătate veselă, deşi falsă, şi mi-am luat la revedere îmbrăţişând-o strâns şi promiţându-i că îi păstrez numărul, deşi nu aveam de gând să o mai sun vreodată. Nu mai puteam.
A plecat într-o parte iar eu în cea opusă, aşa cum nici drumurile noastre nu se vor mai încrucişa niciodată. Chiar ţinusem la această persoană. O vrusesem alături de tatăl meu , dar nu se mai putea.
Ce ciudat!
Dacă nu ar fi părăsit-o pe mama, tata nu ar fi fost niciodată în această situaţie! Asta nu suna prea bine, din partea mea; povestea era moartă şi îngropată, cred... Eh, era zombi! Umor negru, aveam şi eu nevoie de el uneori. Şi totuşi, e adevărat, el a lăsat-o pe mama cu doi copii, într-un fel sau altul, şi-a ( cam ) câştigat dispreţul nostru şi viaţa l-a pedepsit pentru ce a făcut şi pentru că a maltratat-o pe Liliana. Acum îi erau înapoiante toate, cu dobândă, căci aşa se întâmplă întotdeauna.
Dar nu conta!
Mergeam mai departe. Cu paşi repezi, apoi alergând, m-am întors la casă, am ieşit afară cu colegii şi ne-am bătut în zăpadă, făăr milă. Peste noapte ninsese iar şi se făcuse destulă pentru a ne spăla zdravăn. Spre seară, când am realizat că e târziu, am intrat în casă, ne-am schimbat, ne-am aranjat bagajul cum trebuia, am înmânat cheile proprietarului şi am plătit, apoi... Direcţia la gară. Stăteam cu toţii în faţa casei, asigurându-ne că nu am uitat nimic.
- A fost frumos!, a spus Tudor, aproape profund. Am început să râdem.
- Nu fii dramatic, păpuşel. Hai că pierdem trenul!, i-a tăiat Elena macaroana. Era spre asfinţit, foarte frumos. Un soare straniu apăruse pe cer, razele sale fiind extraordinare în contrast cu albul imaculat al zăpezii. Ne-am urcat în autobuz fără tragere de inimă, ştiind că nu vom mai fii niciodată în această situaţie. Că nu vom mai putea pleca într-o astfel de excursie împreună, că s-ar putea să fie ultima, având în vedere că era ultimul an şi se apropia bacul. Eram trişti, trişti şi totodată fericiţi. Părăseam acest loc magic în care ne distrasem de minune, unde băusem ca porcii şi avusesem fiecare câte un moment magic. Ştiam că nu ne vom mai întâlni cu acest timp, niciodată. Şi asta ne făcea să fim deprimaţi, să înţelegem că vremea trece peste noi şi că nu am profitat înde-ajuns de timpul cât am fost împreună.
Nimeni nu a zis nimic în autobuz. Am tăcut cu toţii, uitându-ne pe geam la reflexia soarelui, spunând, probabil, fiecare în gând : adio timpuri frumoase cu care nu ne vom mai întâlni niciodată.
Prietenia noastră nu avea să ţină veşnic, o ştiam. Dar acum, acum părea de nepătruns, eternă. Părea că orice s-ar întâmpla, noi vom fii întotdeauna ca acum, într-o legătură prea strânsă pentru a fii ruptă. Ca şi cum am fii fost destinaţi la o viaţă pentru totdeauna împreună, fericiţi. Totuşi, ştiam cu toţii că aceasta era o simplă minciună. Un basm.