02-10-2010, 09:55 AM
Eu am termiant lucrarea şi m-am gândit să o postez. Baftă mie şi baftă lui Hex.
Nu am scris cine ştie ce, pt. că s-a întâmplat să îmi pierd ideile esenţiale şi a trebuit să încropesc altceva, dar nu este chiar atât de lame * blush *. Eniuei, here you have.
Demonul a fost, este şi va fi întotdeauna un gentilom
Alerg, respiraţia-mi este prea accelerată pentru a-mi mai da seama de ceea ce se întâmplă, inima îmi bate cu o putere animalică, deasupra oricărui stadiu uman. Braţele mi se clatină în juru-mi fără să le pot porunci să se oprească. Nu vreau. Nu pot! Mi-e frică, sentimentul s-a răspândit curând în tot trupul, fără a-i da nici cea mai mică ocazie de a se linişti. Panica mă cuprinde şi se agaţă de mine atât de profund şi ticălos încât cred că o să dispar, cred că o să fac infarct şi o să mă prăbuşesc ca o păpuşă de plastic pe trotuar.
Însă, nu! Pot mai mult de atât şi parcă picioarele mele prind forţe noi, nu mă mai doare stomacul şi, împinsă de spaima aceea cumplită, continui să fug fără a mă uita înapoi.
Aceea era regula simplă şi clasică pe care până şi eu o ştiam: nu te uita înapoi!
Ştiam că va veni o zi când va trebui să plătesc pentru tot ce am înfăptuit, pentru toate răutăţile, furturile şi tot ceea ce am făcut în această viaţă putrezită de om. De fiinţă umană predispusă greşelilor, ce cade atât de uşor în păcat. Nu mă aşteptam, totuşi, să vină atât de curând. Prea curând! Şi de ce eu, de ce acum? Când sunt atâţia alţii mai răi ca mine…
Mă opresc.
Prea brusc. Încremenită, fără a mă mai putea mişca. Respiraţia nu mi-o pot controla, rapidă şi atât de neregulată de parcă nici eu nu mă mai recunosc. Simt o nevoie disperată de a mă trânti pe jos şi de a mă ghemui, de a sparge acest sentiment ce mă macină, ce a pus stăpânire pe mine şi mă devorează în fiecare secundă ce se scurge. Timp nemilos ce se rostogoleşte în faţa mea, îmi alunecă printre degete şi nu pot face nimic să îl opresc.
SIMT ÃŽNÄ‚UNTRUL MEU CUM VOI MURI!
Şi îl văd.
De asta m-am oprit. Nu a fost din cauza fricii pentru că aceasta mă îndemna să fug atât de tare încât nici eu nu îmi mai recunoşteam abilităţile cu mult prea atletice. Exact ca atunci când eşti urmărit. Deşi eram conştientă că nu e nimic în spatele meu, că nu are cum şi că sunt paranoică. Ba mai mult de atât, el nu ar folosi nici gând o astfel de metodă juvenilă, stupidă şi nemanierată.
- Ai venit, deci! Aşteptam asta, haide – termină odată cu mine şi lasă-mă! M-am săturat de jocul acesta morbid, nu mai vreau, nu mai pot. TERMINĂ ODATĂ CU MINE!
Urlu cât pot de tare, condusă şi acum de impulsuri, de teama ce mi-a năzărit în suflet şi ce mă va devora puţin câte puţin, mă va distruge, mă va întoarce pe toate părţile şi mă va face să turbez, să înnebunesc. Să nu mai fiu eu.
Dar … În acest stadiu, nu mai avea pic de importanţă.
Zâmbeşte. Zâmbeşte de parcă nimic nu s-ar întâmpla. Cu chipul lui alb, demonic, ochii aceia de o culoare inumană, cenuşii spre alb cu o tentă atât de pronunţată încât am tendinţa de a mă pierde în ei, în contrast cu părul atât de negru şi lung s-ar spune că ar fi şi el doar o păpuşă de porţelan. Degetele lungi, statura înaltă, trăsăturile atât de întunecate şi fascinante. Ghearele, aripile negre imense, privire crudă, neînduplecată şi totuşi cutremurător de dulce, mantaua ce îi acoperă trupul. Toate acestea mă fac parcă să mă calmez, atât de subit şi de stupid de parcă ar fi o magie ieftină. Şi zâmbeşte în continuare, cu buzele arcuite atât de frumos încât cred că o să cedez, o să scot cuţitul din buzunar şi o să mi-l înfig în inimă.
Prea inutil. Nu am curajul pentru aÅŸa ceva.
Face câţiva paşi înaintea mea. Sunt tentată să mă întorc şi să fug. Dar nu pot. Tălpile-mi sunt lipite de trotuar şi nu găsesc posibilitatea de a mă deplasa, de a mă debarasa de tot. Şi inima îşi reia acel circuit periculos de puternic şi accelerat, căci tăcuse pentru multă vreme, stând liniştită când totul era calm între mine şi acest demon de suflete.
DEMON. Înger al nopţii. Venise să îmi ia sufletul, să mă omoare, să mă termine. Pentru tot ceea ce făcusem. Şi ştiam, ştiam că nu va avea milă, nu va fi înduplecat aşa cum se auzeau în toate miturile prosteşti. VA DUREA şi astfel voi fi pedepsită pentru tot. Refuz să cred că sufletul meu va simţi vreo durere. Sau poate doar încercam să mă consolez.
Paşii lui erau atât de calculaţi, de eleganţi. Un mers atât de rafinat, plin de stil. Iar eu nu puteam pricepe cum de mă gândeam la asemenea lucruri în momente cruciale. Ciudat, iar începeam să mă liniştesc.
A ajuns la o distanţă oarecare de mine. Credeam că voi leşina, că mă voi prăbuşi pe jos şi se va termina acum. Dar nu. Nu s-a întâmplat. A făcut o plecăciune. Am văzut bine, trupul lui s-a aplecat uşor într-o parte, ca în stilul acela elegant, din vremurile trecute. De acum sute de ani. Am încremenit, neavând voce, gesturi sau puls. Şi-a ridicat privirea, mi-a zâmbit iar şi mâna s-a întins spre mine, parcă chemându-mă, rugându-mă să vin la el. Prinsă în transă, parcă hipnotizată, am întins braţul, i-am apucat degetele acelea lungi, acoperite de mânuşi din piele. M-a tras uşor spre el, m-a ajutat să îmi mişc paşii, echilibrul corpului meu parcă aflându-se în puterile lui. O altă plecăciune, asemenea celei de dinainte, şi buzele sale s-au contopit cu mâna mea, mi-a sărutat degetele. Am încremenit, sufletul mi-era parcă purtat pe mii de cărări, uitasem să respir, pulsul mai exista? Nu ştiu. Eram lipită sau nu de trotuar, mi-era cu neputinţă să ghicesc. Roşisem, mă îndrăgostisem de gentileţea unui demon oarecare ce venise să mă omoare.
- Shadow von Argh – culegător de suflete umane, domnişoară Caterina. Am venit să vă iau sufletul.
Se prezentă atât de simplu, atât de concis, atât de… Normal. De parcă ar fi fost o întâlnire oarecare. Spatele mi-a cedat, umerii mi s-au prăbuşit parcă. Nu mai aveam puterea de a sta dreaptă. Câte maniere.
- Am căutat întreaga mea viaţă un bărbat ca tine, şi nu am găsit. Tot ce trebuia să fac era să ucid mai devreme? Să fiu nelegiuită cu multă vreme înainte doar să te găsesc? Ce ironic… Nu crezi? Şi acum o să mă omori.
Dar nu răspunse, doar clătină capul. Iar eu m-am mulţumit cu zâmbetul lui. O adiere puternică de vânt ameninţa să mă trântească, fiind atât de fragilă în această clipă. Dar aripile lui, atât de mari şi încăpătoare, m-au cuprins, adăpostindu-mă, ferindu-mă de pericolul natural.
Am tresărit. Parcă îmi pieriseră mai nou şi sentimentele şi tot ce puteam face era să îi privesc ochii, să îi zâmbesc aşa cum o făcea şi el. Mă luase în braţe, parcă, sau doar era o senzaţie oarecare, o halucinaţie. Nu. Eram sus, zbura cu mine în braţele sale, iar eu simţeam o durere atât de profundă în piept. Desigur, sângele mi se scurgea pe haine acum. Îşi înfipsese ghearele aproape de inima mea. Aveam să mor curând. Şi nu durea cum m-aş fi aşteptat să o facă… Fusese atât de gentil, parcă nici nu simţisem.
Zbura şi ştiam că în curând voi muri, că trupul meu va cădea într-un loc oarecare şi el îşi va termina slujba pentru seara asta. Şi totuşi, cum puteam să îl urăsc pe acest demon ce mă tratase mai bine decât oricare alte persoane în viaţa mea umană?
Nu aveam reproÅŸ.
- Priveşte, mă îndeamnă atât de neaşteptat încât îmi arunc ochii în jos şi observ oraşul luminat puternic, se vedea atât de frumos de sus. Zâmbesc. Oare cum mai am puterea? Ne lasă în jos. Coborâm într-un parc, mă aşează pe o bancă, îmi prinde mâna într-a lui, o sărută iar.
Ochii mi se închid. O simt. Şi el stă aşezat în faţa mea, îngenuncheat, privindu-mă cu o intensitate ciudată, cercetându-mă. Îmi dau seama prea târziu că ceea ce face este să îmi extragă sufletul, căci trupul meu moare.
Şi totuşi… Zâmbeşte, îmi ţine mâna, îmi vorbeşte manierat şi mă face să simt, ironic, că moartea este cel mai bun lucru ce mi s-a putut întâmpla vreodată.
Nu am scris cine ştie ce, pt. că s-a întâmplat să îmi pierd ideile esenţiale şi a trebuit să încropesc altceva, dar nu este chiar atât de lame * blush *. Eniuei, here you have.
Demonul a fost, este şi va fi întotdeauna un gentilom
Alerg, respiraţia-mi este prea accelerată pentru a-mi mai da seama de ceea ce se întâmplă, inima îmi bate cu o putere animalică, deasupra oricărui stadiu uman. Braţele mi se clatină în juru-mi fără să le pot porunci să se oprească. Nu vreau. Nu pot! Mi-e frică, sentimentul s-a răspândit curând în tot trupul, fără a-i da nici cea mai mică ocazie de a se linişti. Panica mă cuprinde şi se agaţă de mine atât de profund şi ticălos încât cred că o să dispar, cred că o să fac infarct şi o să mă prăbuşesc ca o păpuşă de plastic pe trotuar.
Însă, nu! Pot mai mult de atât şi parcă picioarele mele prind forţe noi, nu mă mai doare stomacul şi, împinsă de spaima aceea cumplită, continui să fug fără a mă uita înapoi.
Aceea era regula simplă şi clasică pe care până şi eu o ştiam: nu te uita înapoi!
Ştiam că va veni o zi când va trebui să plătesc pentru tot ce am înfăptuit, pentru toate răutăţile, furturile şi tot ceea ce am făcut în această viaţă putrezită de om. De fiinţă umană predispusă greşelilor, ce cade atât de uşor în păcat. Nu mă aşteptam, totuşi, să vină atât de curând. Prea curând! Şi de ce eu, de ce acum? Când sunt atâţia alţii mai răi ca mine…
Mă opresc.
Prea brusc. Încremenită, fără a mă mai putea mişca. Respiraţia nu mi-o pot controla, rapidă şi atât de neregulată de parcă nici eu nu mă mai recunosc. Simt o nevoie disperată de a mă trânti pe jos şi de a mă ghemui, de a sparge acest sentiment ce mă macină, ce a pus stăpânire pe mine şi mă devorează în fiecare secundă ce se scurge. Timp nemilos ce se rostogoleşte în faţa mea, îmi alunecă printre degete şi nu pot face nimic să îl opresc.
SIMT ÃŽNÄ‚UNTRUL MEU CUM VOI MURI!
Şi îl văd.
De asta m-am oprit. Nu a fost din cauza fricii pentru că aceasta mă îndemna să fug atât de tare încât nici eu nu îmi mai recunoşteam abilităţile cu mult prea atletice. Exact ca atunci când eşti urmărit. Deşi eram conştientă că nu e nimic în spatele meu, că nu are cum şi că sunt paranoică. Ba mai mult de atât, el nu ar folosi nici gând o astfel de metodă juvenilă, stupidă şi nemanierată.
- Ai venit, deci! Aşteptam asta, haide – termină odată cu mine şi lasă-mă! M-am săturat de jocul acesta morbid, nu mai vreau, nu mai pot. TERMINĂ ODATĂ CU MINE!
Urlu cât pot de tare, condusă şi acum de impulsuri, de teama ce mi-a năzărit în suflet şi ce mă va devora puţin câte puţin, mă va distruge, mă va întoarce pe toate părţile şi mă va face să turbez, să înnebunesc. Să nu mai fiu eu.
Dar … În acest stadiu, nu mai avea pic de importanţă.
Zâmbeşte. Zâmbeşte de parcă nimic nu s-ar întâmpla. Cu chipul lui alb, demonic, ochii aceia de o culoare inumană, cenuşii spre alb cu o tentă atât de pronunţată încât am tendinţa de a mă pierde în ei, în contrast cu părul atât de negru şi lung s-ar spune că ar fi şi el doar o păpuşă de porţelan. Degetele lungi, statura înaltă, trăsăturile atât de întunecate şi fascinante. Ghearele, aripile negre imense, privire crudă, neînduplecată şi totuşi cutremurător de dulce, mantaua ce îi acoperă trupul. Toate acestea mă fac parcă să mă calmez, atât de subit şi de stupid de parcă ar fi o magie ieftină. Şi zâmbeşte în continuare, cu buzele arcuite atât de frumos încât cred că o să cedez, o să scot cuţitul din buzunar şi o să mi-l înfig în inimă.
Prea inutil. Nu am curajul pentru aÅŸa ceva.
Face câţiva paşi înaintea mea. Sunt tentată să mă întorc şi să fug. Dar nu pot. Tălpile-mi sunt lipite de trotuar şi nu găsesc posibilitatea de a mă deplasa, de a mă debarasa de tot. Şi inima îşi reia acel circuit periculos de puternic şi accelerat, căci tăcuse pentru multă vreme, stând liniştită când totul era calm între mine şi acest demon de suflete.
DEMON. Înger al nopţii. Venise să îmi ia sufletul, să mă omoare, să mă termine. Pentru tot ceea ce făcusem. Şi ştiam, ştiam că nu va avea milă, nu va fi înduplecat aşa cum se auzeau în toate miturile prosteşti. VA DUREA şi astfel voi fi pedepsită pentru tot. Refuz să cred că sufletul meu va simţi vreo durere. Sau poate doar încercam să mă consolez.
Paşii lui erau atât de calculaţi, de eleganţi. Un mers atât de rafinat, plin de stil. Iar eu nu puteam pricepe cum de mă gândeam la asemenea lucruri în momente cruciale. Ciudat, iar începeam să mă liniştesc.
A ajuns la o distanţă oarecare de mine. Credeam că voi leşina, că mă voi prăbuşi pe jos şi se va termina acum. Dar nu. Nu s-a întâmplat. A făcut o plecăciune. Am văzut bine, trupul lui s-a aplecat uşor într-o parte, ca în stilul acela elegant, din vremurile trecute. De acum sute de ani. Am încremenit, neavând voce, gesturi sau puls. Şi-a ridicat privirea, mi-a zâmbit iar şi mâna s-a întins spre mine, parcă chemându-mă, rugându-mă să vin la el. Prinsă în transă, parcă hipnotizată, am întins braţul, i-am apucat degetele acelea lungi, acoperite de mânuşi din piele. M-a tras uşor spre el, m-a ajutat să îmi mişc paşii, echilibrul corpului meu parcă aflându-se în puterile lui. O altă plecăciune, asemenea celei de dinainte, şi buzele sale s-au contopit cu mâna mea, mi-a sărutat degetele. Am încremenit, sufletul mi-era parcă purtat pe mii de cărări, uitasem să respir, pulsul mai exista? Nu ştiu. Eram lipită sau nu de trotuar, mi-era cu neputinţă să ghicesc. Roşisem, mă îndrăgostisem de gentileţea unui demon oarecare ce venise să mă omoare.
- Shadow von Argh – culegător de suflete umane, domnişoară Caterina. Am venit să vă iau sufletul.
Se prezentă atât de simplu, atât de concis, atât de… Normal. De parcă ar fi fost o întâlnire oarecare. Spatele mi-a cedat, umerii mi s-au prăbuşit parcă. Nu mai aveam puterea de a sta dreaptă. Câte maniere.
- Am căutat întreaga mea viaţă un bărbat ca tine, şi nu am găsit. Tot ce trebuia să fac era să ucid mai devreme? Să fiu nelegiuită cu multă vreme înainte doar să te găsesc? Ce ironic… Nu crezi? Şi acum o să mă omori.
Dar nu răspunse, doar clătină capul. Iar eu m-am mulţumit cu zâmbetul lui. O adiere puternică de vânt ameninţa să mă trântească, fiind atât de fragilă în această clipă. Dar aripile lui, atât de mari şi încăpătoare, m-au cuprins, adăpostindu-mă, ferindu-mă de pericolul natural.
Am tresărit. Parcă îmi pieriseră mai nou şi sentimentele şi tot ce puteam face era să îi privesc ochii, să îi zâmbesc aşa cum o făcea şi el. Mă luase în braţe, parcă, sau doar era o senzaţie oarecare, o halucinaţie. Nu. Eram sus, zbura cu mine în braţele sale, iar eu simţeam o durere atât de profundă în piept. Desigur, sângele mi se scurgea pe haine acum. Îşi înfipsese ghearele aproape de inima mea. Aveam să mor curând. Şi nu durea cum m-aş fi aşteptat să o facă… Fusese atât de gentil, parcă nici nu simţisem.
Zbura şi ştiam că în curând voi muri, că trupul meu va cădea într-un loc oarecare şi el îşi va termina slujba pentru seara asta. Şi totuşi, cum puteam să îl urăsc pe acest demon ce mă tratase mai bine decât oricare alte persoane în viaţa mea umană?
Nu aveam reproÅŸ.
- Priveşte, mă îndeamnă atât de neaşteptat încât îmi arunc ochii în jos şi observ oraşul luminat puternic, se vedea atât de frumos de sus. Zâmbesc. Oare cum mai am puterea? Ne lasă în jos. Coborâm într-un parc, mă aşează pe o bancă, îmi prinde mâna într-a lui, o sărută iar.
Ochii mi se închid. O simt. Şi el stă aşezat în faţa mea, îngenuncheat, privindu-mă cu o intensitate ciudată, cercetându-mă. Îmi dau seama prea târziu că ceea ce face este să îmi extragă sufletul, căci trupul meu moare.
Şi totuşi… Zâmbeşte, îmi ţine mâna, îmi vorbeşte manierat şi mă face să simt, ironic, că moartea este cel mai bun lucru ce mi s-a putut întâmpla vreodată.