06-10-2010, 04:29 PM
M-am hotarat, in sfarsit sa imi pun ideile in practica. Este un hobby, dar astept critici. Va multumesc si lectura placuta :).
"Orice om viseaza la fericire, la orice realizare dorita, la multe lucruri pe care niciodata nu le va putea obtine. Privesc lumea din jurul meu si sunt coplesita de sentimente nostalgice. Cum de exist? Cum se face ca fiecare centimetru din corpul meu raspunde la impulsurile adrenalinei aparute fara niciun motiv? Poate doar imaginatia este de vina, dar cu imaginatia mea sunt foarte multumita si niciodata nu voi renunta sa traiesc intr-o lume perfecta, creata de mine. Eu sunt propriul meu Dumnezeu, eu am propria mea credinta si propria mea lume. Toti sunt pionii mei, iar eu cea care le face jocul. Doar ca pionii mei au constiinta proprie."
Gandurile fetei au fost oprite de telefonul mobil avea o sonerie puternica ce o speria. "Iar am uitat sa schimb soneria telefonului! Trebuie sa imi aduc aminte cumva si de lucrurile mai putin importante, pentru ca si acestea au un rol in viata mea. Adunate la un loc dau un rezultat imens! Dar cine sa ma sune la ora asta? Sa raspund... sa nu raspund?" Amy nici macar nu s-a uitat la telefon sa vada cine o suna. Pur si simplu statea rezemata de perete, langa biblioteca plina de jurnalele ei, care intotdeauna au fost prea mici pentru gandurile sale. Molestata psihic de soneria interminabila, s-a aruncat spre telefonul ce zacea aruncat pe sub biroul plin de nimicuri, de ambalaje, de dulcuri, de conserve de fasole terminate, hartii mototolite, creioane colorate, pixuri si alte lucruri inutile care trebuiau aruncate. S-a uitat la telefon si cel care o suna era tatal ei. "Oare ce vrea omul asta acum? Daca i-a spus iar frate-su ca e dezastru in camera mea? Dar ce il intereseaza pe el? E intimitatea mea si fac ce vreau atata timp cat amprenta mea este pusa pe acest parchet nespalat!"
- Da, tata? raspunse fata cu o voce tare plictisita, lipsita de viata si parca iritata de faptul ca a trebuit sa ii raspunda tatalui ei.
- Amy, parca am avut o intelegere. Ce se intampla cu tine? Nu ai timp de teme, nu ai timp de curatenie, nu ai timp de nimic? Stai toata ziua pe internet? Spune-mi ca sa stiu ce masuri vom lua...
- Cine ti-a spus toate aceste non-sensuri? Camera mea e treaba mea cum arata, temele mi le fac, internetul este plictisitor pentru mine. Nici un factor nu ma distrage. Stai linistit. Si te rog, tata, incearca sa nu mai fii atat de irascibil fata de mine.
- Nu sunt irascibil din cauza mea. Tu ma faci mereu sa reactionez asa. In ultima vreme nu mai aud nimc de bine din partea ta. Cu scoala cum stai? Ai mai dat pe acolo?
- Cu scoala stau bine... Nu am probleme, tata... De ce nu intelegi?
Amy era deja iritata din cauza reactiei tatalui ei. Rolul ei acum era sa il calmeze si sa il puna pe o cale de gandire favorabila ei. Minciuni, jumatati de minciuni, acestea erau armele ei. Dar oare pana unde mai putea sa mearga? "Trebuie sa raman calma, daca ma iau la harta cu el va stii ca ceva nu e in regula si va incerca sa intre mai adanc in viata mea. Nu vreau ca omul asta sa imi strice toate planurile mele existentiale. El e doar omul care ma ajuta sa cresc fizic, ma ajuta material. Moral e prea departe de mine, deci nu are nicio treaba. Singurul lucru bun la el este ca nu e foarte insistent si patrunzator. E bine de stiut faptul ca cineva te sprijina. Si eu il sprijin si chiar il iubesc, dar acum viata mea conteaza mai mult."
- Tati, te rog, ai incredere in mine. Totul va fi in favoarea mea si la scoala si in lume. Stii bine ca sunt capabila sa traiesc pe cont propriu, social si psihic vorbind. Acum, te rog, sa te linistesti, sa iti faci un ceai cald si sa dormi. Maine e o zi noua si tu trebuie sa ai memoria proaspata si sa fii fresh la servici. Ok?
- Bine, Amy. Vezi ce faci si ai grija de tine. Te sun maine. Noapte buna!
- Noapte buna!
Ramanand cu telefonul in mana si privind ecranul acestuia in gol, lacrimile i se ivira ascunse sub genele-i lungi si negre, vopsite de rimelul pe care il foloseste zilnic, in speranta sa o faca sa arate mai bine. Parintii ei sunt divortati, iar ea este in custodia tatalui ei. Insa el a lasat-o intr-un mic orasel, departe de lumea rea a metropolei. Acum, Amy sta cu unchiul ei, acesta stand cu ea doar pentru a o supraveghea. Se simtea constransa de aceasta supraveghere. Dorea sa stea singura, sa aibe propriile ei reguli, caci o familie nu isi dorea. Familia i-a lasat un gust amar. Familia perfecta nu exista in viziunea ei. Nu isi dorea sa aibe asa ceva, pentru ca se gandea ca nu va fi asa cum si-ar dorii ea. Ce isi doreste ea e imposibil. " Tata, iti multumesc pentru grija ta, dar mi-e foarte greu sa te accept mai mult decat pe un prieten... Ma simt foarte vinovata, dar nu am ce face. Sunt sentimentele mele si le accept. Pentru mine familie-mi sunt eu. Eu sunt singura care sunt capabila sa ma scot din rahaturi. Dar pentru astfel de lucruri imi trebuie pioni. Adica tu si restul lumii."
A doua zi, Amy trebuia sa se duca la scoala. Era dimineata, ora cinci si jumatate. Intunericul inca ii invaluia camera. Alarma a inceput sa sune fara nicio ezitare, doar isi facea treaba. Era doar un robot programat sa sune la ora cinci si jumatate. Nicio secunda mai devreme sau mai tarziu. "Timpul...trece prea repede pentru mine. Nu m-am odihnit cat trebuie. Nu stiu ce sa fac ca sa ma odihnesc mai mult. Imi trebuie mai multe ore de somn, dar nu pot dormii prea devreme. Stau foarte multe ore seara sa scriu in jurnal, sa creez un nou plan ca sa ies din rahatul asta. Rahatul asta de viata urata. Vreau sa cred ca viata mea este perfecta, accept totul, dar pana la urma totul are o limita... Nu il mai suport pe acel om, care vrea sa ma faca sa ma simt oribila, urata, neincrezatoare. Mi s-a luat de actiunile sale lipsite de orice scrupule. Mi-as dorii doar sa il vad mort! Da, mort... De-as avea vreo putere l-as omori fara ezitare. Nu sunt un om bun la suflet. Am incercat sa fiu buna, apoi am ignorat, dar pana la urma nu mai pot indura atata timp aceasta presiune constanta!"
Dusul era pregatit, iar ea s-a bagat sub apa fierbinte. Vaporii se ridicau usor spre tavanul albastru. Vaproi ce ii produceau greata fetei care nu avea niciun chef sa iasa de sub plapuma de caldura ce i-o conferea apa calda. Parul lung si maro ca ciocolata amaruie ii cadea umed pe umerii feminini si bine sculptati. Apa ii mangaia pipeptul adolescentin scurgandu-se spre soldurile pronuntate de femeie in devenire, ca mai apoi sa ii atinga delicat coapsele si gambele, terminandu-si calatoria in calanul de scurgere. Dupa ce a reusit sa se motiveze sa iasa de sub apa fierbinte, fata se privea in oglinda. Privirea ii pica fix pe reflexia ochilor ei de o culoare apetisanta de maro inchis. Era fascinata de culoarea ochilor ei. Nu prea a vazut oameni cu aceasta culoare. Ochi negrii a mai vazut, dar cu o stralucire de ciocolata si plini de sclipire divina nu a avut sansa. "As vrea sa pot intalnii astazi pionul care ma va face sa ma indragostesc. Nu m-am indragostit niciodata si mi-ar placea sa stiu cum e. Adica, toate fetele pe care le cunosc s-au indragostit cel putin odata, iar eu am ramas ca o proasta. Ce dracu, am 17 ani. Trebuie sa gust si aceasta latura a vietii cotidiene. Toata lumea se indragosteste, toata lumea se desparte... E adevarat, am avut iubiti, nici macar nu mai sunt virgina, dar niciodata nu m-au facut sa ma simt asa cum numai povestile descriu. Si mi-ar placea ca el sa fie blond. De ce blond? Habar nu am. Iar ochii sa ii aibe caprui sau verzi. Persoanele cu ochii albastrii mi se par cam prostute si foarte sensibile pentru lumea aceasta. M-ar enerva cu siguranta. Ce tot spun aici... Chiar mi-ar placea sa intalnesc pe cineva azi, dar nu cred ca e posibil. Se pare ca nu prea atrag baietii de varsta mea, insa eu nu vreau mai mari... Nu sunt la moda, cum sunt altele care le vezi la colt de strada facand schimb de fluide cu nu stiu ce domn de 24-29 de ani, care poate e si casatorit, sigur are masina si sigur e smecher. Totusi nu ar trebuii sa ma mai gandesc la lucrul acesta, pentru ca se va intampla atunci cand ma voi astepta cel mai putin."
Ajunsa la scoala, Amy a inceput usor, usor sa se plictiseasca foarte rau. Asa pateste in fiecare zi pentru ca nimic nu i se mai pare interesant. Invata parca aceleasi lucruri de 11 ani. Nimic nu reuseste sa o fascineze, toti profesorii sunt la fel. Ei isi fac doar meseria, dar nu exista vreunul original, care sa isi exprime propria parere in legatura cu anumite evenimente istorice, de exemplu, sau un profesor de geografie care sa povesteasca despre universul material. Sau profesor de fizica, sa povesteasca fascinat despre legile fizice, despre cat de minunata este lumea aceasta si cate energii si forte mistice si ascunse sunt. Caci pana la urma, pentru un om oarecare si o forta usoara, cum ar fi inertia, este un tabuu. Nu oricine reuseste sa inteleaga aceasta lume perfecta. Noi vrem mai mult, dar ceea ce ne duce in decadere sunt oamenii cazuti in propriul pacat. Setea de putere este un lucru instinctiv, care ne duce doar la pierdere. Si oricum, nu ar putea exista o lume fara conducator. Daca cineva ar omori toti criminalii, s-ar ivii altii care ar dorii sa conduca si asa cei slabi pier, iar cei puternici castiga. Prin ce mijloace? Asta nu mai conteaza. Orice mijloc e bun, atata timp cat stii cum sa profiti de el. Si animalele se omoara intre ele pentru a obtine locul de onoare. Asa e si omul. E un animal, doar ca se deosebeste de necuvantatoare prin constiinta proprie. Insa nu profita nimeni de asta. Nimanui nu ii pasa de altcineva, pentru ca omul este egoist. Cat de egoist? Doar divinitatea cunoaste acest procent. Noi nu ne putem masura egoismul decat prin comparare. Comparam egoismul cu altruismul, iar daca faptele benefice doar noua au avantaj, atunci rezulta egoism. Si asa se intampla in mare parte. "Acum stau si ma gandesc de ce nu putem sa traim fara scoala. Si raspunsul imi vine imediat in minte. Societatea! Oriunde ma duc vad aceleasi chipuri, privire seaca, frunte incruntata, oameni ce folosesc un limbaj vulgar, nu in sensul urat al cuvantului. Poate si asa. Multi nu au nicio idee despre marii scriitori, despre cultura tarii lor. De ce sunt toti atat de ignoranti? Am primit un raspuns care nu m-a satisfacut: Nu sunt capabili. Dar orice om e capabil. Conteaza cum este alimentat creierul, spiritul, totul!"
In sfarsit a sosit timpul pauzei mari. Ca de obicei, Amy se ducea sa fumeze in baia fetelor impreuna cu 2 colege. "Mereu aceleasi fete vad la baie si cu aceleasi fete ma duc sa fumez. Nu am niciodata ce discuta cu ele. Ele considera viata o intamplare si o lasa sa se scurga fara sa traiasca cum trebuie. Si ce sa discut cu ele in afara de baieti si scoala? Nimic...". Fata parea trista in ziua aceasta, iar celelalte 2 au observat.
- Ce ai, Amy? Probleme cu iubitul sau ce?
- Care iubit, Helena? Pur si simplu m-am trezit obosita si nu am chef de absolut nimic. Nici macar de tigara asta afurisita care ma fumeaza ea in loc sa o fumez eu. Ma simt din ce in ce mai obosita dupa fiecare fum tras.
- Astea sunt tigarile... Te molesesc daca nu ai pofta sau energie in plus.
- Ma duc sa ma plimb prin curte. Mi s-a luat sa vad aceiasi pereti.
Cand Amy a zis "aceiasi pereti" defapt se referea la oameni. Niste ganduri ascunse in subconstient i-au tulburat somnul si starea. Habar nu avea ce se intampla cu ea. Se plimba derutata prin curtea liceului. Privea fetele oamenilor tineri si fericiti. "Fericire falsa... Nu imi trebuie asa ceva! Poate am fost si eu candva, dar e o chestie de moment...". Ametita de propriile ganduri nu mai era atenta la ce se intampla in jurul ei si mergea ca un orb, fara sa aibe habar unde se indrepta. Deodata s-a trezit lovita de un corp. Nu putea descrie ce era. Un perete nu avea cum sa fie ca nu era lat. Nici un copac pentru ca nu existau in curte. Un stalp... Nu! Pentru ca acel corp era cald. Atunci sa fie un om? Da, era un om. S-a dezmeticit putin si a privit spre persoana pe care a lovit-o ca sa isi ceara scuze.
- Imi cer scuze... Nu eram...
"Sa fie oare? Adica, stai asa, toata ziua m-am gandit ca azi voi da peste cineva de care ma voi indragostii. E atat de minunat baiatul acesta! Are privirea atat de blanda, iar zambetul atat de copilaros. E atat de dulce..."
Intr-adevar. Amy daduse peste un baiat, al carui zambet copilaros a cucerit-o din prima. Privirea sa albastruie si blanda a acaparat-o si a cuprins-o intr-o vraja atat de dulce, incat nu mai voia sa scape niciodata. Era un tip blond inchis, inalt cu ochi albastrii. Fata lui era acoperita de o barba fina si rara, specifica unui baiat de 17 ani. Simtea cum inima ii pompeaza mai repede decat de obicei. Stia ca si-a programat creierul sa reactioneze la anumiti factori. La parul blond, dar nici decum la ochi albastrii. Acea privire senzuala si in acelas timp inocenta a tanarului care i-a acoperit toti receptorii nu era una normala. Nu era una de om prost. Era mirifica!
- Nu ai dormit destul azi-noapte? spusese el cu un zambet dragastos, parca de tata care si-a observat copilul facand o boacana inofensiva si care era foarte rusinat.
- Deloc. As vrea sa ma duc acasa si sa dorm.
- Atunci, du-te! Nu poti sta astfel la cursuri. Degeaba ai venit. Daca vrei pot sa te insotesc pana acasa. Programul meu este liber. M-am inviot toata ziua pentru ca pur si simplu nu am mai suportat plictiseala din clasa. A, da... Ma numesc Alex.
"E prea ciudat ceea ce se intampla. Niciodata nu am mai auzit un baiat vorbind astfel. As vrea sa il cunosc mai bine. Poate el e acel pion... Prea tare ma atrage tipul asta."
- Eu sunt Amy. Incantata de cunostinta.
- Asemenea. Deci ce ai de gand sa faci? Daca si eu sunt plictisit si tu plictisita poate ajungem sa descoperim lucruri interesante unul despre celalalt.
- Ai dreptate. Eu plec fara invoire. Am sa aduc scutire caci mai am 3 ore. E asa dimineata si sunt atat de obosita, dar sigur imi voi revenii in aceasta mica plimbare cu tine. Simt asta.
Amy fugise in clasa sa isi ia geanta cu caiete. Fara sa spuna nici "la revedere" a plecat grabita sa ajunga la Alex. Era foarte fericita, credea ca e fericita, se simtea energizata si gata pentru o noua aventura in viata ei. Pentru ceva mai mult decat a fost pana acum. Pentru dragoste. Simtea ca se poate indragostii de el. Simtea cum sangele ii curge cu viteza unei cascade prin venele, care pana acum o zi erau plictisite de mersul monoton al sangelui. Inima parca dadea sa ii iasa din piept. Era supra solicitata. Nu mai simtise niciodata asa ceva. Sa fi fost oare dragostea care isi facuse aparitia pe neasteptate si prea repede pentru un necunoscut? Nu ii pasa. Voia doar sa vorbeasca cu el foarte mult timp. Sa il cunoasca mai bine. Spera sa fie ceea ce cauta ea de mult timp, de luni intregi. Spera sa iubeasca in sfarsit. Spera ca va simtii acea iubire care tot s-a ascuns de ea, cand ar fi trebuit sa apara de patru sau cinci ani. Oare chiar se indragostea?
Capitolul I
As vrea ca lumea sa fie a mea
"Orice om viseaza la fericire, la orice realizare dorita, la multe lucruri pe care niciodata nu le va putea obtine. Privesc lumea din jurul meu si sunt coplesita de sentimente nostalgice. Cum de exist? Cum se face ca fiecare centimetru din corpul meu raspunde la impulsurile adrenalinei aparute fara niciun motiv? Poate doar imaginatia este de vina, dar cu imaginatia mea sunt foarte multumita si niciodata nu voi renunta sa traiesc intr-o lume perfecta, creata de mine. Eu sunt propriul meu Dumnezeu, eu am propria mea credinta si propria mea lume. Toti sunt pionii mei, iar eu cea care le face jocul. Doar ca pionii mei au constiinta proprie."
Gandurile fetei au fost oprite de telefonul mobil avea o sonerie puternica ce o speria. "Iar am uitat sa schimb soneria telefonului! Trebuie sa imi aduc aminte cumva si de lucrurile mai putin importante, pentru ca si acestea au un rol in viata mea. Adunate la un loc dau un rezultat imens! Dar cine sa ma sune la ora asta? Sa raspund... sa nu raspund?" Amy nici macar nu s-a uitat la telefon sa vada cine o suna. Pur si simplu statea rezemata de perete, langa biblioteca plina de jurnalele ei, care intotdeauna au fost prea mici pentru gandurile sale. Molestata psihic de soneria interminabila, s-a aruncat spre telefonul ce zacea aruncat pe sub biroul plin de nimicuri, de ambalaje, de dulcuri, de conserve de fasole terminate, hartii mototolite, creioane colorate, pixuri si alte lucruri inutile care trebuiau aruncate. S-a uitat la telefon si cel care o suna era tatal ei. "Oare ce vrea omul asta acum? Daca i-a spus iar frate-su ca e dezastru in camera mea? Dar ce il intereseaza pe el? E intimitatea mea si fac ce vreau atata timp cat amprenta mea este pusa pe acest parchet nespalat!"
- Da, tata? raspunse fata cu o voce tare plictisita, lipsita de viata si parca iritata de faptul ca a trebuit sa ii raspunda tatalui ei.
- Amy, parca am avut o intelegere. Ce se intampla cu tine? Nu ai timp de teme, nu ai timp de curatenie, nu ai timp de nimic? Stai toata ziua pe internet? Spune-mi ca sa stiu ce masuri vom lua...
- Cine ti-a spus toate aceste non-sensuri? Camera mea e treaba mea cum arata, temele mi le fac, internetul este plictisitor pentru mine. Nici un factor nu ma distrage. Stai linistit. Si te rog, tata, incearca sa nu mai fii atat de irascibil fata de mine.
- Nu sunt irascibil din cauza mea. Tu ma faci mereu sa reactionez asa. In ultima vreme nu mai aud nimc de bine din partea ta. Cu scoala cum stai? Ai mai dat pe acolo?
- Cu scoala stau bine... Nu am probleme, tata... De ce nu intelegi?
Amy era deja iritata din cauza reactiei tatalui ei. Rolul ei acum era sa il calmeze si sa il puna pe o cale de gandire favorabila ei. Minciuni, jumatati de minciuni, acestea erau armele ei. Dar oare pana unde mai putea sa mearga? "Trebuie sa raman calma, daca ma iau la harta cu el va stii ca ceva nu e in regula si va incerca sa intre mai adanc in viata mea. Nu vreau ca omul asta sa imi strice toate planurile mele existentiale. El e doar omul care ma ajuta sa cresc fizic, ma ajuta material. Moral e prea departe de mine, deci nu are nicio treaba. Singurul lucru bun la el este ca nu e foarte insistent si patrunzator. E bine de stiut faptul ca cineva te sprijina. Si eu il sprijin si chiar il iubesc, dar acum viata mea conteaza mai mult."
- Tati, te rog, ai incredere in mine. Totul va fi in favoarea mea si la scoala si in lume. Stii bine ca sunt capabila sa traiesc pe cont propriu, social si psihic vorbind. Acum, te rog, sa te linistesti, sa iti faci un ceai cald si sa dormi. Maine e o zi noua si tu trebuie sa ai memoria proaspata si sa fii fresh la servici. Ok?
- Bine, Amy. Vezi ce faci si ai grija de tine. Te sun maine. Noapte buna!
- Noapte buna!
Ramanand cu telefonul in mana si privind ecranul acestuia in gol, lacrimile i se ivira ascunse sub genele-i lungi si negre, vopsite de rimelul pe care il foloseste zilnic, in speranta sa o faca sa arate mai bine. Parintii ei sunt divortati, iar ea este in custodia tatalui ei. Insa el a lasat-o intr-un mic orasel, departe de lumea rea a metropolei. Acum, Amy sta cu unchiul ei, acesta stand cu ea doar pentru a o supraveghea. Se simtea constransa de aceasta supraveghere. Dorea sa stea singura, sa aibe propriile ei reguli, caci o familie nu isi dorea. Familia i-a lasat un gust amar. Familia perfecta nu exista in viziunea ei. Nu isi dorea sa aibe asa ceva, pentru ca se gandea ca nu va fi asa cum si-ar dorii ea. Ce isi doreste ea e imposibil. " Tata, iti multumesc pentru grija ta, dar mi-e foarte greu sa te accept mai mult decat pe un prieten... Ma simt foarte vinovata, dar nu am ce face. Sunt sentimentele mele si le accept. Pentru mine familie-mi sunt eu. Eu sunt singura care sunt capabila sa ma scot din rahaturi. Dar pentru astfel de lucruri imi trebuie pioni. Adica tu si restul lumii."
A doua zi, Amy trebuia sa se duca la scoala. Era dimineata, ora cinci si jumatate. Intunericul inca ii invaluia camera. Alarma a inceput sa sune fara nicio ezitare, doar isi facea treaba. Era doar un robot programat sa sune la ora cinci si jumatate. Nicio secunda mai devreme sau mai tarziu. "Timpul...trece prea repede pentru mine. Nu m-am odihnit cat trebuie. Nu stiu ce sa fac ca sa ma odihnesc mai mult. Imi trebuie mai multe ore de somn, dar nu pot dormii prea devreme. Stau foarte multe ore seara sa scriu in jurnal, sa creez un nou plan ca sa ies din rahatul asta. Rahatul asta de viata urata. Vreau sa cred ca viata mea este perfecta, accept totul, dar pana la urma totul are o limita... Nu il mai suport pe acel om, care vrea sa ma faca sa ma simt oribila, urata, neincrezatoare. Mi s-a luat de actiunile sale lipsite de orice scrupule. Mi-as dorii doar sa il vad mort! Da, mort... De-as avea vreo putere l-as omori fara ezitare. Nu sunt un om bun la suflet. Am incercat sa fiu buna, apoi am ignorat, dar pana la urma nu mai pot indura atata timp aceasta presiune constanta!"
Dusul era pregatit, iar ea s-a bagat sub apa fierbinte. Vaporii se ridicau usor spre tavanul albastru. Vaproi ce ii produceau greata fetei care nu avea niciun chef sa iasa de sub plapuma de caldura ce i-o conferea apa calda. Parul lung si maro ca ciocolata amaruie ii cadea umed pe umerii feminini si bine sculptati. Apa ii mangaia pipeptul adolescentin scurgandu-se spre soldurile pronuntate de femeie in devenire, ca mai apoi sa ii atinga delicat coapsele si gambele, terminandu-si calatoria in calanul de scurgere. Dupa ce a reusit sa se motiveze sa iasa de sub apa fierbinte, fata se privea in oglinda. Privirea ii pica fix pe reflexia ochilor ei de o culoare apetisanta de maro inchis. Era fascinata de culoarea ochilor ei. Nu prea a vazut oameni cu aceasta culoare. Ochi negrii a mai vazut, dar cu o stralucire de ciocolata si plini de sclipire divina nu a avut sansa. "As vrea sa pot intalnii astazi pionul care ma va face sa ma indragostesc. Nu m-am indragostit niciodata si mi-ar placea sa stiu cum e. Adica, toate fetele pe care le cunosc s-au indragostit cel putin odata, iar eu am ramas ca o proasta. Ce dracu, am 17 ani. Trebuie sa gust si aceasta latura a vietii cotidiene. Toata lumea se indragosteste, toata lumea se desparte... E adevarat, am avut iubiti, nici macar nu mai sunt virgina, dar niciodata nu m-au facut sa ma simt asa cum numai povestile descriu. Si mi-ar placea ca el sa fie blond. De ce blond? Habar nu am. Iar ochii sa ii aibe caprui sau verzi. Persoanele cu ochii albastrii mi se par cam prostute si foarte sensibile pentru lumea aceasta. M-ar enerva cu siguranta. Ce tot spun aici... Chiar mi-ar placea sa intalnesc pe cineva azi, dar nu cred ca e posibil. Se pare ca nu prea atrag baietii de varsta mea, insa eu nu vreau mai mari... Nu sunt la moda, cum sunt altele care le vezi la colt de strada facand schimb de fluide cu nu stiu ce domn de 24-29 de ani, care poate e si casatorit, sigur are masina si sigur e smecher. Totusi nu ar trebuii sa ma mai gandesc la lucrul acesta, pentru ca se va intampla atunci cand ma voi astepta cel mai putin."
Ajunsa la scoala, Amy a inceput usor, usor sa se plictiseasca foarte rau. Asa pateste in fiecare zi pentru ca nimic nu i se mai pare interesant. Invata parca aceleasi lucruri de 11 ani. Nimic nu reuseste sa o fascineze, toti profesorii sunt la fel. Ei isi fac doar meseria, dar nu exista vreunul original, care sa isi exprime propria parere in legatura cu anumite evenimente istorice, de exemplu, sau un profesor de geografie care sa povesteasca despre universul material. Sau profesor de fizica, sa povesteasca fascinat despre legile fizice, despre cat de minunata este lumea aceasta si cate energii si forte mistice si ascunse sunt. Caci pana la urma, pentru un om oarecare si o forta usoara, cum ar fi inertia, este un tabuu. Nu oricine reuseste sa inteleaga aceasta lume perfecta. Noi vrem mai mult, dar ceea ce ne duce in decadere sunt oamenii cazuti in propriul pacat. Setea de putere este un lucru instinctiv, care ne duce doar la pierdere. Si oricum, nu ar putea exista o lume fara conducator. Daca cineva ar omori toti criminalii, s-ar ivii altii care ar dorii sa conduca si asa cei slabi pier, iar cei puternici castiga. Prin ce mijloace? Asta nu mai conteaza. Orice mijloc e bun, atata timp cat stii cum sa profiti de el. Si animalele se omoara intre ele pentru a obtine locul de onoare. Asa e si omul. E un animal, doar ca se deosebeste de necuvantatoare prin constiinta proprie. Insa nu profita nimeni de asta. Nimanui nu ii pasa de altcineva, pentru ca omul este egoist. Cat de egoist? Doar divinitatea cunoaste acest procent. Noi nu ne putem masura egoismul decat prin comparare. Comparam egoismul cu altruismul, iar daca faptele benefice doar noua au avantaj, atunci rezulta egoism. Si asa se intampla in mare parte. "Acum stau si ma gandesc de ce nu putem sa traim fara scoala. Si raspunsul imi vine imediat in minte. Societatea! Oriunde ma duc vad aceleasi chipuri, privire seaca, frunte incruntata, oameni ce folosesc un limbaj vulgar, nu in sensul urat al cuvantului. Poate si asa. Multi nu au nicio idee despre marii scriitori, despre cultura tarii lor. De ce sunt toti atat de ignoranti? Am primit un raspuns care nu m-a satisfacut: Nu sunt capabili. Dar orice om e capabil. Conteaza cum este alimentat creierul, spiritul, totul!"
In sfarsit a sosit timpul pauzei mari. Ca de obicei, Amy se ducea sa fumeze in baia fetelor impreuna cu 2 colege. "Mereu aceleasi fete vad la baie si cu aceleasi fete ma duc sa fumez. Nu am niciodata ce discuta cu ele. Ele considera viata o intamplare si o lasa sa se scurga fara sa traiasca cum trebuie. Si ce sa discut cu ele in afara de baieti si scoala? Nimic...". Fata parea trista in ziua aceasta, iar celelalte 2 au observat.
- Ce ai, Amy? Probleme cu iubitul sau ce?
- Care iubit, Helena? Pur si simplu m-am trezit obosita si nu am chef de absolut nimic. Nici macar de tigara asta afurisita care ma fumeaza ea in loc sa o fumez eu. Ma simt din ce in ce mai obosita dupa fiecare fum tras.
- Astea sunt tigarile... Te molesesc daca nu ai pofta sau energie in plus.
- Ma duc sa ma plimb prin curte. Mi s-a luat sa vad aceiasi pereti.
Cand Amy a zis "aceiasi pereti" defapt se referea la oameni. Niste ganduri ascunse in subconstient i-au tulburat somnul si starea. Habar nu avea ce se intampla cu ea. Se plimba derutata prin curtea liceului. Privea fetele oamenilor tineri si fericiti. "Fericire falsa... Nu imi trebuie asa ceva! Poate am fost si eu candva, dar e o chestie de moment...". Ametita de propriile ganduri nu mai era atenta la ce se intampla in jurul ei si mergea ca un orb, fara sa aibe habar unde se indrepta. Deodata s-a trezit lovita de un corp. Nu putea descrie ce era. Un perete nu avea cum sa fie ca nu era lat. Nici un copac pentru ca nu existau in curte. Un stalp... Nu! Pentru ca acel corp era cald. Atunci sa fie un om? Da, era un om. S-a dezmeticit putin si a privit spre persoana pe care a lovit-o ca sa isi ceara scuze.
- Imi cer scuze... Nu eram...
"Sa fie oare? Adica, stai asa, toata ziua m-am gandit ca azi voi da peste cineva de care ma voi indragostii. E atat de minunat baiatul acesta! Are privirea atat de blanda, iar zambetul atat de copilaros. E atat de dulce..."
Intr-adevar. Amy daduse peste un baiat, al carui zambet copilaros a cucerit-o din prima. Privirea sa albastruie si blanda a acaparat-o si a cuprins-o intr-o vraja atat de dulce, incat nu mai voia sa scape niciodata. Era un tip blond inchis, inalt cu ochi albastrii. Fata lui era acoperita de o barba fina si rara, specifica unui baiat de 17 ani. Simtea cum inima ii pompeaza mai repede decat de obicei. Stia ca si-a programat creierul sa reactioneze la anumiti factori. La parul blond, dar nici decum la ochi albastrii. Acea privire senzuala si in acelas timp inocenta a tanarului care i-a acoperit toti receptorii nu era una normala. Nu era una de om prost. Era mirifica!
- Nu ai dormit destul azi-noapte? spusese el cu un zambet dragastos, parca de tata care si-a observat copilul facand o boacana inofensiva si care era foarte rusinat.
- Deloc. As vrea sa ma duc acasa si sa dorm.
- Atunci, du-te! Nu poti sta astfel la cursuri. Degeaba ai venit. Daca vrei pot sa te insotesc pana acasa. Programul meu este liber. M-am inviot toata ziua pentru ca pur si simplu nu am mai suportat plictiseala din clasa. A, da... Ma numesc Alex.
"E prea ciudat ceea ce se intampla. Niciodata nu am mai auzit un baiat vorbind astfel. As vrea sa il cunosc mai bine. Poate el e acel pion... Prea tare ma atrage tipul asta."
- Eu sunt Amy. Incantata de cunostinta.
- Asemenea. Deci ce ai de gand sa faci? Daca si eu sunt plictisit si tu plictisita poate ajungem sa descoperim lucruri interesante unul despre celalalt.
- Ai dreptate. Eu plec fara invoire. Am sa aduc scutire caci mai am 3 ore. E asa dimineata si sunt atat de obosita, dar sigur imi voi revenii in aceasta mica plimbare cu tine. Simt asta.
Amy fugise in clasa sa isi ia geanta cu caiete. Fara sa spuna nici "la revedere" a plecat grabita sa ajunga la Alex. Era foarte fericita, credea ca e fericita, se simtea energizata si gata pentru o noua aventura in viata ei. Pentru ceva mai mult decat a fost pana acum. Pentru dragoste. Simtea ca se poate indragostii de el. Simtea cum sangele ii curge cu viteza unei cascade prin venele, care pana acum o zi erau plictisite de mersul monoton al sangelui. Inima parca dadea sa ii iasa din piept. Era supra solicitata. Nu mai simtise niciodata asa ceva. Sa fi fost oare dragostea care isi facuse aparitia pe neasteptate si prea repede pentru un necunoscut? Nu ii pasa. Voia doar sa vorbeasca cu el foarte mult timp. Sa il cunoasca mai bine. Spera sa fie ceea ce cauta ea de mult timp, de luni intregi. Spera sa iubeasca in sfarsit. Spera ca va simtii acea iubire care tot s-a ascuns de ea, cand ar fi trebuit sa apara de patru sau cinci ani. Oare chiar se indragostea?