Zâmbetul desparțirii

[Itsumi]

Arrigato Marina...da stiu o sa incerc sa postez la cateva zile..dar daca atata timp cat am capitolele de ce sa nu le postez?
Vin cu capitolul 2...
Enjoy :)



Capitolul 2 - Lacrimile . . .




Atunci cand durerea este prea mare,
Un singur lucru ramane de facut...





Aud galagioasa sirena care se apropia din ce in ce mai mult de locul unde ma aflam eu. Spre surprinderea mea, multa lume incepuse sa se stranga in jurul trupului meu inert. Bineinteles familia mea nu era acasa, iar asa zisii mei prieteni nici urma de ei. Pot spune ca sunt un suflet gol acum, dupa ce m-am despartit de trupul meu, insa intr-o oarecare masura, moartea m-a facut sa vad cu alti ochi viata.
Ciudat sa spun lucruri care oricum numai conteaza acum. Am ales aceasta cale, si numai pot da inapoi. Salvarea alba a ajuns mai repede decat ma asteptam eu, iar medicii s-au napustit ca niste ulii asupra mea. Incercau toate manevrele de resuscitare asupra mea, incercand ca inima mea plina de durere sa fie retrezita la viata. Insa eu nu voiam sa mai stau in calea nimanui, a fost prima decizie care am putut sa o iau singura.
Minutele treceau fara oprire, iar spre surprinderea mea, dintr-o masina neagra Auddy A6, au iesit mama urmata de tata. Ambii erau albi la fata si pareau speriati. Intr-un fel imi convenea sa ii vad asa. M-au facut sa sufar mult amandoi, mai ales atunci cand se cearta din cauza afacerilor sale importante. Da, pot spune ca nu eram o fata oarecare, ci una mai speciala. Nu eram saraca, dar nici extrem de bogata. Eram o mica printea in mintea parintiilor mei, insa eu ma simteam captiva in aceasta poveste imaginara creeata de ei. Poate in sfarsit realizeaza durerea pe care eu o simteam adeseori cand ei imi spuneau ca este singura cale de izbanda si ca trebuie sa ii ascult intocmai.

~ - Daca nu vei face asa, te voi dezmosteni si vei merge la camin! ~



Mama stia cat de mult ma speriau aceste cuvinte. Poate pentru altii nu ar fi contat, ar fii acceptat acest lucru, dar eu una nu. Eram obisnuita intr-un anume stil de viata, si nu puteam sa ma dezobisnuiesc de el. Era ca un drog pentru mine. Aveam sofer, bodyguarzi, servitori, bani...orice imi doream. Si cu toate astea am ales sa comit pacatul suprem...

Se pare ca medicii s-au lasat invinsi de soarta mortii pe care mi-o alesesem singura. De cate ori incercam sa cer un sfat sau ajutor mamei sau tatei, ei ma trimiteau in camera mea spunandu-mi ca o sa vina mai tarziu sau sa pun pe unul dintre bodyguarzii mei sa-l bata pe acel vierme care a indraznit sa ma deranjeze. Chiar sa dau si mita daca asta mi-ar asigura ceva mai bun. Pentru ei totul se rezolva prin violenta si bani...doar despre aceste lucruri voiau sa discute intotdeauna. Mama este o actrita de succes la Hollywood, iar tata un influent avocat de mare prestigiu. Familia ideala nu?


~ - Asta e rasplata noastra dupa cat muncim ca sa ai tu toate pe tava? ~



Tata mereu imi spunea aceste vorbe...Credea ca astfel ma va face sa realizez ca trebuie sa le calc pe urme. Ei aveau planuri mari cu mine, sa devin ori avocat ori actrita...Insa mie imi placea foarte mult medicina. Ma fascina sangele, durerea totul. Luam toata suferinta bolnavilor asupra mea, iar in capul meu incercam sa ii ajut sa se vindece. Insa din pacate nu am reusit sa imi duc planul mai departe. Am reusit doar sa intru la facultate de medicina, cu ceea mai mare medie, iar cursurile aveam sa le incep chiar din aceasta toamna. Insa am comis acest gest incontrolabil cu 2 luni inainte. Poate nu trebuia sa fac acest lucru, insa intr-un fel ma simt mai bine, mai usurata, numai simt acea durere care imi mocnea in suflet.
Trupul meu era infasurat acum intr-un sac negru, pentru a fii trimis la morga. Probabil ca aveau sa imi scoata toate organele si intestinele pentru a afla daca ma drogasem sau bausem inainte de a face asa ceva. Bineinteles vor fi dezamagiti. Eu nu ma drogam si nici nu beam niciodata. Recunosc am incercat de cateva ori sa fumez adica de 4-5 ori insa dupa aceea m-am lasat. Nu mi se parea cine stie ce chestie fumatul. Dupa mine chiar si acum pare o mare prostie.
Motivul pentru care nu exploatam aceste delicii ale vietii cum ar spune-o altii este destul de simplu. Anturajul.
Eu nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni. Prietenii mei erau falsi, nu le pasa nimic, erau langa mine din cauza faimei si banilor. In schimb nimic. Nu puteam sa ma plang lor sau altcuiva din cauza situatiei de acasa. Eram singura, eu cu mine...
De aceea imi doream sa imi gasesc perechea. Acea persoana care sa ma iubeasca, sa ma protejeze, sa imi sopteasca cuvinte dulci la ureche, sa imi faca surprize, sa nu ma insele. Sa fim impreuna pentru totdeauna. Insa este doar un vis sau mai bine spus era.
Asemenea persoana in zilele noastre numai exista. Decat mincinosi si profitori. Poate reuseam intr-un tarziu sa cunosc aceasta persoana perfecta pentru mine, insa am decis sa imi curm viata mai devreme...
Ochii mei o privesc pe mama mea...Renumita actrita Jolie Howard. Sta in genunchi langa mine mangaindu-mi fata cu pielea ei alba si catifelata. Pot spune ca o mostenisem. Ea era inalta avea ochii albastrii parul auriu. Singura diferenta intre noi era ca eu aveam ochii caprui, mosteniti de la tatal meu, Jerry Howard.
M-am apropiat putin de ea, si incepea sa imi placa treaba asta de-a spiritul cand am vazut pe chipul mamei mele ceva care nu credeam ca voi vedea vreodata.
Lacrimi frumoase curgeau de pe fata ei, acestea cazand pe pleoapele mele. Tata statea langa ea, si chiar si pe chipul lui aspru am putut surprinde 2 lacrimi ca de cristal. Chiar ma iubeau, desi nu imi aratau acest lucru mai deloc. Oare chiar ma iubeau atat de mult? Intradevar eram singurul lor copil, dar...
Buzele mamei s-au miscat spunand vorbe care mi-au trecut prin asa zisul spirit asemeni unei strafulgerari:

- Iarta-ma Leena...Te iubesc atat de mult, si imi pare rau ca am fost o mama atat de ingrozitoare.

Atat a putut spune mama mea, apoi un alt val de lacrimi au urmat. Nici la inmormantarea fratelui sau parintilor ei nu a plans cum plange acum. Tot corpul ei se cutremura la fiecare lacrima. O ploaie marunta incepu sa cada peste marele oras New York, insa mama nu voia sa plece de langa mine. Era incapatanata, iar tata chiar amenintase medicii ca daca nu o mai lasa cateva minute cu mine, ii va da in judecata...

Oare chiar am gresit ?