[Terminat] Let Me Be... Your Guardian [*YAOI*] [+18]

[Yaoi Queen]

Scuzati-mi din nou nesimtirea pt ca am intarziat atat de mult T^T
Am sa incerc sa scriu mai des, I promise! ^^

Capitolul XIV

Eram atat de speriat... atat, incat pur si simplu corpul intreg imi intepenise, ramanandu-mi sa privesc ingrozit in jurul meu cu ochii umezi, ce ajunsesera sa imi scape lacrimile rand pe rand, cele pe care eu ma chinuiam sa le ascund. Bataile inimii mi s-au accelerat, avand un ritm atat de alert incat durea...
Acel barbat care se afla intre picioarele mele nici nu a mai stat pe ganduri, patrunzandu-ma in forta, ca un cutit care taia carnea frageda de miel. Parca asta isi dorea: sa ma rupa in jumatate. Am scapat un tipat scurt, urmat apoi de gemete lungi de durere chinuitoare, insa care au fost primite ca o lauda la adresa celor trei.
-Ce voce misto are cand urla, spuse cel care imi imobilizase mainile, incepand pe urma sa rada zgomotos. Macar nu suna constipat ca altii, adauga tot el, ca si cum absolut totul era o joaca.
Parca mi se facea scarba, mi se intorcea stomacul la fiecare secunda ce trecea, cu mine sub acea ploaie necontenita de umilinte. Mi se stranse pieptul de durere, ca si cum un topor se infigea in el incetul cu incetul, impins de mainile celor care ma torturau. Voiam sa urlu, sa lovesc, sa ma desfigurez sau sa mor! Nimic nu putea descrie umilinta imensa prin care treceam in acele momente.
Cand simteam ca se adanceste mai mult in mine, inghiteam in scarba, inchizandu-mi ochii strans, vrand sa arunc din mintea mea orice imagine. Dar cu cat tineam ochii mai mult inchisi, cu atat mi se parea si mai dezgustator!
Am strigat dupa ajutor, de mai multe ori... dar vocea mea, si ea chinuita, nu reusea sa treaca prin peretii incaperii, tot ce primeam in schimb erau lovituri puternice in stomac sau in fata.

Timp de mai bine de doua ore, acele persoane vrednice de dispret, au abuzat de mine intr-un mod josnic, fiecare, asteptandu-si nerabdator randul, pentru ca apoi sa imi lase trupul scancind de durere, in acelasi loc, de parca voiau sa mor in chinuri. Dar asta nu avea sa se intample! Nu, pentru ca se spune ca "Ce nu te omoara, te face mai puternic", iar eu mereu am dat crezare acestei zicale. Credeam ca toate acestea s-au intamplat cu un motiv. Toate aveau un motiv! Iar atunci mi s-a dat o lectie. Una foarte importanta.
M-am adunat, incercand sa ma ridic de pe podeaua rece si murdara pe alocuri de propriul meu sange, in ciuda acelei dureri insuportabile, care imi strapunse trupul de la prima miscare. Plangeam din nou din cauza durerii, si parca plangeam cu sange, atat era de dureros. Imi curgeau lacrimile, si eram constient, si ma durea, dar nu mai voiam sa fiu persoana careia, daca i s-ar fi intamplat asta, ar ramane acolo unde era lasat, plangandu-si de mila. Am cazut cand am vrut sa imi imbrac hainele, iar toate ranile deschise si vanataile de pe trupul meu, faceau acest act si mai greu de dus la final. Am reusit totusi sa-mi iau pantalonii si tricoul pe mine, incercand sa imi gasesc un drum pe care sa il apuc. Stateam sprijinit de perete si imi mai atingeam deseori buza inferioara, care pe desupra faptului ca era umflata, mai si sangera. Nu stiam unde eram de fapt, dar odata ce am iesit pe usa, am dat de o camera mare, in care erau puse cateva banci pe de-o parte si de alta a unui culoar ingust. Privind mai bine in jur am observat cruci, icoane pe pereti si am constatat imediat ca de fapt era biserica inchisorii.
-Dumnezeule... am rostit eu, clatinandu-mi capul in sens negativ, ducandu-mi apoi mana stanga la tampla. Nu era vorba de faptul ca El nu ma ajutase, ci de simplul fapt ca nu-mi imaginam cum niste persoane precum acei barbati care se folosisera de mine puteau face asemenea lucruri intr-un loc ca acela. Mi-am continuat drumul, tinandu-ma cu mana dreapta de abdomen, insa la doar cativa pasi, am obosit, si m-am sprijinit de una din bancute. Eram atat de ametit, si totusi atat de dornic sa merg mai departe, incercand sa imi demononstrez mie insumi ca am totusi o anumita demnitate. Usa bisericii era larg deschisa, insa multi dintre detinutii inchisorii treceau pe langa ea fara a privi inauntru. Am observat o persoana care ma vazuse, dar nu am reusit sa ii disting trasaturile prin ceata care se forma peste ochii mei.
-Kaoru! Kaoru! ce Dumnezeu s-a intamplat?!
Vocea care imi vorbise imi era cunoscuta si totusi straina. In acel moment nu reuseam sa imi formez in minte persoana care ma descoperise.
-Cine...
-Sunt Akira!
Am inchis ochii. Nu intelegeam de ce, dar ma simteam in siguranta, stiindu-l pe el langa mine.
-Shin te cauta disperat peste tot! Mai ca nu frange gatlejurile celor pe care ii intreaba de tine. Ce s-a intamplat?
Acesta m-a apucat de talie cu o mana, punandu-mi cu cealalta bratul in jurul gatului sau, pentru ca apoi sa ma ridice, vazand ca nu mai rezistam mult si cadeam din picioare.
Am zambit usor, avand grija sa nu imi cauzez o durere mai mare a buzei, si am raspuns scurt:
-Am fost baiat rau si mi-a dat taticu bataie.
-Cine te-a batut?! a intrebat Akira pe un ton care imi dadea impresia ca imediat avea sa scoata flacari pe gura. Parca imi era un frate mai mare.
-Nu stiu. Du-ma in celula mea. Atat vreau.
Raspunsul meu scurt, nu i-a mai oferit ocazia de a pune alte intrebari, iar schimbarea subiectului, l-a indemnat pe acesta sa porneasa in pasi mari si grabiti spre locul indicat de mine. De obicei, daca as fi patit ceva, si cineva ar fi intrebat cine sau ce mi-a facut, spuneam totul ca un paracios, in speranta ca cel vinovat va plati. Dar de data aceea nu am facut-o! De ce?... Ei bine se poate spune ca unele "tratamente" au reactii adverse! Aveam sa-mi fac singur dreptate, sa ma schimb asa cum mi-am propus dinainte.
Ajuns in celula, Akira ma intinse pe suprafata moale a patului, spunandu-mi ca va merge dupa Shin. L-am oprit, prinzandu-l de mana, si rugandu-l sa nu ii spuna amicului meu in ce hal ma gasise. Am dat ca motiv faptul ca Shin s-ar putea crispa mult mai mult decat atunci cand a realizat ca nu mai eram pe langa el.
-Oh, dar asta se va intampla... Foarte curand. Jur! am rostit numai pentru mine, lasandu-mi capul pe spate, doar eu stiind la ce ma refeream.
Atunci trupul, mintea si sufletul nu imi erau pline decat de o ura imensa. Poate nici eu nu stiam de fapt ce vorbeam, poate nici nu constientizam de fapt ce mi se intamplase. Poate aveam sa ma trezesc a doua zi si uitam ca a existat vreodata cuvantul "ura" in vocabularul sau gandurile mele. Oh, eu cel care ierta pe toata lumea si mereu se purta frumos cu oricine, oare aveam sa redevin eu in urmatoarea zi? Nu stiam daca era doar o faza de moment, sau una trecatoare, dar cert este ca ea exista.
Il vazusem pe Shin cum a intrat in celula ca un taur intr-un toreador, si mai ca imi venea sa rad, dar durerea trupului nu imi permitea.
-Kaoru! Ce naiba s-a intamplat?! De ce te-ai indepartat?! Cine a fost?! Spune-mi ca il demolez neuron cu neuron, celula cu celula, si mat cu mat! urla acesta in disperare, abia apoi tragandu-si sufletul.
-Nu stiu cine au fost, dar stai linistit, nu e chiar atat de rau...
-Cum sa nu fie rau?! Am sa chem gardienii! Am sa il chem pe Julian! Trebuie sa te ducem, la spital! Sigur nu ti-au facut si altceva?!
-Nu! Sunt sigur. M-au cam batut, atata tot, si te rog, nu vreau la nicio infirmerie, niciun spital. Am sa ma fac bine singur, iti promit. Nu chema pe nimeni.
-Ce e cu tine, Kaoru? Tu nu vrei la spital? eu care credeam ca ai face orice ca sa iesi de aici macar pentru un scurt timp...
El s-a asezat langa mine, avand aceeasi expresie ingrijorata.
-Nu, prefer sa stau aici. Eu... urasc spitalele! Mi se face rau de la mirosul ala si mai ca ma face sa vomit, am mintit eu, incercand sa par cat mai convingator. Tot ce vreau este sa nu ii spui lui Julian sau altcuiva, bine? Ceea ce mi s-a intamplat ma priveste doar pe mine, si nu vreau sa se afle, am adaugat pe urma, privindu-mi serios amicul.
-Nu vrei sa aflii cine ti-a facut asta?! intreba el, intrigat si suparat.
-Oh, ba da...Dar nu e nevoie. Se rezolva totul...