Claustrofobie

[Bad Blood.]

Claustrofobie

Capitolul unu

Agonizat. Rupt în bucăţi. Gâtuit şi dorind să aflu cu disperare ceva nou despre mine şi nu doar faptul că sunt nebun. Singur între patru pereţi. Ah, cât pot să urăsc cuvântul singur! Mă face să mi se usuce gura de parcă aş fi mâncat buruieni şi simt că mi se zgârie gâtul de parcă aş încerca să reînviu amintiri pe stomacul gol.Măcar dacă tavanul ar fi fost surpat încât să pot vedea stelele, dar nu…

Oare sunt un surdo – mut? Nu, nu sunt, dar eu aşa mă simt – o minte goală într – un corp străin.
Dragă caietule, lasă – mă să – ţi spun că nici nu ştiu de ce scriu aceste rânduri. Si, până la urmă, cui să i le spun? Mie sau ei? Încă sunt nedumerit, nu ştiu ce să fac. Ea? Parcă ea nu mai există, dar atunci de ce încă îmi apare în gânduri?
Caietule, trebuie să mă înţelegi. Nu am cui să îi spun aceste lucruri aşa că, te rog, fi îngăduitor cu mine. Am nevoie atât de mult de tine acum când eu sunt pe dos, când totul e pe dos încât te implor să nu – mi întorci spatele.

Pereţii sunt stropiţi de cerneala cu care am scris in scumpul, dragul meu caiet încât cred că au sângerat curcubeul, dar, din păcate, nu am fost capabil să plonjez în culorile lor. Aş vrea să scriu poezii aşa cum scriu proprile – mi secrete şi pana cu care scriu să mi – o pun sub pernă ca să – mi dea senzaţia de visare, dar parcă totul se spulberă odată cu venirea zorilor.

Mă gândesc că dacă nimic nu funcţionează atunci cred că o să – mi ard amintirile. Cel mai convenabil; atât pentru mine cât şi pentru ele…
Dar dacă acum simt durerea atunci nu pot să spun că tot ce trăiesc este un vis pentru că nu este. Totuşi, ea este singura care încă mă mai ţine în viaţă acum. Dacă o simt înseamnă că încă sunt viu, dar irosesc degeaba oxigenul din jur. Eu mereu voi fi cu două octave mai jos decât satisfăcător. Parcă sunt acidul sulfuric dizolvat în apă. Ah, cât mi – aş fi dorit să fi fost fumător pentru că îmi tot afum nervii, dar tot e mai bine decât să trăiesc cu ei. Prea multe remuşcări într – o minte atât de mută.

Îţi promit că asta e ultima dată când mai scriu, scumpul meu confident. Un nebun aşa ca mine nu ar mai trebui să scrie şi nici nu merit dreptul ăsta. Mi – ai fost de mare ajutor. Multumesc.
Am luat o brichetă pe care am găsit – o pe masă şi încep să – i dau foc caietului. Am parcurs un popas fără urme; nimic mai mult şi chiar a fost simplu. Mirosul cenuşii mă linişteşte atât de mult încât aş mirosi – o toată noaptea. În fine, cred că déjà bat câmpii cu gratie şi oricum nu mai contează. Totuşi, îmi parte rău că ocup un spaţiu pe această planetă; nu cred că era necesar să am darul ăsta - e prea nesemnificativ pentru mine si cred că pentru asta o să ard în infern şi până şi morţii vor şti că vin să le ţin companie. Nu pot să nu – mi doresc asta pentru că sună atât de tentant; ca o iluzie divină.

Vreau să – mi leg ligamentele şi tendoanele, să – mi înconjoare umerii şi să –mi provoc singur moartea. Ar fi un cadou pe care îl aştept de mult dar nu sunt atât de puternic. Am nevoie de ajutorul ei, dar cum să mă ajute o moartă? Nu poate să reînvie pentru mine. Nu ar fi corect şi până la urmă este doar un vis desenat pe un carton ce începe să pălească.

Acum trăiesc din amintiri şi am fost pictat cu o pensulă ruptă şi sunt lipit între spaţiul dintre ieri şi azi; sunt un dezastru natural ce provoacă numai ploi acide. Sunt carbonul din care se face monoxidul de carbon şi pot fi si azotul din aer, pe care tu îl respiri. Ciudată această asemănare dintre mine şi elementele chimice. Poate chiar sunt un element chimic şi poate mă asemăn cu un gaz rar. Si ce este cel mai ciudat este că nu stiu ce este în mintea mea, dar tot ce ştiu este că ploile cu acizi sunt preferatele mele pentru că ador să simt durerea pe propria – mi piele şi pentru că numai asta mă mai satisface. Se vede cât sunt de întreg: mă rup singur in bucăţi...