Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Heeeei :].
Mulţumin mult, fetelor, pentru comentarii. Apreciem enorm că vă faceţi timp să comentaţi şi că ne citiţi. Habar n-aveţi cât de mult înseamnă pentru mine şi Teh că aţi rămas alături de noi şi ne citiţi în continuare. Vă mulţumim din suflet - sunteţi geniale! În orice caz, am venit cu următorul capitol care sper să vă placă la fel de mult ca şi cele de mai înainte. Ca o paranteză, ţin totuşi să-mi cer scuze pentru că am întârziat cu postatul - liceul îmi ocupă cam 80% la sută din timp şi în restul de 20% nu pot să fac prea mult. Daaaar mă opresc aici. Închidem paranteza :)).
Lectură plăcută.

[center]Capitolul 23[/center]


Să nu se înţeleagă greşit! Sufeream cumplit după despărţirea de Victor, căci, deşi el nu spusese aceste cuvinte, era oficial o despărţire. Dar era Eric – Eric al meu! Persoana pe care o iubeam cu adevărat, de care eram îndrăgostită încă de mică, deşi nu realizasem asta până atunci. Cum aş putea să-i rezist lui, când buzele sale se năpustiseră în felul ăla asupra a lor mele, luându-mă prin surprindere?
Îmi luase uşor faţa în mâini, desprinzându-mă de trupul lui şi îşi lipise încetişor buzele de ale mele.
Nu se compara cu primul sărut de la el, clar. Ăsta era gentil, dulce, armonios. Nu simţeam niciun gând de răzbunare în spatele lui. Ba chiar îl simţeam nesigur, gata să-l rupă în orice moment. Şi era surprins. Se observa asta în felul şovăielnic în care mă mângâia. Surprins că i-am răspuns la sărut. Că m-am pierdut aşa uşor în braţele sale.
Cum am mai spus, despărţirea de Victor îmi cauzase o rană adâncă. Şi mă durea îngrozitor, de parcă cineva scărmăna cu cuţitul în interiorul ei. Am plâns mult după el, iar amintirea lui nu avea să-mi dea pace niciodată.
Dar Eric reuşise pentru un moment să-mi aline durerea, să mă facă să uit şi să înghit în sec. Mi-am spus că ce rost mai avea să mă gândesc la asta şi să mă consum în acel moment? Aveam să mă confrunt cu realitatea a doua zi. Trebuia să rămân tare pentru ce va urma, pentru lumea de afară. Aşa că m-am lăsat purtată de val. I-am răspuns la sărut pe cât de reticent posibil.
Fusese atât de drăguţ cu mine. Părea hotărât să îngroape securea războiului, dar era posibil doar să mi se pară. Şi totuşi, era aşa un dulce... Cum mă luase în braţe din hol şi mă adusese în apartamentul său, cum avusese grijă de mine şi încerca să mă binedispună, deşi nu se simţea prea bine şi avea febră. Cum de am tot trăit cu iluzia că mă urăşte? Sau poate că fusese într-adevăr supărat pe mine şi văzându-mă atât de deprimată nu a putut să stea pur şi simplu cu mâinile în sân, amintindu-şi că am fost odată prieteni. Mai era posibil să fie şi un efect al răcelii, dar să nu mai caut acum nod în papură.
Nu ştiu cât timp durase sărutul până să-l întrerupă el brusc, ca şi cum ar fi realizat că a comis cea mai mare tâmpenie şi să îngâne un “Culcă-te acum. Noapte bună!”, după care să se trântească cu capul în pernă şi să-mi întoarcă spatele. Surprinzător, dar fusesem destul de prinsă în sărut. Uitasem de toţi şi toate, nu mai conta nimic în afară de el, eu, noi.
-Noapte bună, am şoptit uşor, rămânând ceva timp în aceeaşi poziţie şi zâmbind chinuit în întunericul încăperii.
În cele din urmă m-am pus şi eu cu grijă cu capul pe pernă, i-am întors spatele şi m-am acoperit cu pilota până în dreptul umerilor. Înainte de a închide de tot ochii în acea noapte, mi-am mângâiat buzele. Le-am simţit arcuindu-se într-un zâmbet prostesc, tipic unei adolescente care a avut parte de primul sărut. Eh. Măcar noaptea de dinaintea furtunii să-mi ofere oarece satisfacţii...

[center]*[/center]

M-am răsucit în pat copilăreşte, împotmolindu-mă în pilota ce-mi acoperea trupul şi căscănd destul de zgomotos. Mi-a luat ceva timp până am deschis ochii, dar când am făcut-o am rămas ca trăsnită. Dormeam foarte prost. Asta era clar. Picioarele îmi erau în partea mea, dar capul cu tot cu claia lui de păr roşu se odihnea acum pe perna lui Eric. Dar... Unde era el?
Am aflat răpunsul imediat ce am auzit zgomote din baie şi apa curgând. M-am uitat la ceasul telefonului său – pe al meu îl lăsasem acasă – şi am văzut că era vreo şapte şi ceva. Ok, aveam cel puţin zece minunte la dispoziţie să fug de acolo şi încă vreo douăzeci de minute să mă duc acasă, să mă schimb şi să plec la liceu fără a exista riscul de a mă întâlni cu Eric. Dintre care vreo cinci alocate linguşirii lui Nate. Nu aveam de gând să merg singură şi pe jos până la liceu acum că mă despărţisem de Victor. Parcugerea acelui drum era sinucidere curată!
Aşa că am sărit repede din pat şi am zbughit-o pe uşă afară. În fuga mea prostească mi-am adunat hainele uscate şi frumos împăturite ( era prea drăguţ! ) de pe canapeaua din sufrageria lui şi am ieşit vijelios pe uşă, având grijă totuşi să n-o trântesc în urma mea.
-Pff, perfect! Doar trei minute.
Am apăsat pe clanţă şi am intrat rapid în casă, ignorându-l pe Nate care scosese capul pe uşa de la bucătărie şi se holba curios la mine. Am intrat în camera mea, mi-am luat uniforma de toamnă din şifonier şi am intrat în baie. Totul doar în cinci minute.
-Pot să ştiu şi eu ce s-a întâmplat seara trecută? m-a întrebat când m-am trântit la masă şi m-am năpustit asupra ciocolăţii calde. Eric nu a vrut să-mi spună nimic!
Am înghiţit în sec. Rana era din nou deschisă şi nebunul ăla continua să răsucească cuţitul acela ruginit cu o mai mare satisfacţie după o pauză atât de lungă. Parcă îi auzeam râsetul malefic şi hârşâitul pe care-l făcea cuţitul înăuntrul rănii mele. Ochii mi s-au umplut iar de lacrimi. Am lăsat uşor cana pe masă şi i-am zâmbit mai fals ca niciodată.
-Mă duci şi pe mine la liceu azi?
-Da’ Victor ce face?
Cuţitul aproape a ajuns la os. Muşchii feţei mă dureau din cauza faptului că mă abţineam să plâng. Continuam să zâmbesc.
-I-am spus Nate. Faza cu drogurile – i-am zis-o. Şi ne-am despărţit.
Era suprins. Îşi plecă privirea în pământ, refuzând să se uite în ochii mei.
-Ai avut dreptate, Nate. El nu e ca voi. Voi aţi învăţat să mă suportaţi de-a lungul celor şaptesprezece ani pe care i-am petrecut alături de voi. Dar el nu a putut să mă înţeleagă. Şi sincer, şi el are dreptate. Am încercat să mă pun în locul lui. Ştii foarte bine ce i-aş fi făcut eu dacă îmi spunea că el a fost dependent de droguri.
Nu ştiam că plâng până să se apropie el de mine şi să-mi şteargă lacrimile.
-Ai crescut mult, surioară...
Mi-a sărutat fruntea, după care mi-a zâmbit plin de el.
-Ştii că întotdeauna mi-am dorit să te duc eu la liceu. Şi cu Eric ce s-a întâmplat? m-a întrebat ridicând sceptic din sprâncene.
-Oh, doar a fost drăguţ şi a avut grijă de mine după ce m-a găsit pe scară plângând.
A început să râdă.
-AÅŸa se zice la voi mai nou?
-Dar nu s-a întâmplat nimic. Mi-a împrumutat din hainele sale pentru că le udase pe ale mele. Atât doar.
Da, aveam de gând să neg totul... Sau poate să păstrez amănuntele doar pentru mine.
Mi-a întins un bol cu lapte şi cereale dând din urmeri.
-Bine, cum zici tu. Mănâncă acum. Mă duc să mă schimb şi plecăm.
Am dat din cap şi m-am făcut că mănânc până a ieşit el din bucătărie. Nu puteam să fac asta Nu puteam înghiţi nimic. Mi-era poftă doar de o ţigară. Sau două. Sau un pachet întreg. Cum nu puteam, m-am îndopat cu ciocolată caldă. Şi asta era bună la ceva, deşi ţigările erau net superioare. Mi-am mai turnat o cană. În schimb, bolul cu cereale a rămas neatins.
-Bun, haide, a zis când a intrat din nou în bucătărie. Îşi pusese pe el un tricou alb cu un pulover anchior de culoare gri şi o pereche de blugi închişi la culoare. În mâini avea cheile Fordului său şi jacheta lui cenuşie.
Mi-a aruncat o privire tăioasă când a văzut că nu m-am atins de cereale, dar nu a mai zis nimic altceva. Doar a luat bolul şi l-a pus deoparte ca să nu uite să-l ducă vecinei de la opt care avea o pisicuţă drăgălaşă pe care eu şi Nate o adoram.
-Stai o clipă, mi-a zis după ce mi-am luat botinele în picioare şi s-a dus repede în camera mea. Ia asta, e frig afară, continuă aşezându-mi pe cap bereta mea din tricot bleumarin cumpărată de mama dintr-un boutique din Paris. Îmi aranjă pliurile fustei în carouri, apoi gulerul cămăşii albe şi verifică nasturii puloverului bleumarin.
-Perfect. Se potriveşte cu puloverul, zise mândru de el, admirându-mă pe toate părţile. Apoi îmi dădu paltonul şi geanta, închise becul, uşa şi ne-am îndreptat către lift. Nu puteam să nu observ veselia lui. Era atât de încântat că-l rugasem să mă ducă la liceu că îmi transmitea şi mie starea lui şi mă făcea să uit adevăratul motiv pentru care i-am cerut asta.
Într-adevăr, afară vremea se răcise. Cerul era înnorat, vântul bătea cu putere şi străzile şi trotuarele erau umede. Însă în maşina era atât de bine şi aproape că mă luase somnul din nou, holbându-mă pe geam, cu capul sprijinit de tetieră. Nate conducea maşina relxat, fredonând. I-am spus că nu voiam să ascult muzică aşa că nu dăduse drumul la CD player. Dar în schimb, pentru că nu se putea abţine, începuse să fredoneze o melodie veselă dintr-un musical care-i plăcea.
Maşina s-a oprit în faţa liceului. Am aruncat o privire scurtă prin curtea acestuia. Nicio urmă de Victor, dar în schimb multe grupuri de elevi rămăseseră pe teren pălăvrăgind sau făcând cine ştie ce. Probabil că nu se sunase încă.
Grozav. Nu aveam cum să trec neobservată. Mi se părea şi normal. Despărţirea de Victor mă afecta atât pe plan sentimental cât şi pe cel social. Bănuiesc că tot liceul ştia de asta şi că eu eram principalul subiect de bârfă. Nu că până acum nu aş fi fost. Dar atunci împrejurările erau altele. Fir-ar.
-Vrei să te conduc eu? m-a întrebat Nate văzându-mă contemplând la mulţimea de elevi din curte.
-Te-aş arunca mai degrabă la tigroaice înfometate. Nu vreau ca pipiţele astea să te privească, să te atingă, să-şi închipuie vreodată că ai putea fi cu ele. Şi oricum, ai fost destul idolul lor şi vedeta şcolii, i-am zis aranjându-mă încruntată în oglinda pudrierei mele.
Începuse să râdă.
Mda, timp de patru ani, cât a studiat în liceul ăsta, a fost un fenomen printre elevi –superb, inteligent, amuzant, vesel, amabil. Dăduse pe spate toate fetele din liceu, profesorii erau surprinşi să vadă pe cineva atât de dedicat învăţăturii, era înscris în toate cluburile, fusese ales preşedintele consiliului elevilor, câştigase toate probele sportive, tot felul de olimpiade, însă cel mai bun era la şah şi la actorie. Prin acestea două se făcuse remarcat şi iubit. Aşa se zicea. Dar e evident că multă lume l-ar iubi pe fratele meu de la prima întrevedere cu el. E o persoană prea minunată, pentru care aş face absolut orice.
-Vrei niÅŸte calmante?
Nu voia să mă întrebe asta. Calmantele aveau un efect asupra mea identic consumului de droguri.
-De ce nu-mi dai nişte cocaină ca să te asiguri de efect? am strigat ironică. Te rog, Nate. Ai puţină încredere în mine. Sunt o persoană tare, chiar tu ai zis că am crescut. Bun, hai că mă duc. Te iubesc. Habar n-ai cât de mult.
L-am strâns puternic în braţe şi i-am sărutat apăsat obrazul. El şi-a pus braţul în jurul umerilor mei şi m-a tras înspre el, lipindu-şi buzele afectuos de fruntea mea. Cu ultimele lui urări de bine auzindu-se în spatele meu, am ieşit încrezătoare din maşină.
Încrezătoare pe naiba. Cum am intrat pe poarta liceului, bătăile inimii mi se triplaseră şi le simţeam în tot corpul, iar picioarele mi se înmuiaseră şi deabia puteam să merg. Însă eram o actriţă prea bună şi am reuşit să maschez toate astea. Mă uitam drept înainte deşi nu ştiam sigur ce vedeam şi mergeam repede şi cu paşi hotărâţi. Însă pe dinăuntru mă simţeam încolţită de privirile şi remarcile mândre şi răutăcioase ale celorlalţi şi nu ştiam cât avea să-mi mai reziste masca.
Toţi vorbeau despre despărţirea mea de Victor, însă cel mai mult se vorbea despre asta pe culoarul primului etaj, unde se afla clasa mea.
Fetele, în special cele din trupa de teatru, se bucurau exagerat de tare că “Archibald s-a trezit din prostie” şi îşi pot încerca şansele cu toatele acum. Unele însă nu se bucurau neapărat că Victor era singur, cât se bucurau că nu mai era cu mine. Băieţii păreau să mă pândească la fiecare colţişor, cu propuneri care mai de care mai indecente şi hotărâţi să mă consoleze.
Când am intrat nervoasă în clasă, Bridget mi-a sărit în faţă şi m-a luat în braţe. Părea suprinsă, dezamăgită şi puţin iritată. I-am pus mecanic mâna pe spate şi mi-am ascuns faţa în părul ei blond de unde mă uitam fix la locul unde stătea el, concentrat, scriind ceva. Părea absolut normal, însă totodată nu. Era prea prins în ceea ce făcea şi eram sigură că şi acesta juca teatru şi încerca să pară impasibil şi de neclintit.
-Rose, spune-mi că nu e adevărat, te rog!
Am oftat. Faţa mă durea din nou, dar NU trebuia să plâng oricât de mult voiam să fac asta.
Normal că nu-i venea să creadă. Ea ne considerase întotdeauna adorabili, meniţi să fim împreună pentru totdeauna, era sigură chiar şi că o să ne căsătorim. Se implicase mult în relaţia asta, ne ajuta să trecem peste diferite certuri minore şi mă pisa mereu la cap să-i dovedesc mai des lui Victor că-l iubesc. Evident, pentru că ea se considera prietena mea cea mai bună. Îi apreciam toate astea, dar câteodată era o prietenă prea bună şi mulţi puteau să profite de ea, exact cum am făcut-o şi eu, deşi nu-mi place să recunosc asta.
-Nu! Nu şi nu! Nu şi tu, Rose! De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă? Mai întâi eu şi Eric şi acum voi...
-Stai aşa. Cum adică tu şi Eric... Vrei să spui că şi voi doi v-aţi despărţit? am întrebat surprinsă.
Asta însemna că... Sărutul...
Nu, ar fi prea mult!
O să le treacă. Aşa cum le-a trecut mereu.
Înainte ca ea să-mi poată răspunde, am auzit un zgomot ciudat, de lemn sfărâmat sau ceva asemănător şi mi-am îndreptat instinctiv privirea către Victor. I se rupsese creionul, însă nu reacţionase în niciun fel. Calm şi cu grijă îl pusese de-o parte şi îşi luase altul din ghiozdan. Ciudat, mi-am spus. Chiar se pricepe la asta.
Între timp se sunase şi profesoara de engleză intrase în clasă binevoioasă, mulţumită de cum evoluaseră lucrurile prin liceu, totul datorită mie şi lui Victor, eu fiind preşedinta consiliului de elevi, iar el vice-preşedintele. Mi-era tare greu s-o aud pe profesoară vorbind despre ce echipă bună făceam eu şi Victor, dar pe el se pare că nu-l deranja nimic. Stătea în bancă la fel de relaxat ca deobicei, privind atent în faţă, în timp ce eu mă agitam şi nu-mi găseam loc. În faţa mea, Brid îmi arunca din când în când câte o privire neliniştită. Doamne, nu se mai termina odată ora !? Simţeam că mă sufoc în încăperea aia, atât de aproape de el. Aveam impresia că pereţii se apropiau de mine şi că pământul îmi fugea de sub picioare şi odată cu acesta şi banca mea. O să plâng, îmi ziceam, o să încep să plâng ca o disperată şi toţi vor râde de mine!
Dar înainte să intru rău de tot în panică şi să mă dezlănţui, a sunat clopoţelul. În sfârşit mi se aplica şi mie sintagma “salvat de clopoţel”. Am ieşit vijelios pe uşă, înaintea tuturor, chiar şi a profesoarei dacă stau să mă gândesc şi am intrat în baie disperată, unde m-am năpustit asupra chiuvetei. Mi-am aruncat ceva apă rece pe faţă şi am stat o bună perioadă de timp aplecată peste chiuvetă, încleştându-mi puternic degetele pe marginea acesteia. În timp ce încercam să mă liniştesc, îmi trecuse prin minte să plec acasă, pentru că nu aveam cum să rezist încă şapte ore în sala aia de clasă, uitându-mă la cât de normal părea să fie el. Şi mai aveam şi banca lângă a lui. Dar cum sunt o persoană orgolioasă mi-am zis că plecând de la ore voi părea afectată de situaţie şi mulţi ar profita de chestia asta. Dar nu ştiam că oricum aveam s-o fac...
Când am ieşit din baie eram chiar ok. Zâmbeam, fals ce-i drept, şi îmi pusesem din nou masca aceea plină de încredere şi fermitate. Până când le-am auzit; erau toate îngrămădite în jurul uneia pe care n-am recunoscut-o decât după ce o auzisem strigând entuziasmată:
-Archibald viiiiin!
Alyson Morgan de la a 12-a A. Şatenă cu ochii căprui închişi, robustă, mult prea scundă pentru vârsta ei, nesuferită şi gălăgioasă, făcuse o pasiune pentru Victor de când îi salvase viaţa la începutul clasei a 9-a când traversase pe roşu şi era să o izbească un camion. Am fost acolo când s-a întâmplat asta. Era la puţin timp după ce devenisem un cuplu.
Mă oprisem la câţiva metrii de ele. Erau prea prinse în conversaţia lor ca să-mi observe prezenţa.
-Nu-mi vine să cred că s-au despărţit în sfârşit, a zis una din aghiotantele ei, o blondă deşirată.
-Mă întreb din ce motiv, zisese o alta, brunetă şi total opusă celei de mai înainte. Adică, ştiţi şi voi ce se zicea despre ei, cum că erau cuplul perfect, meniţi să fie împreună pentru totdeauna... Trebuie să fie ceva foarte urât la mijloc ca să-i determine să se despartă după atâta timp cât au fost împreună!
-Cine ştie? a zis Alyson indiferentă. Poate a aflat că Hope aia era o curvă sau o alcoolică sau mai rău...
În timp ce zicea toate acele lucruri eu mă apropiasem de ele. Fetele mă observaseră şi se îndepărtaseră de ea. Am înaintat calmă şi m-am oprit în faţa ei. Mă privea încruntată. Nu cred că îi era frică de mine, dar era evident că o deranja prezenţa mea.
-Continuă, am spus pe un ton normal, calmă, puţin arogantă, dar nu impunătoare. Nu încă. Ce voiai să spui prin “sau mai rău”?
-Nu contează.
Lumea se adunase în jurul nostru. Uram chestiile astea. Nu puteai să porţi o discuţie cu cineva că se adunau cu toţii să vadă marele scandal. Mă rog, nu cred că-mi mai păsa în acel moment de ceea ce se întâmpla în jurul meu.
-Oh, haide, Alyson. Ştim amândouă cât contează asta!
Simţeam cum furia îmi domina toată fiinţa, făcându-mă să mă port ca o sălbatică. Cuvintele îmi ieşeau fără să le gândesc pe gură, privirea sigur îmi era una tăioasă şi înspăimântătoare şi tremuram de mânie din cap până picioare.
-Hope, nu e cazul să-ţi verşi nervii pe mine. Acceptă că te-a părăsit! a spus infatuată.
Mi-am pus mâinile de-o parte şi de alta a capului ei, forţând-o să se lipească de peretele galben-pal şi rece.
-Taci şi spune odată ce voiai să spui!
-De ce?
Deci mă provoca.
-Doar spune! am urlat.
-Eşti o drogată, bine? Eşti mulţumită?
Doar de asta aveam nevoie să explodez. Nu eram conştientă. Furia îmi invadase fiecare părticică din corp, îmi intrase până şi în creier, blocând orice comadă dată înainte de a mă stăpâni. Nu vedeam decât negru în faţa ochilor. Nu am realizat când am ridicat palma şi am izbit-o zdravăn de faţa ei bronzată, impactul cu peretele fiind inevitabil.
O vedeam cum îşi mângâia obrazul şocată. Dar tot nu-i era frică.
-Ce dracu’ te-a apucat!? Ce te aprinzi aşa !? Doar nu-i adevărat?
Avea un rânjet idiot pe faţă ceea ce mă făcea să cred că-i plăcea la nebunie să mă enerveze.
-Mă opresc aici. Cred că palma asta ţi-a fost de-ajuns ca să-ţi zdruncine mândria. Oricum eşti o proastă. De acum încolo, încearcă să gândeşti de două ori înainte de a deschide gura. Pentru că orice spui se va întoarce întotdeauna împotriva ta.
Voiam să continui, dar nu mi-a dat ocazia. Începuse să râdă şi dădea să plece, probabil sătulă de ipocrizia mea. Oh, ar vrea ea să scape cu doar atât! Chiar mă întărâtase. Am prins-o de păr şi am trântit-o pe jos. Înainte ca cineva să intervină, m-am năpustit asupra ei şi am continuat s-o păruiesc şi s-o pleznesc, având grijă să nu-i dau ocazia să-mi riposteze. Tot ce auzeam erau strigătele ei disperate şi răsetele mele animalice – în ce bestie mă transformasem?
-Rose, te rog, dă-i drumul! Roselyn, revino-ţi!
Cineva sărise în spatele meu şi mă trăgea cu putere de-acolo. Bridget! Am dat-o la o parte, aceasta dezechilibrându-se şi câzând în braţele câtorva tipi dintr-a 10-a. Era şocată de ceea ce vedea. Toţi de fapt... Roselyn Hope se dezlănţuise în sfârşit!
Înainte să plec de-acolo am pufnit ameninţător şi i-am strigat lui Alyson:
-De acum încolo să ştii să-ţi gura, curvă ce eşti! Oh, şi Victor are anumite pretenţii! Niciuna din voi n-o să ajungă să fie cu el! Niciuna – mă auziţi?