22-09-2010, 09:13 PM
Dei, nu m-ai pierdut deloc >:D< E imposibil.
Am sa continui sa postez, o fac rar, ce-i drept... dar n-am sa ma opresc din scris. Sunt la jumatatea povestii, asa ca n-am de gand sa intrerup nimic.
Ma bucur ca am reusit sa te incurajez. Totdeauna sa mergi mai departe, fara sa te gandesti prea mult la cosecinte, la x si y.
N-am sa ma opresc din scris, am lipsit din cauza problemelor de sanatate... de care sper sa scap, caci mi-au dat viata peste cap. E greu sa te concentrezi cand te gandesti daca iti va fi mai bine sau mai rau. Se pare ca m-am descurcat binisor pana acum. Am reusit sa scriu putin, dar ma multumesc si cu atat.
Multumesc, indiferent de motivele tale. Hugs!
ThorthKa e bine ca nu ti-ai uitat parola :P eu am patit asta odata. Desi Felix o sa plece, el se intoarce inapoi :)) ca trebuie sa termin de scris, si e obligatoriu sa fie impreuna. Ma bucur ca te inspir >:D< Multumesc&Hugs!
Reveuse ma bucur ca ai trecut pe aici, si ca ti-am lasat o impresie asa buna. N-am sa las ficul balta, e imposibil. Am sa iau lacrimile tale drept un semn bun, si ca sa nu mai plangi o sa te linistesc. Felix va pleca o scurta vreme inapoi. Se va intoarce, desigur. Cat despre final, eu zic ca este unul fericit si foarte realist. Dar am sa va las pe voi sa decideti. :)) nu iti mai ucide personajele (decat daca ai nevoie de drama. si da, unora le place cand le ucizi) mai ales pe cele enervante :P
Eu n-am vizitat Franta pana acum, dar imi place istoria Frantei. Imi plac regii pe care i-a avut Franta, poetii si scriitorii. Inclusiv cartile de capa si spada.
Multumesc si eu ca te-ai oprit sa citesti. Si nu renunta sa scrii daca asta iti place sa faci. Oricum scrisul nu te va lasa pana nu-l vei tasta/ scrie. Te va bantui cu idei in cap, si cand se aduna toate tot trebuie sa le insiri. Cred ca am descris partea paranoica a actiunii. :)) Nu renunta, cine stie unde te vor duce cuvintele...
Un salut calduros si sper sa-ti deschizi editura, am sa te caut. XD App de asta iti recomand o carte amuzanta "Arta de a respinge un roman - Camilien Roy". Hugs!
Stiu ca e putin, sper ca data viitoare sa fie cel putin dublu. Huggles!
Era a doua oară când ne-a găsit împărţind acelaşi pat, goi de data acesta. A crezut că nu aud apăsarea mâinii ei pe clanţă sau sunetul arcului cedând sub presiunea pumnului. La prima vedere a inspirat uimită, nu se aştepta să vină acasă şi să mă găsească cu Etienne, darămite în pat, despuiaţi. Nu-mi ridicasem totalmente capul de pe pernă când am văzut-o făcându-mi acelaşi semn să o urmez în bucătărie. Mă simţeam ca un pui ce-şi părăseşte cuibul cald şi comod. Trupul lui ardea ca o torţă în braţele mele, complet epuizat şi abandonat atingerilor cu care mă distrăgeam de la discuţia care urma. I-am sărutat zuluful adunat pe obraji şi tâmplă, pielea lucindu-i parcă acoperită de o pojghiţă de lumină şi apă. M-am ridicat lent, să nu-l trezesc. Eram egoist, nădăjduiam că vă rămâne cu mine toată noaptea. Nici măcar gândurile mele nu se săturau de el, străbătând iar şi iar acelaşi drum languros către cascada* ce se scursese.
Închizând uşa cu atenţie să nu provoc zgomot, am ieşit pregătit să iau în piept hazardul. Mama acceptase faptul că îl iubeam pe Etienne, dar mă speria gândul că odată ce se loveşte de concretul relaţiei noastre, se va răzgândi. M-a întâmpinat senină, pregătind ceva în pripă. Pusese pe aragaz un ibric cu apă.
- Am pus de ceai, vrei ÅŸi tu?
- Da...
Ezitarea din vocea mea i-a sporit agitaţia. Mi-am dat seama după nevoia ei de-a face ceva cu mâinile, să pună maioneză la sandvişuri în onduleuri sau să şteargă vasele, deşi erau uscate şi spălate, înainte de a le pune înapoi în dulap. Cunoşteam acest praxis încât mă întrebam dacă nu era o greşeală că luasem de bune cuvintele ei de la început. Eram stingher, purtând pe mine doar tricoul larg şi perechea de boxeri regăsiţi pe jos. Nu aveam dispoziţia necesară să înfrunt o ceartă. M-aş fi opus oricui, inclusiv ei. Dar în acele clipe, cu Etienne în camera cealaltă, simţeam o vulnerabilitate ce se răspândea prin pereţi ca prin nişte straturi de carne vie. Aş fi vrut să-l protejez, să am acordul ei dar de asemenea să-i spun că îl voi iubi indiferent de acordul ei sau al oricui.
- Încă doarme?
Datul din cap era mai mult un lăsat în jos.
- Ia loc la masă, nu sta în picioare Felix. Regăseam afecţiune în tonul ei, şi i-am urmat îndemnul. S-a aşezat imediat lângă mine, prinzându-mi mâinile într-ale ei.
- N-am să te iau la întrebări despre ce am văzut, nu sunt îngrijorată din cauza asta.
Şi-a lipit buzele într-o linie, coborându-şi pleoaple gânditoare. Încreţiturile de pe mâna ei umpleau golurile pesimiste la care consimţea mintea mea. Nu avea palmele aspre de la cusut, pe alocuri munţii degetelor erau proeminenţi şi tuguiaţi. Mâinile ei mă strângeau tare, încercând să facă ceea ce făcuse şi până acum. Să mă protejeze.
- Va trebui să ne gândim la Etienne de asemenea. Eu te am doar pe tine. El are o familie...
M-am încruntat. Inima ei era diferită de a mea, amândoi influenţaţi de o altă cauzalitate.Impulsivitatea momentului îmi poseda fiecare gând, şi acel moment era când Etienne mi se dăruise. Era singurul lucru la care mă puteam concentra.
- Este trecut de nouă seara, părinţii lui probabil sunt îngrijoraţi.
I-am strâns mâinile încercând să-i transmit mulţumirea prin conexiunea sângelui care ne curgea prin vene. Acelaşi sânge de care eram mândru, nu pentru că eram român, ci pentru binecuvântarea de care aveam parte.
- O să-l trezesc să-i spun că s-a făcut târziu.
- Poate să rămână la cină, am făcut sandvişuri şi pentru el.
Gândindu-mă la el dormind eram cuprins de un calm intens, precum momentele pe care le simţim atât de perfecte încât parcă tot universul rezonează cu interiorul nostru. Am dat să ies din cameră, dar vocea mamei m-a oprit.
- Poate să sune acasă dacă vrea, să le spună părinţilor că va dormi aici.
Bucuros, înainte de a ieşi din bucătărie, am fugit la ea sărutându-i obrajii şi mâinile. Eram lovit de noroc în aceaşi zi, puteam să fiu şi beat căci senzaţia era aceeaşi. Mama îmi accepta dragostea pentru Etienne, iar Etienne îmi accepta dragostea pentru el, împărtăşind aceleaşi sentimente.
Sunt lucruri pe care un om nu le uită niciodată, poate recent i se pare că sunt demne de şters, memoria lui făcând loc pentru altele. Dar mai târziu se trezeşte asaltat de amintiri vivide, pe care nu le-a trăit cu capul ci cu ochii şi inima. Inima posedând vederea printr-o multitudine de umbre şi lumini, alcătuind apoi imagini păstrate în sepia. Camera mea, cu Etienne în patul meu, forma cearşeafului care îi ascundea trupul, umbrele pe care luminile artificiale de afară le răspândeau pe pereţi, toate erau descrieri nu în cuvinte, ci în culori. Pigmentul pielii în nuanţe atât de greu de redat cu pensula, oliv, negru şi griul aşternuturilor. Cărbunele părului în care îmi afundasem nasul, inhalându-i mirosul dulceag. Momentele care ne împlinesc inima nu se uită niciodată.
Etienne mi-a zâmbit leneş, apucându-mă cu braţele de umeri într-o îmbrăţişare care să mă tragă strategic deasupra lui.
- Unde ai fost?
- În bucătărie. Mama ne-a pregătit masa....
Ducându-şi brusc mâna la gură, m-a împins la o parte, grăbit să-şi ia pe el hainele.
- De ce nu mi-ai zis că a venit?!
- Pentru că nici eu n-am ştiut până când a intrat în cameră...
- Oh, nu. Åži...
- Da, ÅŸtie.
S-a lăsat pe covor, aşezat în fundul gol, stând turceşte. Părţile intime îi erau ascunse de tricoul lui lăbărţat, dar asta îmi incita imaginaţia şi mai mult.
- Mi-e teamă să te întreb.
Îndreptându-mă spre el, i-am zâmbit încercând să-l liniştesc. Vroiam să ştie că mama e de partea noastră, că este de acord cu noi doi.
- Nu a zis nimic rău. Nu te îngrijora, avem permisiunea ei.
L-am sărutat uşor, văzând cum îşi preocupă buza de jos, muşcând-o. L-am auzit oftând liniştit, şi aerul cald mi-a suflat uşor pe obraz.
- Mama ta e foarte înţelegătoare. Părinţii mei sunt stricţi, deşi la secolul în care trăim, se cade să aibă mai multă deschidere faţă de astfel de lucruri. Nu-i un păcat să iubeşti.
- AÅŸa-i.
Tâmpla îi pulsa sub buzele mele, liniştea căzând asupra noastră ca un păienjeniş care ne împiedica să vedem mai departe de aici şi acum. Cert, claritatea lipsea din viitorul nostru.
Războiul cu mine însumi se terminase, acum urma altul mai acerb. Războiul cu cei împotriva noastră...
De la tata învăţasem cât de greu este să iei o decizie corectă. Îmi aminteam de ultimele luni pe care le trăise, regimul comunist şubrejise, încât îi permiteau să facă vizite acasă de sărbători. Apucase doar două, de paşte şi de ziua lui. Într-una din acele zile mă întrebase unde s-ar simţi mai în siguranţă un călător oarecare, noaptea, de unul singur. Pe o stradă întunecată sau într-un cimitir. Râzând, îmi spunea că sunt mulţi care aleg strada întunecată. Sunt alegeri pe care le regretăm şi altele pe care nu le regretăm.
- Felix, te simţi mai bine acum că mi-ai spus de unde vii?
- Pe de-o parte, cealaltă parte din mine, rămasă întinată de traiul de acolo, ar dori să se disipe în demenţa întunericului.
Am primit un sărut umed pe obraz, buzele moi ce s-au apăsat gălăgios de pielea mea cu dezinvoltură. Păreau a cunoaşte şanse ascunse, îndepărtate. Vroiam să le cuprind, să le cunosc până la a mă cufunda în ele.
- Ne unesc mai mult decât ai crede. E foarte simplu să fii ignorant când prezenul îţi permite, şi servil când trecutul se poate face uitat. Când vom merge la Turnul Eiffel am să te pun să citeşti inscripţia de pe fiecare schelă de oţel. Ştii ce scrie?
N-aveam habar. Nu studiasem arhitectura, la istorie învăţam despre cuceritori, regi, preşedinţi, tratate de pace, ambiţii şi negocieri. Şi încă trăiam cu sentimentul că cineva ne ascunde adevărul.
La noi se întâlneau des nulităţile cu impresii de geniu şi pretenţii de rang înalt. Nimic nu e mai prejos decât ei, uită când se străduiesc să acopere realizările altora, care le depăşesc cu mult pe ale lor.
- Este fabricat într-un loc din ţara ta.
Clipeam mut de revelaţia lui. Nu ştiusem până acum nimic din toate astea.
- Un aviator român* e declarat erou francez. A luptat pentru că aici a venit să locuiască, dar asta nu l-a făcut mai mult român sau mai puţin francez.
Convingerea cu care îşi susţinea ideile mă determina să fiu cerebral, unele lucruri sunt greşite, la fel şi coca ce s-a întârit înainte de a fi modelată.* Un patiser bun învinge orice obstacol. Poate că patiserul bun este la dospit.
Mă exilasem singur, căci patria mea avea să fie Etienne.
- Cred că va trebui să-mi ţii şi lecţii de istorie.
Deşi era o glumă, Etienne a continuat ceva mai intens:
- În cimitirul Montparnasse se află un monument trecut pe tăbliţele de afară în caz că cineva vrea să-l vadă. Se numeşte „Sărutul†şi Brâncuşi, al cărui nume mulţi îl ştiu, l-a dedicat unei tinere care s-a sinucis din dragoste. Îmi place acolo. Sunt locuri boeme, în care se simte sufletul. Şi acela n-are graniţe.
Nu ştiam câte semnificaţii şi câtă realitate aveam să regăsesc mai târziu în cuvintele lui. Pentru noi n-avea să dedice nimeni sculpturi şi nici tablouri. Dar ştiam că-i puteam dedica viaţa mea oricând, să sacrific orice să-l am lângă mine. Era ţara mea.
Etienne a rămas nu doar să ia cina cu noi, şi-a sunat părinţii torosind despre cum făcusem o toxinfecţie alimentară de la salam şi mama era plecată, aşa că îi era teamă să mă lase singur. I-am spus amuzat că trebuia să găsească altă scuză, uneori se întâmplă şi necazuri când se împlinesc minciunile.
Avându-i pe amândoi alături, mâncând la aceeaşi masă era o împlinire. O sărbătoare sufletească, la care aveam să mă gândesc cu nostalgie. Viitorul îţi ţâşneşte în faţă, ivit din rocă seacă, amintindu-ţi că lumea nu poate fi oprită de simplitatea dorinţelor.
* Lucian Blaga, din filosofia sa despre cele trei tipuri de manifestare ale timpului.
* Aviatorul Jean Romanescu
* Caragiale despre neamul românesc, care încă nu s-a „dospitâ€
Am sa continui sa postez, o fac rar, ce-i drept... dar n-am sa ma opresc din scris. Sunt la jumatatea povestii, asa ca n-am de gand sa intrerup nimic.
Ma bucur ca am reusit sa te incurajez. Totdeauna sa mergi mai departe, fara sa te gandesti prea mult la cosecinte, la x si y.
N-am sa ma opresc din scris, am lipsit din cauza problemelor de sanatate... de care sper sa scap, caci mi-au dat viata peste cap. E greu sa te concentrezi cand te gandesti daca iti va fi mai bine sau mai rau. Se pare ca m-am descurcat binisor pana acum. Am reusit sa scriu putin, dar ma multumesc si cu atat.
Multumesc, indiferent de motivele tale. Hugs!
ThorthKa e bine ca nu ti-ai uitat parola :P eu am patit asta odata. Desi Felix o sa plece, el se intoarce inapoi :)) ca trebuie sa termin de scris, si e obligatoriu sa fie impreuna. Ma bucur ca te inspir >:D< Multumesc&Hugs!
Reveuse ma bucur ca ai trecut pe aici, si ca ti-am lasat o impresie asa buna. N-am sa las ficul balta, e imposibil. Am sa iau lacrimile tale drept un semn bun, si ca sa nu mai plangi o sa te linistesc. Felix va pleca o scurta vreme inapoi. Se va intoarce, desigur. Cat despre final, eu zic ca este unul fericit si foarte realist. Dar am sa va las pe voi sa decideti. :)) nu iti mai ucide personajele (decat daca ai nevoie de drama. si da, unora le place cand le ucizi) mai ales pe cele enervante :P
Eu n-am vizitat Franta pana acum, dar imi place istoria Frantei. Imi plac regii pe care i-a avut Franta, poetii si scriitorii. Inclusiv cartile de capa si spada.
Multumesc si eu ca te-ai oprit sa citesti. Si nu renunta sa scrii daca asta iti place sa faci. Oricum scrisul nu te va lasa pana nu-l vei tasta/ scrie. Te va bantui cu idei in cap, si cand se aduna toate tot trebuie sa le insiri. Cred ca am descris partea paranoica a actiunii. :)) Nu renunta, cine stie unde te vor duce cuvintele...
Un salut calduros si sper sa-ti deschizi editura, am sa te caut. XD App de asta iti recomand o carte amuzanta "Arta de a respinge un roman - Camilien Roy". Hugs!
Stiu ca e putin, sper ca data viitoare sa fie cel putin dublu. Huggles!
Era a doua oară când ne-a găsit împărţind acelaşi pat, goi de data acesta. A crezut că nu aud apăsarea mâinii ei pe clanţă sau sunetul arcului cedând sub presiunea pumnului. La prima vedere a inspirat uimită, nu se aştepta să vină acasă şi să mă găsească cu Etienne, darămite în pat, despuiaţi. Nu-mi ridicasem totalmente capul de pe pernă când am văzut-o făcându-mi acelaşi semn să o urmez în bucătărie. Mă simţeam ca un pui ce-şi părăseşte cuibul cald şi comod. Trupul lui ardea ca o torţă în braţele mele, complet epuizat şi abandonat atingerilor cu care mă distrăgeam de la discuţia care urma. I-am sărutat zuluful adunat pe obraji şi tâmplă, pielea lucindu-i parcă acoperită de o pojghiţă de lumină şi apă. M-am ridicat lent, să nu-l trezesc. Eram egoist, nădăjduiam că vă rămâne cu mine toată noaptea. Nici măcar gândurile mele nu se săturau de el, străbătând iar şi iar acelaşi drum languros către cascada* ce se scursese.
Închizând uşa cu atenţie să nu provoc zgomot, am ieşit pregătit să iau în piept hazardul. Mama acceptase faptul că îl iubeam pe Etienne, dar mă speria gândul că odată ce se loveşte de concretul relaţiei noastre, se va răzgândi. M-a întâmpinat senină, pregătind ceva în pripă. Pusese pe aragaz un ibric cu apă.
- Am pus de ceai, vrei ÅŸi tu?
- Da...
Ezitarea din vocea mea i-a sporit agitaţia. Mi-am dat seama după nevoia ei de-a face ceva cu mâinile, să pună maioneză la sandvişuri în onduleuri sau să şteargă vasele, deşi erau uscate şi spălate, înainte de a le pune înapoi în dulap. Cunoşteam acest praxis încât mă întrebam dacă nu era o greşeală că luasem de bune cuvintele ei de la început. Eram stingher, purtând pe mine doar tricoul larg şi perechea de boxeri regăsiţi pe jos. Nu aveam dispoziţia necesară să înfrunt o ceartă. M-aş fi opus oricui, inclusiv ei. Dar în acele clipe, cu Etienne în camera cealaltă, simţeam o vulnerabilitate ce se răspândea prin pereţi ca prin nişte straturi de carne vie. Aş fi vrut să-l protejez, să am acordul ei dar de asemenea să-i spun că îl voi iubi indiferent de acordul ei sau al oricui.
- Încă doarme?
Datul din cap era mai mult un lăsat în jos.
- Ia loc la masă, nu sta în picioare Felix. Regăseam afecţiune în tonul ei, şi i-am urmat îndemnul. S-a aşezat imediat lângă mine, prinzându-mi mâinile într-ale ei.
- N-am să te iau la întrebări despre ce am văzut, nu sunt îngrijorată din cauza asta.
Şi-a lipit buzele într-o linie, coborându-şi pleoaple gânditoare. Încreţiturile de pe mâna ei umpleau golurile pesimiste la care consimţea mintea mea. Nu avea palmele aspre de la cusut, pe alocuri munţii degetelor erau proeminenţi şi tuguiaţi. Mâinile ei mă strângeau tare, încercând să facă ceea ce făcuse şi până acum. Să mă protejeze.
- Va trebui să ne gândim la Etienne de asemenea. Eu te am doar pe tine. El are o familie...
M-am încruntat. Inima ei era diferită de a mea, amândoi influenţaţi de o altă cauzalitate.Impulsivitatea momentului îmi poseda fiecare gând, şi acel moment era când Etienne mi se dăruise. Era singurul lucru la care mă puteam concentra.
- Este trecut de nouă seara, părinţii lui probabil sunt îngrijoraţi.
I-am strâns mâinile încercând să-i transmit mulţumirea prin conexiunea sângelui care ne curgea prin vene. Acelaşi sânge de care eram mândru, nu pentru că eram român, ci pentru binecuvântarea de care aveam parte.
- O să-l trezesc să-i spun că s-a făcut târziu.
- Poate să rămână la cină, am făcut sandvişuri şi pentru el.
Gândindu-mă la el dormind eram cuprins de un calm intens, precum momentele pe care le simţim atât de perfecte încât parcă tot universul rezonează cu interiorul nostru. Am dat să ies din cameră, dar vocea mamei m-a oprit.
- Poate să sune acasă dacă vrea, să le spună părinţilor că va dormi aici.
Bucuros, înainte de a ieşi din bucătărie, am fugit la ea sărutându-i obrajii şi mâinile. Eram lovit de noroc în aceaşi zi, puteam să fiu şi beat căci senzaţia era aceeaşi. Mama îmi accepta dragostea pentru Etienne, iar Etienne îmi accepta dragostea pentru el, împărtăşind aceleaşi sentimente.
Sunt lucruri pe care un om nu le uită niciodată, poate recent i se pare că sunt demne de şters, memoria lui făcând loc pentru altele. Dar mai târziu se trezeşte asaltat de amintiri vivide, pe care nu le-a trăit cu capul ci cu ochii şi inima. Inima posedând vederea printr-o multitudine de umbre şi lumini, alcătuind apoi imagini păstrate în sepia. Camera mea, cu Etienne în patul meu, forma cearşeafului care îi ascundea trupul, umbrele pe care luminile artificiale de afară le răspândeau pe pereţi, toate erau descrieri nu în cuvinte, ci în culori. Pigmentul pielii în nuanţe atât de greu de redat cu pensula, oliv, negru şi griul aşternuturilor. Cărbunele părului în care îmi afundasem nasul, inhalându-i mirosul dulceag. Momentele care ne împlinesc inima nu se uită niciodată.
Etienne mi-a zâmbit leneş, apucându-mă cu braţele de umeri într-o îmbrăţişare care să mă tragă strategic deasupra lui.
- Unde ai fost?
- În bucătărie. Mama ne-a pregătit masa....
Ducându-şi brusc mâna la gură, m-a împins la o parte, grăbit să-şi ia pe el hainele.
- De ce nu mi-ai zis că a venit?!
- Pentru că nici eu n-am ştiut până când a intrat în cameră...
- Oh, nu. Åži...
- Da, ÅŸtie.
S-a lăsat pe covor, aşezat în fundul gol, stând turceşte. Părţile intime îi erau ascunse de tricoul lui lăbărţat, dar asta îmi incita imaginaţia şi mai mult.
- Mi-e teamă să te întreb.
Îndreptându-mă spre el, i-am zâmbit încercând să-l liniştesc. Vroiam să ştie că mama e de partea noastră, că este de acord cu noi doi.
- Nu a zis nimic rău. Nu te îngrijora, avem permisiunea ei.
L-am sărutat uşor, văzând cum îşi preocupă buza de jos, muşcând-o. L-am auzit oftând liniştit, şi aerul cald mi-a suflat uşor pe obraz.
- Mama ta e foarte înţelegătoare. Părinţii mei sunt stricţi, deşi la secolul în care trăim, se cade să aibă mai multă deschidere faţă de astfel de lucruri. Nu-i un păcat să iubeşti.
- AÅŸa-i.
Tâmpla îi pulsa sub buzele mele, liniştea căzând asupra noastră ca un păienjeniş care ne împiedica să vedem mai departe de aici şi acum. Cert, claritatea lipsea din viitorul nostru.
Războiul cu mine însumi se terminase, acum urma altul mai acerb. Războiul cu cei împotriva noastră...
De la tata învăţasem cât de greu este să iei o decizie corectă. Îmi aminteam de ultimele luni pe care le trăise, regimul comunist şubrejise, încât îi permiteau să facă vizite acasă de sărbători. Apucase doar două, de paşte şi de ziua lui. Într-una din acele zile mă întrebase unde s-ar simţi mai în siguranţă un călător oarecare, noaptea, de unul singur. Pe o stradă întunecată sau într-un cimitir. Râzând, îmi spunea că sunt mulţi care aleg strada întunecată. Sunt alegeri pe care le regretăm şi altele pe care nu le regretăm.
- Felix, te simţi mai bine acum că mi-ai spus de unde vii?
- Pe de-o parte, cealaltă parte din mine, rămasă întinată de traiul de acolo, ar dori să se disipe în demenţa întunericului.
Am primit un sărut umed pe obraz, buzele moi ce s-au apăsat gălăgios de pielea mea cu dezinvoltură. Păreau a cunoaşte şanse ascunse, îndepărtate. Vroiam să le cuprind, să le cunosc până la a mă cufunda în ele.
- Ne unesc mai mult decât ai crede. E foarte simplu să fii ignorant când prezenul îţi permite, şi servil când trecutul se poate face uitat. Când vom merge la Turnul Eiffel am să te pun să citeşti inscripţia de pe fiecare schelă de oţel. Ştii ce scrie?
N-aveam habar. Nu studiasem arhitectura, la istorie învăţam despre cuceritori, regi, preşedinţi, tratate de pace, ambiţii şi negocieri. Şi încă trăiam cu sentimentul că cineva ne ascunde adevărul.
La noi se întâlneau des nulităţile cu impresii de geniu şi pretenţii de rang înalt. Nimic nu e mai prejos decât ei, uită când se străduiesc să acopere realizările altora, care le depăşesc cu mult pe ale lor.
- Este fabricat într-un loc din ţara ta.
Clipeam mut de revelaţia lui. Nu ştiusem până acum nimic din toate astea.
- Un aviator român* e declarat erou francez. A luptat pentru că aici a venit să locuiască, dar asta nu l-a făcut mai mult român sau mai puţin francez.
Convingerea cu care îşi susţinea ideile mă determina să fiu cerebral, unele lucruri sunt greşite, la fel şi coca ce s-a întârit înainte de a fi modelată.* Un patiser bun învinge orice obstacol. Poate că patiserul bun este la dospit.
Mă exilasem singur, căci patria mea avea să fie Etienne.
- Cred că va trebui să-mi ţii şi lecţii de istorie.
Deşi era o glumă, Etienne a continuat ceva mai intens:
- În cimitirul Montparnasse se află un monument trecut pe tăbliţele de afară în caz că cineva vrea să-l vadă. Se numeşte „Sărutul†şi Brâncuşi, al cărui nume mulţi îl ştiu, l-a dedicat unei tinere care s-a sinucis din dragoste. Îmi place acolo. Sunt locuri boeme, în care se simte sufletul. Şi acela n-are graniţe.
Nu ştiam câte semnificaţii şi câtă realitate aveam să regăsesc mai târziu în cuvintele lui. Pentru noi n-avea să dedice nimeni sculpturi şi nici tablouri. Dar ştiam că-i puteam dedica viaţa mea oricând, să sacrific orice să-l am lângă mine. Era ţara mea.
Etienne a rămas nu doar să ia cina cu noi, şi-a sunat părinţii torosind despre cum făcusem o toxinfecţie alimentară de la salam şi mama era plecată, aşa că îi era teamă să mă lase singur. I-am spus amuzat că trebuia să găsească altă scuză, uneori se întâmplă şi necazuri când se împlinesc minciunile.
Avându-i pe amândoi alături, mâncând la aceeaşi masă era o împlinire. O sărbătoare sufletească, la care aveam să mă gândesc cu nostalgie. Viitorul îţi ţâşneşte în faţă, ivit din rocă seacă, amintindu-ţi că lumea nu poate fi oprită de simplitatea dorinţelor.
* Lucian Blaga, din filosofia sa despre cele trei tipuri de manifestare ale timpului.
* Aviatorul Jean Romanescu
* Caragiale despre neamul românesc, care încă nu s-a „dospitâ€