O trecem pe feminin

[Teh]

Muuuuuuulţumesc pt. comentarii >:D<
Scuze de întârziere, am uitat că nu am mai postat de mult -.-"

Lectură plăcută!

Capitolul nouă

- Eu trebuie să plec direct acasă. Mama... s-a scuzat Bia atunci când Mădă a propus să mergem la un suc.
Am îmbrăţişat-o amândouă odată şi i-am dat câte un pupic pe obraz, lăsând-o să se evapore din clasă.
- Eu vreau să îmi cumpăr nişte materiale pentru bac şi să mă apuc de învăţat, mă, dar dacă insişti mergem şi la un cico, am spus plină de energie, afişând un zâmbet foarte larg.
Eram tot în clasă, ceilalţi plecaseră şi noi ne adunam lucrurile. Scaunele erau aruncate peste tot, catedra mutată de la locul ei, tabla măzgălită şi cu un mesaj obsecen scris pe aceasta. Nu aveai cum să nu te simţi ca acasă aici.
Am ieşit pe uşă, amândouă odată şi am consimţit să mergem doar după cărţile acelea, pentru că şi ea avea nevoie, îmi amintea că este cu mult mai nepregătită decât mine, orice ar fi însemnat asta. Mi-am amintit brusc că trebuia şi să merg până la profesorul de muzică.
- De ce? Nu ai terminat odată? L-ai trimis pe Alexandru şi asta’i!
Îmi cerea o explicaţie roşcata, şi era de înţeles. I-am explicat.
- Trebuie să văd cum stă treaba, dacă s-a dus, dacă profu’ poate să mă scape de pedeapsă, etc., etc.
Ne-am îndreptat spre acea sală de clasă şi, găsind-o rapid, am intrat în acelaşi mod vulgar şi nepoliticos, fără a bate la uşă. Am găsit faţa zâmbitoare şi foarte fericită a profesorului cu care am schimbat câteva vorbe, să fiu sigură că totul este OK. Uitându-mă prin salon, l-am observat şi pe brunet. Aceasta însemna că totul mergea strună. Am plecat unde aveam treabă cu Mădălina.

Următoarele zile au fost obositoare, nu am crezut că e atât de dificil să te apuci de învăţat şi să studiezi cu seriozitate. Părea că orice din jurul meu îmi distrăgea atenţia ( asta îmi aminteşte de „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade ). Ba nu îmi plăcea cum scria un pix, ba mi se păreau interesante alte pagini, doar acelea pe care nu trebuia să le citesc chiar atunci... În cele din urmă „m-am pus cu burta pe carte” şi am reuşit să îmi pun la punct două comentarii la română pe care le ştiam foarte bine, plus nişte exerciţii de gramatică, studiu de text.
Controlul la medic al tatălui meu a ieşit destul de bine, nu la fel ca data trecută dar nu se înrăutăţise prea tare situaţia. A mai făcut şi alte analize, rezultatele urmând să vină doar săptămâna viitoare. Eram foarte îngrijorată din această cauză, se putea spune că nu eram deloc încântată de cum progresa tratamentul lui. Doctorul deja mă înştiinţase, dar tot era... Într-o măsură ridicată şi defavorabilă, dureros. În asemenea momente îmi duceam mereu gândul spre Liliana. Îmi lipsea enorm, o femeie extraordinară – păcat că ne-a părăsit. Dar nu era de condamnat, în situaţia ei. Din cauza tatălui meu nu putuse avea niciodată copii, ce om mişelic! Şi totuşi, Dumnezeu i le dădea cu dobândă acum, ceea ce aş minţi dacă aş spune că este nedrept. În orice caz, uneori eram tentată să pun mâna pe telefon şi să o sun! Îmi aminteam în secunda următoare că nici nu am numărul ei...
Apoi a mai fost problema şi cu mama, care era destul de furioasă pentru nu ştiu ce şi şi-a vărsat nervii pe mine, lăsând în urma ei o ceartă zdravănă prin care m-a supărat profund. A spus anumite lucruri pe care nu trebuia să le scape şi de atunci nu i-am mai răspuns la telefon, mi-a trimis un mail şi i-am replicat doar : Sunt ok. Nu i-am răspuns şi la celelalte întrebări pentru că nu avea rost. Nu consider că ar fi trebuit să îmi spună că i-am făcut mereu probleme, că din cauza mea s-au întâmplat anumite lucruri... Ei bine, dacă aşa dorea, aşa avea să fie. La nervi spune multe, dar eu nu le uit pe niciuna. O să îi treacă şi ei, şi mie. Aşa stă situaţia.
Cristi s-a supărat, cum era de aşteptat, că nu o să fiu acasă când o să vină el. M-am scuzat pe cât am putut dar nu aveam ce să îi fac. Şi apoi, ce mai voia de la mine? Făcusem destule până acum! Avusesem grijă de tata, îi ascunsesem unele lucruri pentru a nu-l supăra, îl scăpasem de o povară – în situaţia aceasta, l-ar fi incomodat să îl dădăcească şi pe părintele nostru. Şi atunci, ce drept avea să îmi reproşeze ceva? Desigur, eram foarte irascibilă dar m-am controlat şi în cele din urmă ne-am împăcat.
Şi apoi, în sfârşit! A venit şi ziua de vineri, după amiază, când ne-am aflat în gară, eu şi colegii mei, ne-am urcat în tren cu destinaţia la munte şi am plecat, în sfârşit liberi şi doar noi, împreună şi lipsiţi de griji...

[center]*[/center]

Nici nu ştiu câte ore am făcut, ştiu că am schimbat două trenuri şi a fost mare agitaţie, Elena şi-a pierdut geaca, cum se poate aşa ceva? De fapt, o lăsase în tren şi dusă a fost. Bine că nu avea nimic important în ea, doar vreo două pachete de gume şi nişte bani, o sumă foarte mică. Ar fi trebuit să fim obosiţi după drum, având în vedere că am ajuns acolo pe la 10 seara, după atâta drum şi încurcături, era de aşteptat să ne cazăm şi să ne aruncăm în pat, ceea ce nu am făcut – se înţelege!
Ne-am instalat în camere, ne-am schimbat şi am ieşit! Nu dăduse zăpada în locul în care eram noi dar era frig şi frumos, cu aerul de munte şi priveliştea minunată. Am decis să facem o plimbare ca nebunii, în grup, şi am şi făcut – apoi aveam să facem un foc de tabără... În cele din urmă nu ne mai cazasem la hotel, pentru că nu mai aveam parte de reduceri, le puteam căpăta doar săptămâna viitoare, aşa că am închiriat o casă doar pentru noi care ne-a costat şi ceva mai ieftin decât dacă luam fiecare o cameră la hotelul acela. Proprietarul stătea alături şi era un tip foarte de treabă ( cam gras, cu o mustaţă neagră destul de deasă dar îngrijită, ochii micuţi şi o expresie încruntată, deşi el era chiar simpatic ), ne spusese – în orice caz, că dacă vom avea nevoie de ceva, trebuie doar să îl anunţăm. Când i-am explicat că vrem să facem un foc de tabără, ne-a spus că rezolvă el totul. Tare drăguţ!
Noi ne-am plimbat o grămadă şi am fost şi printr-un anticariat, de unde am cumpărat nişte chestii ce nici nu ştiam ce sunt, suveniruri pentru lumea de acasă ar fi trebuit să fie. Erau destul de ieftine şi era distractiv să ne dăm cu părerea despre fiecare în parte.
Totul se întâmpla ca în vis, nici nu îmi dădeam dacă sunt acolo sau nu, pur şi simplu se întâmpla. La un moment dat am avut impresia că este doar o iluzie, că nu sunt cu adevărat acolo şi se întâmplă doar undeva în subconştientul meu. De parcă trupul meu era adormit iar eu eram doar o simplă fantomă al lui, mă plimbat prin mintea mea creând imagini superbe, pe3isaje extraordinare, având parte de o fericire exagerată... Am pus toate acestea pe seama oboselii, pentru că mă trezisem azi la cinci, îl auzisem pe tata tuşind şi m-am speriat, apoi am fost la liceu, am fost persecutată de profesoara de franceză, a trebuit să ajut cu nişte hârtii, foarte dificil, apoi am fugit acasă să mai pun la punct nişte bagaje şi după fugi la gară, era să întârzii şi să fiu înjurată de fiecare coleg ce până atunci mă rugaseră să merg ( neapărat ) cu ei în excursie. Oh, se poate şi ca după tot drumul acesta şi plimbarea pe care am făcut-o pe aici să mă fi extenuat.
Eram cu toţii îmbrăcaţi gros, cu haine de iarnă şi ne rugam să dea o zăpadă ca mâine să avem parte de puţină albeaţă. Era vreo doisprezece noaptea când am făcut focul, împreună cu un grătar, toate cele bune.
- Of, mi-e un somn! Auzi, Mircea, dă şi mie un pahar cu vin, îndură-te!, strigă Mihai pe un ton de suferinţă fals, de care am râs cu toţii. El şi Alina stăteau foarte aproape unul de celălalt. Când acesta a dat peste cap întreg paharul cu alcool, cealaltă s-a uitat puţin urât la el şi acesta a zâmbit, trăgând-o mai aproape de el şi sărutând-o. Gest ce ne-a uimit pe toţi, mai puţin pe ea. Ne aşteptam să îi dea o palmă, un pumn, un şut – ORICE, în schimb ea s-a strâmbat şi a dat o replică după care am râs toţi.
- Nu-mi place vinul!
Eu stăteam pe un lemn, era pur şi simplu o bucată de lemn gigantică, şi eram înconjurată de Bianca ( care nu mai era deloc tristă, nu se împăcase cu părinţii dar îi dăduse „dracu”, la sugestia roşcatei ), de Mădălina, foarte vioaie şi luase puţin la bord, ca şi bruneta de altfel – amândouă exageraseră cu alcoolul, şi era şi Mircea cu noi. Nu eram, însă, retraşi de lume, stăteam în jurul focului cu câte o farfurie şi un pahar, mâncând şi bând ca „porcii”, cum ne făcuse odată profesorul de Filozofie. Eram destul de vioi, unii din noi prea înfriguraţi pentru a se mişca din faţa focului, însă.
La un moment dat cineva a pus muzică, până atunci stătusem în linişte, ascultând doar zgomotul nopţii, după Mihai a început să danseze ca idiotul, pentru că era puţin luat. Frig, vin cald ... Are urmări grave! Şi a fost urmat şi de alţii, era târziu, cred că ora două şi focul nostru începuse să se stingă, lumea presupun că dormea, sau poate că nu. Noi urlam şi dansam, înjuram orice nu ne convenea şi ne simţeam cu adevărat bine.
Mă ridicasem şi eu împinsă de la spate şi trasă de mâini şi am început să mă fâţâi pe acolo, pentru a mă încălzi. Nu îl puteam numi dans pentru că eram îmbrăcată cu două geci, a mea şi a lui Mircea şi de abia mă puteam mişca în bocancii noi achiziţionaţi. Renunţasem cu toţii la îmbrăcămintea şi încălţămintea popoţonată şi ne luasem lucruri comode.
Inima îmi bătea tare, entuziasmată. Lumea-mi părea prea mică în comparaţie cu noi, cu mine şi prietenii mei. Mi se părea că nimic nu poate să ne învingă, că noi suntem totul, aici, acolo, oriunde – peste tot! Că nimeni nu ne-ar putea sta în cale vreodată, voiam doar să mă fâţâi pe acolo, să ţip odată cu ei şi să mai beau un pahar cu vin, urmat de încă unul. Ştiam ce se întâmplă dar nu eram, parcă, conştientă.
Începuse să ningă! Focul se stinsese, mâncarea se terminase, băutură mai era. Ţipete de fericire atunci când zăpada începuse să se aşterne peste trupurile noastre, ne învârteam şi unii se ţineau de mâini, Mihai o ţinea strâns pe Alina lângă el, Bianca se prostea cu Mădălina, deşi eu cred că s-au sărutat pe bune iar eu mi-am simţit mâna prinsă într-o alta, deşi nu o prea simţeam, eram pierdută în lumea mea, beată cum cred că devenisem, mi se părea că totul se învârte cu mine dar totodată stă pe loc. M-a tras mai aproape de el, era blondul şi buzele noastre s-au unit sălbatic, fulgii de zăpadă cădeau peste noi, păreau atât de magici în acest loc, cu atâta armonie, libertate şi dragoste în jurul nostru. Aveam mânuşi în mâini aşa că nu îi simţeam prea bine atingerea dar, deşi buzele-mi erau îngheţate, gustam din plin sărutul. Limbile noastre s-au unit rapid, jucându-se agresiv, violent. Am început să îl muşc sălbatic, simţind gust de sânge amestecat cu vin. Îmi plăcea la nebunie, mâinile noastre erau tot împreunate, feţele tot lipite. Mi-a căzut căciula din cap, am căzut pe jos, s-a trântit peste mine. Am început să râdem continuând sărutul. Ningea la fel de tare, în câteva minute eram plini de zăpadă, fulgii de nea erau imenşi. Cântam, ne jucam şi ţipam într-una...
- Libertate! Libertate! Libertate!

Nici nu îmi amintesc cum am ajuns în pat, eram îmbrăcată la fel ca înainte şi miroseam a fum, a cârnaţi şi a vin peste tot, părul meu păruse să fi trecut printr-o încercare foarte grea, de parcă fusese spălat cu apă de ploaie şi atât, mi-am amintit că începuse să ningă şi mie îmi căzuse căciula.
Vai! Mă sărutasem cu Mircea, hai că nu era prima dată ( ? ) dar eram beţi amândoi, cum de îmi aduceam aminte? Asta nu mai contează! Am privit în dreapta mea, era Elena, foarte echipată la fel ca mine, vorbea ceva în somn. Am deschis şi mai tare ochii şi m-am ridicat, uitându-mă în jur. Erau două paturi în camera aceasta şi în celălalt era Bianca cu Mădălina, se treziseră şi tocmai se ridicau şi ele. Eu am împins-o pe Elena, făcând-o să cadă şi totodată să urle:
- Ce mama mă-sii?
Era speriată şi buimacă, neştiind ce se întâmplă. Am început toate să râdem, inclusiv ea.
- Cât e ceasu’?
A mai întrebat la fel de adormită şi Mădălina ne-a spus. Era unsprezece jumătate.
- Eu fac prima duş!, am strigat înainte ca altcineva să o facă şi am fugit în baie. Bineînţeles, mi-a luat o grămadă să mă dezbrac şi după ce m-am băgat în cadă, mai mult pentru o baie ( era imensă cada, îţi făcea plăcere ), am avut marea surpriză ca cele trei să dea buzna peste mine şi să se arunce şi ele lângă mine, bineînţeles – nu prea aveam loc.
- Ce naiba, mă? Nu mai are voie omu’ nici să se spele fără voi!, am strigat uşor exasperată, râzând.
Nu a avut niciun efect, în afară de acela că cineva a pornit duşul şi a început să mă stropească.
Erau aşa de frumoase zilele acestea, doar noi şi libertatea noastră.
După baie ne-am schimbat hainele iar eu am realizat că am o geacă în plus, necunoscută, dar mi-am amintit rapid că este a lui Mircea, ne-am dus jos, era o vilă de fapt casa în care stăteam noi, celelalte fete atunci coborau şi ele. Ne-am uitat pe fereastră şi am fost uimite să vedem că ninsese! Am ieşit rapid afară pentru a admira peisajul, nu era atât de multă zăpadă cât pentru a te trânti în ea , dar mergea pentru câţiva bulgări.
- Mai târziu!, a spus cineva intrând înapoi şi noi am urmat-o. Pe băieţi i-am găsit în bucătărie. Încercau să ne facă micul dejun, s-au scuzat ei când am găsit bucătăria pe jumătate devastată, plină de făină şi Dumnezeu mai ştie ce...
Mi-am dat ochii peste cap.
- Doar nu credeţi că NOI o să curăţăm astea?, spuse Elena indignată.
Nu se aştepta nimeni ca ea să ridice un deget, am început să ne certăm în glumă, rezultând cu o adevărată ceartă căreia eu i-am pus capăt.
- Ce dracu mă, am venit aici să ne certăm sau să ne distrăm? Facem în felul următor, băieţii curăţă ce au distrus şi noi facem de mâncare, între timp mergem şi să cumpărăm câte ceva că văd că au epuizat toate resursele!
Se uitau cu toţii la mine, aprobând. Eu şi încă vreo patru am plecat la cumpărături, adică şi Mădălina, Bianca, Alina şi Cristina, restul au rămas să îi „ ajute” pe ceilalţi. Rapid am luat cam ce am crezut că avem nevoie, timp în care ne-am holbat la câţiva tipi, străini, pe care îi văzusem.
Unul tocmai era în faţa mea, cumpăra ceva şi se chinuia să îi explice vânzătorului în franceză ce are nevoie. Am râs şi l-am ajutat. Era un tip înăltuţ, blond cu ochii albăstrui, foarte simpatic, avea nasul îngheţat. Îmi mulţumea într-una şi eu nu am avut cum să nu flirtez, adică – ce naiba!
Doar că la un moment dat am fost strigată de fete şi a trebuit să plec, lăsându-l să se uite după mine şi strigându-mi că i-a părut bine să mă cunoască.
Când am ajuns înapoi am fost surprinsă să observ că era curat. Se înţelege, lucraseră săracii băieţi ( cum? N-am idee ). Am făcut câte ceva de mâncare şi ne-am aşezat în sufragerie, fiecare cu câte ceva în mână, fără a mai folosi vreo masă. Ne aşezaserăm pe jos, pe canapea, pe fotolii, fiecare unde apuca. Ne uitam la televizor, la desene. Era „Ed, Edd ’n’ Edy”.
A fost ok până la un moment dat când a avut loc o scenă scârboasă şi Elena a spus că nu mai mănâncă. Peste două minute am văzut că începuse iar să ronţăie.
Astfel am luat şi prânzul şi după am ieşit afară, nu era nicio şansă să stăm acolo. Între timp i-a sunat telefonul unei fete şi noi toţi ne uitam în gura ei cum vorbea, de parcă era prima dată când vedeam pe cineva discutând la telefon.
- Mă, ştiaţi că e un concurs de muzică prin zonă şi că participă şi liceul nostru?, a zis destul de uimită iar noi am dat negativ din cap, întrebând de mai multe detalii.
- Nu am venit eu la munte pentru un amărât de concurs! Putem să îi auzim p’ăia cântând şi altă dată, ce naiba!, zise Mihai destul de supărat că ar trebui să îşi petreacă câteva ore la un asemenea eveniment.
- Haide, mă, Mihae! Ce e cu spiritu’ ăsta? Mergem şi noi acolo, vedem ce e, dacă ne place mai căscăm ochii dacă nu o tulim. Oricum începe la patru, cât morţii lui de spectacol poate să ţină?, vocea Elenei se părea că l-a convins şi am consimţit să mergem până acolo.
Eu eram încă surprinsă de coincidenţă, nu avusesem idee că acest lucru avea să se întâmple. Pe o parte mi se părea amuzant, pe de alta extraordinar de ciudat. Poate că ar fi fost mai bine să nu mă duc, cine ştie ce s-ar fi interpretat, adică ce ar fi crezut Alexandru. Nu că mi-ar fi păsat prea tare. Ok, aveam să merg.

Nu ştiu cum a trecut ziua până la ora patru, pur şi simplu ne-am jucat prin zăpadă, Mădălina şi-a zgâriat obrazul şi nu arăta deloc drăguţ cu acel bandaj, dar bineînţeles că nu i-a mai păsat nimănui în acea clipă.
Intrasem, prin urmare, într-o sală gigantică, ce era străjuită de mese şi scaune, ca şi un restaurant, într-un capăt fiind o scenă. Cortina roşie era trasă. Se părea că liceul nostru era primul, foarte bine – nu trebuia să mai ascultăm şi alte reprezentaţii. Ne-am aşezat la o masă mai mare, am mai luat câteva scaune şi am comandat câte ceva, după care am aşteptat.
Eu stăteam între Bianca şi Mădălina şi îmi făceau capul calendar pe tema cât de „naşpa” şi apoi cât de „drăguţ” era Brad Pitt. Aveau mereu discuţii contradictorii pe tema asta, Mădălina îl adora iar Bianca îl detesta. Mie îmi era indiferent, dar aş fi dat orice să nu le mai aud cu argumentele solide asupra sa. În cele din urmă, a ieşit un prezentator, de fapt era o femeie de vreo patruzeci de ani care a spus câteva cuvinte introductive, a zâmbit larg şi a anunţat grupa muzicală a liceului nostru. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am început să aplaudăm, ceea ce se părea că îi surprindea pe toţi.
Nu era cine ştie ce, trebuie să o recunosc. Erau pregătiţi, aveau câteva melodii drăguţe, vocile nu erau prea extraordinare. Era şi Alex acolo, părând destul de plictisit dar având grijă să dea jumătate din ce avea mai bun ( am presupus eu ). Cânta foarte frumos la vioară, nu că asta mă uimea – şi oricum nu puteam să ascult doar ceea ce interpreta el. Cei ce cântau la chitară erau aşezaţi pe scaune, mai în spate, soliştii stâteau în faţă, cu câte un microfon în faţă, şi ceilalţi erau împrăştiaţi pe acolo. Aveau o uniformă specifică liceului nostru ( de a cărei existenţă nici nu auzisem ).
- Minunat!, a exclamat Mihai, foarte ironic, când au terminat.
- Ok! Ok! A fost plictisitor! Să nu te aud : ţi-am zis eu! Deci, hai să mergem de aici!, a adăugat Elena exasperată, ridicându-se. Am plătit, ceea ce ea uitase total, şi am ieşit din sală. Afară era chiar mai frig ca înainte, dar nu ne deranja. Mircea făcea ture pe lângă mine, zâmbindu-mi larg ( din asta am dedus că este posibil să nu fii uitat că ne-am cam sărutat cu o seară în urmă ). Viaţa era frumoasă.
- Hei, mi-a zis tipu’ ăla de unde am închiriat casa că e un fel de bâlci, p*** mea, nu ştiu pe drept ce-i, prin zona asta azi şi mâine. Poate dăm şi noi o tură, vedem ce e şi după ne cărăm, zise Tudor entuziast.
- Oh, da! Altă pierdere de vreme? De data asta nu vine de la mine!, a ripostat Elena.
Am început să râd.
- Hai să mergem, ce mai contează?, se auzi vocea veselă a lui Mircea. Nu existau, oricum, proteste.
Am ajuns acolo într-un timp destul de scurt dar trebuie să o recunosc că mă plictiseam grozav! Poate mai mult de atât. Nu aveam chef de aşa ceva, cred că eram obosită şi mă cam dezamăgise ceea ce ascultasem la concurs. Cert este că nu aveam chef de nimic. Totuşi, luminile din bâlci m-au trezit imediat la realitate. Eram departe de casă, împreună cu o grămadă de amici, la munte, într-un frig îngrozitor, puteam face tot ceea ce ne doream! Era luinat peste tot, cu foarte multe culori, cu tot felul de maşinării în care puteai să te dai, chiar şi pe vremea asta. Şi un stand la care trebuia să arunci cu nişte săgeţi şi câştigai ursuleţi, o chestie de dat cu pumnul ( ca la box, numai că mult mai mică ).
Inconştientă de gest, am făcut o piruetă acolo şi ceilalţi s-au uitat la mine începând să râdă. Am reacţionat şi eu la fel.
- Hei, Mirabela, hai să îţi câştig unul din animăluţele alea!
- Nu chiar acu’, Mircea, vreau să mă dau în roată, later, ok?
Era în cealaltă parte o maşinărie în formă de roată care se învârtea super interesant şi eu aveam chef să vomit, aşa că... De ce nu? El a refuzat să încerce, deşi nici nu îl invitasem. M-am uitat spre ceilalţi, băieţii se puseseră la rând pentru a da cu pumnul, Mihai chiar voia să îi câştige o broscuţă Alinei, care îl încuraja ( n-avea direcţie deloc şi cel ce se ocupa de stand era încântat, plătea şi încerca într-una ), m-am uitat la Bianca.
- Nuuu! Nicio şansă, eu merg la maşinuţe, nu vreau să borăsc pe aici, deci – NU!
A plecat înainte să o pot convinge, ferindu-şi privirea de a mea. Vorbisem oricum, dacă ne pierdeam, să ne întâlnim peste vreo trei ore în faţa târgului. Mădălina a vorbit chiar înainte să o pot aborda.
- Ultima dată m-am dat cu Mirel , e bestial aşa că – hai!
A zâmbit veselă şi m-a luat de mână, începând să fugă odată cu mine. Eram îmbrăcate gros, cu mânuşi, geci, ghete şi era atât de distractiv.
Am intrat într-una din cabine, era cu două locuri şi ne-am pus centurile de siguranţă, care erau destul de multe. Mădă era foarte entuziasmată şi îmi tot repeta cât e de grozav. Apoi , maşinăria s-a pus în mişcare. A început, la propriu, să se învârtă, să mă zguduie pe mine şi pe stomacul meu, să mă ameţească. Simţeam ca şi cum m-ar fi luat cineva în mâini şi ar fi jonglat cu mine, nu că aş fi încercat asta vreodată.
Oh, nu era deloc o senzaţie plăcută şi adrenalina nu îşi avea locul foarte mult, dar mă încălzeam. Inspiraţie 100%, roata era distractivă.
Nu ştiu cât ne-am învârtit dar mie mi s-a părut destul de puţin, începusem să ţip cât de tare puteam şi roşcata râdea în hohote, pe mine nu mă amuza aşa de tare, dar era oarecum plăcut.
Când am coborât am început să mă clatin în mai multe direcţii, nereuşind să îmi reiau echilibrul. Într-un final, m-am împiedicat şi am căzut pe jos.
Cineva mi-a întins o mână, dar nu reuşisem să îi văd faţa. Mă aşteptam să fie amica mea, deşi nu îmi aminteam ca mânuşile ei să fi fost negre şi să aibă degetele aşa de lungi. Am acceptat gestul, m-am ridicat, mi-am scuturat hainele, aveam lipite nişte bomboane ( sau ceva... ) pe ele.
- Merci!, am zis cât de politicos am putut şi am vrut să mă întorc, apoi i-am recunoscut vocea.
- Uau, Mirabela, nu credeam că eşti pe aici...
Atunci mi-am ridicat privirea spre el şi un zâmbet de tâmpită mi s-a afişat pe chip.
- Ia te uită, Alexandru...