29-09-2010, 06:11 PM
Si uite si cap. 6 :P.... urmeaza o mica pauza :D, in care sper sa primesc si un com.
Pana acum nu am primit nici un comentariu care sa imi spuna ce parere aveti despre fic.. sa-l criticati.... sa-mi spuneti daca e bun sau nu... daca sa-l mai continui sau s-o las balta.
Am nevoie de comuri. Ca asa as putea sa scriu mult si prost, sa scriu degeaba...... in fine ....sper sa va placa cat de cat :).
Capitolul 6
Verdele smarald al ochilor mei erau inveliti cu pleoapele mele fine, ce nu reauseau sa impiedice soarele tomnatic sa patrunda prin ele facandu- ma sa- mi duc mana pe frunte, abandodand- o pe suvitele dezordonate ce se odihneau linistite pe iarba de un verde bolnavicios. Ma ridic cu greu in fund indreptandu-mi capul spre copacii tristi si dezgoliti, care ma faceau sa intru intr-o stare plictisitor de molcoma . Am inceput sa cercetez bolta cereasca de un albastru fumuriu numai cu ochii, caci mintea mea se gandea la altceva. Cugeta la cum avea sa nu- si incalce principiile si la faptul ca nu avea sa lase persoana mea de izbeliste. Nu avea sa o paraseasca lasand- o singura intr- un abis intunecat, ea avea sa o ajute sa treaca mai usor peste tot si toate. In acele momente imi plangeam de mila. Ma intrista faptul ca nu ma aveam decat pe mine… iar despre tatal meu ce va pot spune, nici pe el nu il aveam langa mine. De la moartea mamei am invatat sa ma descurc singura, sa fiu independenta, sa nu depind de nimeni, nici macar de tata, care toata ziua cat era ea de lunga era plecat la munca. Am avut perioade foarte grele, perioade in care aveam nevoia de cineva caruia sa-i spun cum ma simt, caruia sa-i spun ce se intampla cu mine sau de ce aveam nevoie. Pesoana care m-a ajutat si m-a sprijinit in tot, am fost eu.
Cu ochii inchisi, am inceput sa alerg prin parc dorind sa ajung cat mai repede acasa. El trebuia sa ajunga sa facem tema impreuna sau cel putin asta credea el ca vom face.
Ajung acasa si ma indrept pre baie. Acolo imi ud putin fata , imi dau cateva palme peste obrajii palizi sperand sa se inroseasca, ma schimb in pijamale si ma bag in pat , asteptandu-l.
Nici bine nu apuc sa ma mai gandesc o data la planul meu ca aud soneria si cateva batai in usa. Ma ridic repede din pat luandu- mi halatul pe mine, apoi ma indrept spre usa deschizand- o. Era Alexandru .
- Buna Beatrice , cred ca nu mai are rost sa iti spun de ce am venit. Imi spune el incercand sa para indiferent, dupa care incep sa tusesc si ii zic ragusit:
- Nu cred ca mai putem face tema… dupa cum vezi se pare ca am racit putin, si gripa asta e foarte molipsitoare, nu cred ca vrei sa te imbolnavesti si tu, ii spun cat mai natural posibil, desi in interiorul meu explodam de nervi ca nu mai pleaca o data. In loc sa imi mai zica ceva sau s- o sterga pur si simplu a inceput sa se uite insistent la mine parca stiind ca mintisem. Intr- un sfarsit adauga:
- Nu stiam ca iti pasa de mine, spune el foarte mandru dandu-ma la o parte intrand in casa.
- Hei ce faci? Nu te-am invitat inauntru, mai nou acum se da buzna in casa oamenilor se pare.
- Asa e moda Bea, mai conformeaza- te si tu, imi spune intrand in camera mea. Cat despre mine eram mai imbufnata ca niciodata, cum isi putea permite sa dea buzna asa?!
- Aha… nu a fost destul ca ai intrat in casa mea, acum imi intri si in camera! Ii spun uitandu-ma atenta in ochii lui, apucandu-ma crizele vazundu-l cat de calm era. Se apropie din ce in ce mai mult de mine, eu nemiscandu-ma din locul in care eram, caci nu vroiam sa vada ca imi era teama de el… si chiar nu imi era, in cele din urma de ce mi-ar fi? Doar pentru simplul fapt ca era baiat, si era mai puternic ca mine?! In niciun caz. Acum se afla la numai doi centimetri de mine uitandu-se la fata mea aproape amuzata, ce a devenit una inexpresiva atunci cand a inceput sa se apropie de mine, lipindu-si corpul de al meu. Atunci s-a intamplat. S-a intamplat ceva ce am incercat sa impiedic si sa neg. Mii de fiori mi-au strabatut corpul facandu- ma sa tremur usor sub imbratisarea lui. Nu , nu trebuia, nu il puteam lasa sa se apropie atat de mult de mine, trebuia sa fac ceva. Imi adun toate puterile mele de fata si incep sa il imping si sa dau cu pumnii in pieptul lui incercand sa ma eliberez. In zadar, caci el nu vroia sa-mi dea drumul ba chiar intensifica stransoarea. M-a pus intr-o ipostaza care m-a facut sa rosesc, si anume sanii mei erau usor presati de pectoralii lui. Nu, nu si iar nu. Bine, lasand la o parte ipostaza aceea… intrebarea mea este de ce am rosit? Si de ce i-am permis sa se apropie atat de mult? De ce? Nu mi-am mai putut raspunde , deoarece el si-a apropiat buzele de fruntea mea sarutandu-ma usor, apoi si le-a coborat spre buzele mele intensificand suspansul. Dar ce tot vorbesc eu de suspans? Si atunci cand mintea mea se gandea la raspunsuri…. El.. si-a unit buzele cu ale mele, luandu-ma prins surprindere. Buzele lui erau atat de calde si moi incat ochii mei s-au inchis , cuprinzandu- ma o stare de moleseala ce parca nu imi dadea voie sa ma tin pe picioare. El parca anticipand s-a retras din acea mangaiere a buzelor noastre, lunadu- ma in brate, ca pe o mireasa, asezandu-ma pe pat. Cum era posibil? Cum a reusit sa-mi provoace aceasta stare de moleseala in care nu eram capabila sa misc un deget? Mi- a dat halatul de baie jos lasandu-ma in pijamale, apoi s-a asezat langa mine luandu-ma in brate, punandu-si capul pe pieptul meu. Iar am rosit. Incerc sa ma indepartez de el dar parca o forta imaginara ma tinea in loc. Da… acea forta imaginara care este mai puternica chiar si decat mintea: forta inimii, care a inceput a-mi bubui in piept. Ma intreb oare ce crede el despre mine? La ce se gandeste cand imi aude bataile haotice ale inimii? Cred ca acum isi spune ca sunt o fata usoara si ca numai gura e de mine. Apoi ca o negare a celor gandite de mine el sparge tacerea spaunand:
- Bea … iarta- ma! atat de sfasietoare si pline de regret au fost spuse cuvintele lui incat ii spun abia soptit, apropiindu- ma de urechea lui:
- Te-am iertat… Alex, ii spun cu cea mai mare sinceritate pe care ar fi putut-o avea o presoana care acum avea sentimente.
Se ridica in fund privindu- ma amanuntit, eu ridicandu-ma la randul meu, apoi imi spune cu o tenta de rosu in obraji:
- Esti atat de frumoasa! Am amutit la aceste cuvinte. Chiar daca erau banale intr-un fel, in alt fel mi-au ajuns pana la inima, iar intr-o nebunie a mea, intr-un impuls ce nu-mi dadea pace l-am imbratisat, el imbratisandu-ma la randul lui. Dupa care am adaugat:
- Nici tu nu arati prea rau, i-am zis uitandu-ma la el intr-un mod aproape pervers.
cam asta e :D
Acest capitol i-l dedic lui M. , cu scuzele mele.
Pana acum nu am primit nici un comentariu care sa imi spuna ce parere aveti despre fic.. sa-l criticati.... sa-mi spuneti daca e bun sau nu... daca sa-l mai continui sau s-o las balta.
Am nevoie de comuri. Ca asa as putea sa scriu mult si prost, sa scriu degeaba...... in fine ....sper sa va placa cat de cat :).
Capitolul 6
Verdele smarald al ochilor mei erau inveliti cu pleoapele mele fine, ce nu reauseau sa impiedice soarele tomnatic sa patrunda prin ele facandu- ma sa- mi duc mana pe frunte, abandodand- o pe suvitele dezordonate ce se odihneau linistite pe iarba de un verde bolnavicios. Ma ridic cu greu in fund indreptandu-mi capul spre copacii tristi si dezgoliti, care ma faceau sa intru intr-o stare plictisitor de molcoma . Am inceput sa cercetez bolta cereasca de un albastru fumuriu numai cu ochii, caci mintea mea se gandea la altceva. Cugeta la cum avea sa nu- si incalce principiile si la faptul ca nu avea sa lase persoana mea de izbeliste. Nu avea sa o paraseasca lasand- o singura intr- un abis intunecat, ea avea sa o ajute sa treaca mai usor peste tot si toate. In acele momente imi plangeam de mila. Ma intrista faptul ca nu ma aveam decat pe mine… iar despre tatal meu ce va pot spune, nici pe el nu il aveam langa mine. De la moartea mamei am invatat sa ma descurc singura, sa fiu independenta, sa nu depind de nimeni, nici macar de tata, care toata ziua cat era ea de lunga era plecat la munca. Am avut perioade foarte grele, perioade in care aveam nevoia de cineva caruia sa-i spun cum ma simt, caruia sa-i spun ce se intampla cu mine sau de ce aveam nevoie. Pesoana care m-a ajutat si m-a sprijinit in tot, am fost eu.
Cu ochii inchisi, am inceput sa alerg prin parc dorind sa ajung cat mai repede acasa. El trebuia sa ajunga sa facem tema impreuna sau cel putin asta credea el ca vom face.
Ajung acasa si ma indrept pre baie. Acolo imi ud putin fata , imi dau cateva palme peste obrajii palizi sperand sa se inroseasca, ma schimb in pijamale si ma bag in pat , asteptandu-l.
Nici bine nu apuc sa ma mai gandesc o data la planul meu ca aud soneria si cateva batai in usa. Ma ridic repede din pat luandu- mi halatul pe mine, apoi ma indrept spre usa deschizand- o. Era Alexandru .
- Buna Beatrice , cred ca nu mai are rost sa iti spun de ce am venit. Imi spune el incercand sa para indiferent, dupa care incep sa tusesc si ii zic ragusit:
- Nu cred ca mai putem face tema… dupa cum vezi se pare ca am racit putin, si gripa asta e foarte molipsitoare, nu cred ca vrei sa te imbolnavesti si tu, ii spun cat mai natural posibil, desi in interiorul meu explodam de nervi ca nu mai pleaca o data. In loc sa imi mai zica ceva sau s- o sterga pur si simplu a inceput sa se uite insistent la mine parca stiind ca mintisem. Intr- un sfarsit adauga:
- Nu stiam ca iti pasa de mine, spune el foarte mandru dandu-ma la o parte intrand in casa.
- Hei ce faci? Nu te-am invitat inauntru, mai nou acum se da buzna in casa oamenilor se pare.
- Asa e moda Bea, mai conformeaza- te si tu, imi spune intrand in camera mea. Cat despre mine eram mai imbufnata ca niciodata, cum isi putea permite sa dea buzna asa?!
- Aha… nu a fost destul ca ai intrat in casa mea, acum imi intri si in camera! Ii spun uitandu-ma atenta in ochii lui, apucandu-ma crizele vazundu-l cat de calm era. Se apropie din ce in ce mai mult de mine, eu nemiscandu-ma din locul in care eram, caci nu vroiam sa vada ca imi era teama de el… si chiar nu imi era, in cele din urma de ce mi-ar fi? Doar pentru simplul fapt ca era baiat, si era mai puternic ca mine?! In niciun caz. Acum se afla la numai doi centimetri de mine uitandu-se la fata mea aproape amuzata, ce a devenit una inexpresiva atunci cand a inceput sa se apropie de mine, lipindu-si corpul de al meu. Atunci s-a intamplat. S-a intamplat ceva ce am incercat sa impiedic si sa neg. Mii de fiori mi-au strabatut corpul facandu- ma sa tremur usor sub imbratisarea lui. Nu , nu trebuia, nu il puteam lasa sa se apropie atat de mult de mine, trebuia sa fac ceva. Imi adun toate puterile mele de fata si incep sa il imping si sa dau cu pumnii in pieptul lui incercand sa ma eliberez. In zadar, caci el nu vroia sa-mi dea drumul ba chiar intensifica stransoarea. M-a pus intr-o ipostaza care m-a facut sa rosesc, si anume sanii mei erau usor presati de pectoralii lui. Nu, nu si iar nu. Bine, lasand la o parte ipostaza aceea… intrebarea mea este de ce am rosit? Si de ce i-am permis sa se apropie atat de mult? De ce? Nu mi-am mai putut raspunde , deoarece el si-a apropiat buzele de fruntea mea sarutandu-ma usor, apoi si le-a coborat spre buzele mele intensificand suspansul. Dar ce tot vorbesc eu de suspans? Si atunci cand mintea mea se gandea la raspunsuri…. El.. si-a unit buzele cu ale mele, luandu-ma prins surprindere. Buzele lui erau atat de calde si moi incat ochii mei s-au inchis , cuprinzandu- ma o stare de moleseala ce parca nu imi dadea voie sa ma tin pe picioare. El parca anticipand s-a retras din acea mangaiere a buzelor noastre, lunadu- ma in brate, ca pe o mireasa, asezandu-ma pe pat. Cum era posibil? Cum a reusit sa-mi provoace aceasta stare de moleseala in care nu eram capabila sa misc un deget? Mi- a dat halatul de baie jos lasandu-ma in pijamale, apoi s-a asezat langa mine luandu-ma in brate, punandu-si capul pe pieptul meu. Iar am rosit. Incerc sa ma indepartez de el dar parca o forta imaginara ma tinea in loc. Da… acea forta imaginara care este mai puternica chiar si decat mintea: forta inimii, care a inceput a-mi bubui in piept. Ma intreb oare ce crede el despre mine? La ce se gandeste cand imi aude bataile haotice ale inimii? Cred ca acum isi spune ca sunt o fata usoara si ca numai gura e de mine. Apoi ca o negare a celor gandite de mine el sparge tacerea spaunand:
- Bea … iarta- ma! atat de sfasietoare si pline de regret au fost spuse cuvintele lui incat ii spun abia soptit, apropiindu- ma de urechea lui:
- Te-am iertat… Alex, ii spun cu cea mai mare sinceritate pe care ar fi putut-o avea o presoana care acum avea sentimente.
Se ridica in fund privindu- ma amanuntit, eu ridicandu-ma la randul meu, apoi imi spune cu o tenta de rosu in obraji:
- Esti atat de frumoasa! Am amutit la aceste cuvinte. Chiar daca erau banale intr-un fel, in alt fel mi-au ajuns pana la inima, iar intr-o nebunie a mea, intr-un impuls ce nu-mi dadea pace l-am imbratisat, el imbratisandu-ma la randul lui. Dupa care am adaugat:
- Nici tu nu arati prea rau, i-am zis uitandu-ma la el intr-un mod aproape pervers.
cam asta e :D
Acest capitol i-l dedic lui M. , cu scuzele mele.