ETER

[candy_cane]

Autor Note: why do I have the impression that those of you who read my story don't even bother to tell me something? Come on people! I'm posting this thing here just to know your opinion... heh...

CAP 13

Frig! Asta simţea până în măduva oaselor. Un frig leneş, jucăuş, sadic, ce muşca cu poftă din trupul ei cuprins de frisoane. Încercase să scape de el, dar nu putea să îşi abandoneze postul.

Gâfâind, refuzând să se dea bătută, sperând că cei cărora le încredinţase viaţa ei de atât de multe ori în trecut vor apărea o dată şi o dată, salvând-o din iadul umed în care căzuse. Cu ochii împăienjeniţi de oboseală, simţindu-şi corpul ca o bucată mare de carne, toată numai fâşii, Alex se chinui să se ridice. Îi era rău, dar nu putea rămâne o veşnicie pe verandă, udată de ploaie şi lovită în repetate rânduri de vântul vitreg şi turbat care îşi făcea de cap în foişor. Un val de greaţă, venit de nicăieri, îi provocă stomacul gol, dar ea nu cedă. Avea lucruri mai importante decât să îşi verse intestinele pe gură.

Tremurând din toate încheieturile, bruneta şchiopătă până în casă, târâind după ea puşca şi sacul imens ce aparţinuse tatălui ei, conţinând numai cartuşe, bombe şi alte chestioare ce ar fi trebuit să o salveze din ghearele încovoiate ale creaturilor ce pândeau din întuneric, grohăind flămânde, fără să se sinchisească de ploaia torenţială.

Umerii nu şi-i mai simţea, iar mâinile de abia dacă îi mai răspundeau la comenzi. De două ori aţipise, căzând în braţele inconştienţei şi aproape că murise în acele clipe dacă nu ar fi fost minele din pământ care se declanşaseră la apropierea monştrilor.

(Lasă-ne să trecem, duduie! Lasă-ne să te scăpăm de povara pe care o porţi atât de eroic! Lasă-ne să te OMORÂM!)

Se trezise în urma şocurilor propagate prin pământ până la acasă, gâfâind din cauza durerilor care îi cuprinseseră rănile. Ar fi dorit să se lase pradă fie somnului fie morţii, dar le ocolea pe amândouă. În ultimele ore chiar nu îşi mai simţise corpul, iar sufletul ei plutise în derivă, ridicându-se încet, dar sigur, spre cer.

Dar rezistase. Ei o menţinuseră suficient de trează cât să nu se lase în braţele morţii. Ar fi trebuit să le râdă în nas, dar nu putea să le dezvăluie ceea ce aştepta atât de înfrigurată: dacă moartea ar fi prins-o înainte ca dragonul ei să ajungă aici, atunci totul ar fi fost pierdut.


„Ce motivaţie mai ai şi tu...” vocea micuţei, ce nu îi mai răsunase în urechi de atâta vreme, o înveseli în aceste clipe atât de sumbre.

Moartea o privea de peste tot, clănţănind, indispusă, pentru că ea avusese tupeul să fugă de atâtea ori de ea, dar Alex deja nu se mai temea de ea. Evadase de prea multe ori din situaţii critice ca să mai aibă vreun sentiment faţă de creatura sâloasă, geloasă şi atât de flămândă numită Moarte.

Chinuindu-se să ţină sacul şi puşca, căci pistoalele le pierduse, Alex tremură neputincioasă în faţa uşii duble de la intrare. Dacă lăsa unul din bagaje jos, era sigură mie în sută că nu se va mai putea apleca să le ia de pe jos. Tot ce îi mai rămânea era pistolul ei, singurul pe care nu îndrăznise să îl folosească. Picături soioase din ploaia ce nu mai contenea se prelingeau pe trupul ei ce se răcea din ce în ce mai tare, în ciuda febrei care îi bântuia fiinţa. Convinsă că altfel nu ar fi putut supravieţui, Alex făcu doi paşi în spate, atât de aproape de prima treaptă a verandei încât ar fi putut să cadă dacă nu ar fi fost atentă, şi apoi se repezi în faţă, ignorând stoiceşte durerea din braţe şi corp care o rodea necontenit, numai ca să se izbească în uşă. Durerea explodă mânioasă în braţele ei în acelaşi timp în care şi uşa se dădu de perete. Rănile supurânde de la umeri începură să protesteze, iar un lichid gălbui şi cleios, cald la atingere, fierbinte pe pielea ei, se scurse domol până ce picură de pe degetele îngheţate. Greaţa o cuprinse din nou, şi mai că se lăsă pradă senzaţiei de vomă de nu ar fi auzit, deşi vag, răgetul de frustrare a tuturor creaturilor din pădure.

Ceva venea spre ea, şi cu viteză destul de mare. Scăpă sacul şi puşca din mâini, neputând să le mai ţină nici dacă ar fi vrut. Se temea de ceea ce ar fi putut să fie, iar spiritul ei se burzuli la gândul că cine ştie ce minune i se va întâmpla în ultimele clipe ale unei vieţi ratate. Minunile nu mai funcţionau în era asta.



Răgetul maşinii îi răsuna în urechi ca un ţâuit prelung, şi dacă nu ar fi fost gemetele furibunde ale celor doi prieteni ai săi de pe bancheta din spate, mai mai că ar fi intrat cu maşina în fiecare groapă pe care ar fi văzut-o. Se grăbea, convingerea că nu o va mai găsi pe Alex fiind atât de adânc înrădăcinată în el, încât ar fi vrut să urle de frustrare. Pământul i se uscase pe haine, încreţindu-le, dar el deja nu mai simţea ţesătura aspră. Trebuia să se îngrijească de doi bolnavi şi nu avea timp să se mai gândească şi la aspectele neplăcute ale situaţiei lui. Pe Alex deja nu o mai punea la socoteală, de teamă că toate temerile lui se vor materializa.

-Fiu de curvă.... gemu uriaşul, făcându-se din pământiu verde, gata să dea afară ceea ce mâncase şi acum două zile.

Mike îl ignoră, înjurând printre dinţi tot ceea ce îi stătea în cale. Cu coada ochiului vedea monştrii pândidu-i printre trunchiurile groase ale copacilor, fără să se apropie însă. Apăsă şi mai vânjos pe acceleraţie, fiind atât de aproape de a omorî motorul, încât se văzu nevoit să încetinească înainte ca 4x4-ul să sară de pe drum iar ei să moară într-un accident stupid.

Rotind de volan, vrând parcă să îl smulgă din locaşul lui, Mike luă curba cu mai mult de 110 km/h pe un drum de munte. Portiera din dreapta se frecă de scoarţa unui arbore, crengile ce se apropiau mai mult de sol bătând în geamuri, dar nici unul dintre tineri nu băgă de seamă. Parcă uitaseră cu totul că acum câteva minute nu se gândiseră decât la supravieţuirea proprie.

-Alex.... bălmaji brunetul cu ochii aţintiţi asupra foişorului din faţă.

Pământul era crăpat în unele locuri, apa strângându-se în craterele formate de minele care explodaseră atunci când monştrii se repeziseră spre cabană. Corpurile sfârtecate ale victimelor erau împrăştiate peste tot, şi de abia dacă aveai unde să pui piciorul, atât era de plin de cadavre câmpul de luptă propriu al brunetei.

Un gol imens li se puse celor cinci în stomac, ameninţându-i cu sufocarea, când ochii lor se opriră pe casă. Multe din geamuri erau sparte, şi arăta atât de diferită de ultimele vile abandonate care le văzuseră până aici, că mai că întoarseră maşina pentru a o lua înapoi, convinşi că nu ajunseseră acolo unde trebuie.

Forma distorsionată de ploaie a unei fiinţe ce îi aştepta în pragul casei, îi opri din a scoate vreun sunet cu privire la o viitoare schimbare de curs. Arăta atât de rău încât un fior rece li se prelinse pe şira spinării, mai ceva decât atunci când erau mici. Le era scârbă, sau erau pur şi simplu înspăimântaţi de apariţia aceea încovoiată de durere de pe scări?

-Alex..... vocea incredulă a blondinului de abia dacă răzbătu în spaţiul închis.

Convins acum că nu va mai putea să se întoarcă, Mike se apropie destul de rapid de casă, călcând cadavrele celor răpuşi de prima lui iubire cu atâta sânge rece încât se întrebă cum de nu săriseră prietenii lor până acum. Maşina derapă uşor atunci când tânărul puse frână, dar nici unul dintre ei nu se sinchisi de asta.

Richie, Mike şi Ben săriră fără alte menajamente din maşină, luându-i şi pe ceilalţi doi din spate, chinuindu-se să îi ducă la adăpostul casei în paragină.

Figura din uşă dispăruse, dar ei ştiau precis că prietena lor se afla acum undeva prin casă.

-Haide... Trebuie să ne grăbim... Nu avem cum să ştim dacă ei vor sări pe noi sau nu... gâfâi doctorul, scuipând în repetate rânduri apa care îi intra în gură, chinuindu-se în acelaşi timp să îl susţină şi pe Tom care deja părea că vrea să îşi verse toate maţele.

Aprobând prin mici gâfâituri, ceilalţi doi se chinuiră să ţină pasul cu liderul lor. Alunecând, înjurând atunci când povara lor părea să se îngreuneze, cei trei membri teferi a grupul, se îndreptară cât putură de rapid către casă.

Când în sfârşit reuşiră să treacă de uşa de la intrare, care şi aşa de abia se m-ai ţinea într-o balama, priveliştea întunecată din casă în făcu să înghită în sec. Pământ şi aşchii de lemn, plus cioturi din ceea ce păreau a fi membrele unor creaturi necunoscute până atunci erau împrăştiate peste tot. Un sac gros şi verde stătea pe podea chiar la intrare, alături de o puşcă de vânătoare uzată şi plină de apă. Privirea lor se îndreptă încet, dar sigur, spre capătul mai întunecat al holului, acolo unde un corp stătea chircit, tremurând din toate încheieturile, la adăpostul întunericului. Frigul şi mirosul morţii ce bântuia prin toate camerele mai mai că îi determină să fugă înapoi afară. Însă grija pentru prietena lor îi făcu să se răzgândească pentru a nu ştiu câta oară.

-Alex.... Alex spune-mi că eşti bine! Alex! Răspunde.... vocea încărcată de griji şi groază a lui Richie abia dacă ajunse până la corpul ce tremura, însingurat în acea parte a casei unde privirea lor nu putea răzbate.

Pentru Mike însă, vocea prietenului său ajunse la el de atât de departe încât abia dacă îşi dădu seama că vorbise cineva. Convingerea lui cea care stătea acolo se adeveri abia atunci când lumina pâlpâitoare şi rece a unui fulger îi străbătu chipul bolnav. Aproape că îl scăpă pe Tom vrând să se repeadă spre ea şi să vadă în ce stare este, dar corpul lui refuză ceea ce creierul şi inima îi dictau să facă.

-Sunt... bine... o şoaptă atât de înceată încât de abia dacă o auziră se ridică dintre acel colţ, îi făcu pe cei cinci să se dea înapoi un pas.

Alex nu părea deloc să fie bine. Mârâind scurt, Tom se desprinse din braţele celor doi care îl ţineau, şi se îndreptă spre cea care îl salvase cu atât de mulţi ani în urmă din anonimatul în care ar fi căzut orice băiat gras şi scund într-un oraş mic. Nu era deloc stăpân pe picioarele lui, dar tot era mai bine decât rigiditatea celor doi prieteni ai săi. Le era teamă de ceea ce ar fi putut să descopere în prietena lor, sau ceea ce mai rămăsese din prietena lor. Dar el rămăsese cu speranţa că oricât de rău ar fi fost ea tot Alex ar fi rămas în ochii lui.

Mirosul greu al bolii şi cangrenei îi invadă nările, iar stomacul lui protestă vehement. Inima lui, însă, nu tremură niciodată în decizia de a o salva. Când ochii lui se obişnuiră cu întunericul adânc în care se retrăsese bruneta, fostul roşcat se aplecă înspre ea.

-Alex.... Spune-mi în faţă că ţie bine! Spune-mi acum că totul e în ordine... Dar nu te aştepta să te cred... vocea lui, nu mai tare decât o şoaptă la căpătâiul unui bolnav, o făcu să tresară.

Chipul ei se ridică, incredul, albit de durerea profundă care îi mistuia corpul de la interior spre exterior, iar ochii ei, măriţi de surpriză, îi căutară pe ai lui. Nu minţea.

-Nu... Nu e bine... Dar nu vă pot lăsa să mă vedeţi...

-Prostii! Tu tot Alex a noastră vei rămâne! îşi mărturisi uriaşul gândurile, întinzându-se după forma micuţă de pe podea.

¤Orice ar fi.... Tu tot iubirea mea vei rămâne! Nu aş vrea să te pierd fără ca măcar să fi încercat să te fi salvat mai întâi!¤ gândurile lui căpătară forţă şi convingere, în timp ce boala din el se risipi.

Un răget, mai înfricoşător decât tot ceea ce auziseră din copilărie şi până în acel moment, rupse barierele cerului, luându-se la întrecere cu tunetele furtunii. Liniştea se aşternu imediat asupra pădurii, doar duduitul continuu al picăturilor făcând zgomot. Un alt răget, mai înfricoşător şi mai puternic decât primul îi făcu pe cei şase ocupanţi ai micuţei cabane din foişor să se strângă unii în alţii.

Corpul lipsit de forţă a lui Alex Weston se făcu şi mai mic în braţele puternice a roşcatului. Medalionul de la gât începu să se încălzească, şi ajunse aproape insuportabil de fierbinte atunci când pământul dudui sub forţa celui de-al treilea strigăt aproape triumfător al creaturii ce pogorâse dintre nori.

-Ce naiba..... vocea gâtuită de emoţie a lui Josh, susţinut de fratele său, dădu glas întrebării care îi mistuia pe toţi.

-Ajutoare... reuşi să îngaime bolnava, de abia reuşind să îşi mai ţină ochii deschişi.

Casa începu să geamă, dintr-o dată, din toate încheieturile, acoperişul scârţâind agonic sub presiunea unei fiinţe prea mari şi prea grea pentru construcţia fragilă din lemn. Cu răsuflarea tăiată, cei cinci bărbaţi se holbară către tavan, aşteptându-se ca din clipă în clipă o hoardă de creaturi hidoase să se repeadă înspre ei, astfel scăpându-i de lupta aceasta fără sorţi de izbândă. Un şuierat tăie liniştea dintr-o dată şi tot catul superior al casei fu smuls de puterea imensă a unei creaturi gigantice. Când picăturile îngheţate ale furtunii le atinseră trupurile ce se încălziseră cât de cât, tresăriră cu toţii, ieşind din starea aceea de amorţeală psihică. Alergând către uşa de la intrare, fără se gândească prea mult, decişi să lupte orice ar fi fost creatura aceea, oamenii dădură nas în nas cu nişte creaturi mitice, pure, ce îi priveau cercetător, fără însă să sară la atac.

Înmărmurind în mijlocul holului, cu ochii căscaţi de uimire, aşteptându-se la orice altceva decât la asta. Cine erau aceste creaturi?

-Prieteni... Nu vă temeţi bine? de abia dacă auziră vocea încărcată de lacrimi şi suspine a fetei.

Uitându-se înspăimântaţi unii la alţii apoi la cei ce se uitau la ei fără să se mişte, ignorând cu totul ploaia şi monştrii din spate, cei cinci băieţi aproape că o luară la fugă în direcţia opusă.

-Nu vă înţeleg pe voi oamenii.... Nu vă mai temeţi de acele corcituri jegoase, dar de noi da? Şi când te gândeşti că eu mă credeam o creatură arătoasă... oftă una din arătări cu trup de tigru, cu blana roşie.

-Nici nu trebuie... vocea puternică, bubuitoare a creaturii imense care practic smulsese casa din pământ îi făcu pe cei cinci să mai facă un pas înapoi.

-Mai încet, majestate! Îi sperii.... amuzamentul clar din vocea, acum numai o şoaptă seacă, îi puse în sfârşit pe gânduri pe cei cinci, şocaţi de atât de multe descoperiri.

Totul se mişca mult prea repede pentru ei. De unde pornise totul? Cine erau aceste creaturi? Cum se făcea că ei vedeau picioarele unui dragon chiar dinaintea casei, dar nu aveau curajul să se uite în sus? Şi cum se făcea că o manticoră, cinci himere, un grifon şi trei wyvernuli se holbau, intrigaţi la ei?

-Veniţi cu mine, muritorilor! acelaşi răcnet mai puternic decât tunetul îi făcu să tresară, şi să se uite în sus.

Capul ca de şarpe a unui dragon mai mare decât orice văzuseră ei până atunci le luă şi puţina lumină ce venea de la fulgere. Solzii lui albaştrii străluciră singuri,

*Exact ca şi beculeţele dintr-un pom....* continuă, amuzat, dar şi înspăimântat până în măduva oaselor, Mike, analizând şopârla gigantică ce se ridica cu mult deasupra copacilor cei mai înalţi.

Convins de gemetele celor doi „pacienţi” ai săi, liderul indisputabil al găştii Vânătorilor, le făcu semn prietenilor săi să îl urmeze. Numai aceste creaturi ştiau unde urmau să meargă. Nu că nu ar fi avut încredere, dar se temea pentru vieţile lor.

Dar ceea ce îl convinsese nu fuseseră cuvintele de asigurare ale manticorei, ci privirea iubitoare şi plină de mulţumiri fierbinţi a lui Alex îndreptată spre dragon. Se părea că fata nu îi aşteptase numai pe ei, ci şi pe acest salvator înaripat. Un jungi dureros îi strânse inima, dar nu se lăsă pradă sentimentelor, ci îşi urmă conştiinţa.

Dacă Alex credea că acesta era salvatorul ei, atunci ei nu aveau nici un motiv să nu se încreadă în ea. Ultima dată când o făcuseră o aduseserp în această stare jalnică. Nu îşi putea permite să o piardă.

-Trebuie să salvăm ceea ce e important.... şoptiră toţi cei cinci, în acelaşi timp, fără să se audă între ei.

(NUUUuuuuuu!)