Lumea lor, lumea mea

[Cătă]

Capitolul II

Imaginatie

Acceptand sa se plimbe cu un strain nu prea o facea increzatoare in fortele proprii. Amy se simtea putin incomod, incat nu scotea aproape nicio vorba. Nu era vorba de timiditate, era vorba de diferentele dintre ei. Ea il simtea foarte departe de lungimea ei de unda. "Nu-mi vine sa cred ca a fost doar o farsa a imaginatiei mele! Cand ma gandesc ca niciodata nu as putea sa ma indragostesc de un astfel de baiat, care pare atat de incuiat si nepasator fata de anumite situatii pe care eu poate le vad foarte importante. Nu pot sa cred ca am fugit de la ore doar ca sa ma plimb cu el... Nu ma simt deloc bine in prezenta lui, chiar daca am schimbat cateva cuvinte doar. Pentru mine, prima impresie conteaza. Asa va fi pentru totdeauna comportamenul lui fata de situatiile pe care i le-am povestit."
- Amy, de ce taci?
Trezita dintr-o data din gandurile ei, fata s-a uitat adanc in ochii lui si nu reusii sa vada decat o privire goala. "Cand ma uitasem prima data la el, era altfel, avea privirea pe care o caut de atata timp, privirea aceea de om patrunzator. Acum tot ceea ce vad sunt doar doi ochi de animal, nu imi mai exprima nimic, nu mai sunt deosebiti..."
- Te-ai schimbat brusc. Ai patit ceva?
- Ce vrei sa spui. Baiatul nu intelegea situatia. Pentru el era ceva normal sa se comporte cum se comporta pana acum. Sunt eu insumi. Nu mi s-a intamplat nimic. Cum de ti-a venit ideea asta?
- Deci vrei sa spui ca tie ti s-a intamplat ceva pe moment, iar acum ai revenit la vechiul tu?
- Jur ca nu mai inteleg nimic. Esti normala? Ti-am zis, ma simt foarte bine si chiar nu imi pot imagina cum de ti-a venit ideea asta idioata. Ce ai?
Amy se intoarse brusc spre el si i-a fixat privirea cu a ei. Se uita adanc in ochii lui incercand parca sa ii transmita un mesaj sau sa incerce sa gaseasca un raspuns in privirea lui, acum speriata intr-un fel de reactia ei. El deja se obisnuise cu starea de uimire pe care fata i-o provocase cu atitudinea ei. Credea ca ea se indragostise de el. Era obisnuit ca multe dintre fetele cu care vorbeste frumos si cu care se simte bine sa se indragosteasca de el mai devreme sau mai tarziu. Aroganta lui l-a determinat sa incerce sa o cucereasca cu un farmec lipsit de magie.
- Amy, doar spune-mi ce gandesti.
- Ma uit in ochii tai si stii ce vad? Nimic... Privirea ta a devenit atat de seaca incat nu imi mai pot lua energia fericirii din ei. Prima data m-ai fascinat. Erai atat de seducator, dar cum am crezut intotdeauna, aparentele inseala. Plus ca mi-am creat singura o iluzie din cauza ca mi-am programat creierul sa reactioneze la anumiti factori. Nu iti dau tie niciun detaliu, pentru ca nu trebuie sa stii. Si imi pare bine ca am discutat. Asa m-am lamurit.
- Eram fascinant prima data cand m-ai vazut, iar acum iti par doar un tip oarecare?
- Exact. Niciodata nu ma voi indragostii de un oarecare. Acum ma intreb de ce azi de dimineata, privirea ta era cea pe care am cautat-o toata viata? Ah! Esti fericit?
- Da. Si azi de dimineata am avut un motiv urias in plus ca sa fiu si mai fericit decat sunt de obicei. M-am indragostit, ok? Dar nu de tine. De cea de care sunt indragostit de foarte mult timp si care s-a hotarat sa imi acorde o sansa.
- Nu ma intereseaza detaliile. Ma bucur mult pentru tine, cred. Si era imposibil sa te indragostesti de mine. Diferentele dintre noi sunt uriase, deci no chance. Atunci, mai vorbim daca vrei. Eu ma grabesc sa ajung acasa.
- Am sa te sun.
Indreptandu-se cu pasi comozi spre statia de autobuz, Amy se gandea cum a reusit sa isi faca o astfel de farsa. Stia ca iti poti programa creierul, dar nici in halul acesta. Cauta prea mult ceea ce ii era imposibil practic sa gaseasca si energia ei scadea din ce in ce mai mult. Isi suprasolicita imaginatia, nu putea dormii din cauza aceasta. Incepea din nou sa se plictiseasca si abia astepta sa ajunga acasa sa doarma... Si sa scrie in jurnal.
Ajunsa acasa, a dat hainele jos si s-a imbracat in pijamale. A deschis calculatorul si si-a cautat jurnalul care zacea prafuit sub birou printre alte multe nimicuri. Era trista si simtea nevoia de cineva care sa ii fie alaturi si sa o faca sa uite de toate grijile si problemele ei chiar daca erau probleme de copil, totusi tot probleme sunt si afecteaza intr-un mod sau altul starea de spirit. Mai ales adunate laolalta rezulta un dezastru. Isi deschise jurnalul si incepu sa scrie.
"Creierul imi joaca feste. Imaginatia mea a luat-o razna de parca nu as mai traii in aceasta lume. Uneori imi doresc sa fiu un om ca toti ceilalti, sa simt o falsa fericire si sa fumez pentru ca fumeaza cei din jurul meu. As vrea sa ma indragostesc oricand si de oricine, sa fiu intr-un grup si sa am spirit de turma. Sunt dorinte idioate, stiu. Toti ceilalti cred ca si-ar dorii sa fie ca mine, iar eu imi doresc sa fiu ca ei. Astazi am luat o mare teapa. De ce? Am crezut ca m-am indragostit cand defapt era doar o atractie fizica. Hormonii sunt de vina si imaginatia mea. Mi-am setat creierul sa reactioneze la anumiti factori. Stii tu, par blond, inalt, privirea aceea... seducatoare? Acum cand stau si imi amintesc de privirea lui Alex ma trec fiori, dar imediat imi vine in minte imaginea privirii lui goale, seci, care pur si simplu m-a scarbit."
Isi nota toate gandurile mari de moment in acel carnet care pana la urma se va fi terminat si el si il va fi pus la colectia foarte mare de jurnale din biblioteca. "Nu am nicio carte in aceasta biblioteca, in schimb e plina de jurnale. E si vina mea, toate jurnalele mele sunt caietele dictando de 48 de file.". Telefonul incepu sa ii sune. Cine sa o fi cautat pe ea la ora asta? Toti erau la scoala, iar tatal ei stia ca e la scoala si nu voia sa o deranjeze de la ore. Isi cauta disperata telefonul printre mormanul de haine de pe patul ei. Cand se uita la ecranul acestuia nu ii venea sa isi creada ochilor. "Nu se poate... De ce ma suna Cross? Tocmai pe mine sa ma sune? Asta e imposibil din orice punct de vedere. Nu am nicio legatura cu el. Mi-e doar coleg doar. Poate ma suna cineva de pe numarul lui sau poate vrea sa ma intrebe ceva legat de scoala". Cu mari emotii, respirand greu si aproape transpirata raspunsese cu o voce foarte calma si joasa, vrand sa para linistita si nepasatoare.
- Da?
- Salut. Sunt eu, Steven.
- Salut, Steven. Ce faci?
- Am inteles ca esti acasa. Te-a vazut Jay. Defapt venii vorba de tine, iar el si-a amintit ca te-a vazut. Vreau sa te intreb ceva. Uite-te tu la tine in geanta si vezi daca nu cumva gasesti caciula mea. Cineva mi-a jucat o farsa azi la scoala si am aflat recent ca ar cam fi la tine.
- Dupa cum ii stiu eu pe colegi, sigur ar fi asa. Asteapta doua secunde, te rog.
Amy a deschis geanta si a observat caciula gri si larguta a colegului ei. Era o caciula menita sa stea dezordonat pe cap.
- Da, era in geanta mea. Ti-o dau maine la scoala.
- Imi trebuie azi. Nu e a mea si daca nu o returnez azi, varul meu se va supara pe mine. Deci, te rog, poti sa iesi afara sa mi-o inapoiezi?
- Bine. Ies in 10 minute. Ne vedem in fata blocului meu.
Amy se duse la baie. Stand pe toaleta incepu sa se gandeasca la Steven fara sa vrea. "Pare de treaba. De-as fi vorbit cu el mai multe in trecut. Cand il vad simt o aura mai speciala. Ce tot spun aici? Doar nu imi place de Cross. Sa fim seriosi... Daca ar fi sa existe ceva intre mine si el, toata clasa ar incepe sa faca aluzii stupide. Am o clasa de rahat... De multe ori imi doresc sa nu ma mai duc niciodata la scoala..."
Peste 10 minute, trebuia sa iasa in fata blocului sa se intalneasca cu Steven. Obiectul cu pricina era aruncat pe pat. Dupa ce a luat caciula in mana a zabovit cateva minute doar sa o priveasca. Materialul i se parea prea moale, incat o tinea delicat in mana. "E ciudat. Ma trece un fior neobisnuit stiind a cui e caciula. Iar mirosul ei ma face sa ma gandesc automat la Cross. Ah! Trebuie sa fug. Cross e la scara."
Alergand grabita pe scari reuseste sa se impiedice si sa se loveasca destul de urat la genuchi. Dar totusi si-a continuat drumul amanand curatarea ranii pe mai tarziu, dupa ce se intalneste cu Steven care o astepta plictisit in fata blocului si tremurand de frig din toate incheieturile.
- Steven!! Ti-am adus-o. Sper ca nu te-am facut sa astepti prea mult.
Tanarul nu reactionase in niciun fel la vederea fetei. Inclina putin capul spre ea si o privii arogant. Nu zambea, iar privirea lui evita orice contact cu a ei. Amy incerca sa il priveasca fix in ochi, insa nu reusea sa il prinda niciodata. Nu intelegea de ce o evita, caci el nu era timid. Nu intelegea de ce nu zambea, de ce fata lui era mereu de om serios. Dar parca simtea o atractie fata de el. Nu stia cum sa isi explice. Nu era ceva iesit din comun. Ii era drag atunci cand il privea. Ochii lui negrii erau luminati puternic. Avea o privire de artist. Vocea lui era atat de suava, atat de calma. Insa zambetul lui nu era destul de convingator pentru nimeni. Radea cateva momente, apoi devenea din nou serios. Pentru altii ar fi fost genul de ciudat, insa pentru ea era perfect normal comportamentul lui.
- Merci! Apropo, avem teme pentru maine?
- Nu stiu. Nu am fost la scoala.
Genuchiul ei era destul de ranit. Sangele ii murarise blugul si se vedea destul incat Steven sa isi dea seama.
- Ce ai patit? Ai cazut pe scari?
- Da.. Lasa ca ma duc acum acasa si imi curat rana. Am uitat! Frate, nu am cu ce sa ma pansez. Bani nu mai am sa ma duc la farmacie. Nici nu stiu ce sa fac... Nu e nimeni acasa.
- Am eu bani. Vino cu mine sa cumparam. Defapt, vino la mine sa iti cureti si rana. Stau aproape de farmacie si, in plus, sunt si singur acasa. Deci nu e nicio problema.
- Ce ai? Nu vin la tine... In primul rand nu vreau sa deranjez si in al doilea rand chiar mi-e rusine de mama ta. Dar ai zis ca nu e acasa... Nu stiu. Daca apare?
Amy se speriase destul de mult de aceasta propunere spusa de parca ar fi fost un lucru normal ca ea sa se duca pe la el. De parca ar fi fost prieteni buni de nu stiu cata vreme. Si faptul ca o ajuta i se parea destul de ciudat, mai ales ca pentru ea era doar un strain. Si vice-versa. Dar genuchiul ei striga disperat dupa ajutor si nu mai putea indura prea mult.
- Mama nu e acasa si daca va venii si te va gasii nu va fi nicio problema pentru ca e de acord cu toti prietenii mei. Stie ca imi aleg cum trebuie prietenii. Deci, no problem.
- Prieteni... Bine vin. Doar pentru ca mai am destul de putin timp si lesin.
Steven a condus-o in camera lui dupa ce au fost la farmacie sa cumpere pansamente, apa oxigenata si spirt. Camera lui era foarte asemanatoare cu a ei. Lucruri imprastiate peste tot. Insa asezate intr-o ordine pe care numai el le stia. Ordinea din haosul lui. Se simtea foarte comod inchisa intre cei doi pereti albastrii ce il protejau pe colegul ei de inamicii de afara. "Camera asta parca ar fi sora camerei mele. Si ma simt atat de bine aici... Atatea lucruri interesante ascunde copilul acesta de ochii lumii. As vrea sa il cunosc mai bine. Defapt, imi doresc tare mult sa il cunosc mai bine. Dar oare cat va dura aceasta vizita a mea in paradisul ascuns a lui Cross? As vrea sa dureze mai mult decat o ora, timp in care poate voi reusii sa aflu cum gandeste.
- Sper sa te simti mai bine acum ca ti-am curatat si bandajat rana. Nu e mare branza, dar toate acestea adunate la un loc pot cauza un dezastru. Crede-ma... Cateodata gandesc si eu profund.
"Acest om... Aceasta fiinta pare atat de minunata acum ca incep sa vad cum e el defapt. E atat de dulce...Dar nu! Nu ma pot indragostii de el. Nici nu am cum. Suntem doar colegi si atat. Maxim prieteni. Nu stiu daca ar putea exista ceva intre noi si nu vreau sa ma implic mai mult. Poate ca nu voi gusta niciodata din dragoste, dar decat sa ma indragostesc de el mai bine raman asa cum sunt acum"