21-09-2010, 04:24 PM
Capitolul 4
“ – Vom vedea cine castiga pana la urma! “ , acestea au fost ultimele lui cuvinte.. si sincera sa fiu, nici nu mi-a pasat. Nu aveam de gand sa-mi pierd timpul cu astfel de “amenintari†banale, gandite pe moment. Si de ce mi-ar fi pasat de ce a spus?! De ce mi-ar fi pasat de el, un baiat inalt, cu parul de aur si cu ochii albastri atat de adanci, care te puteau patrunde pana in maduva oaselor?! Acum era randul lui sa sufere, exact cum am suferit si eu. Insa, chiar daca acele cuvinte erau fara sens si aruncate in vant, mie tot mi s-au intiparit in minte, facandu-ma totusi sa ma gandesc daca acel “imi pare rau†urmat de “ te rog mai acorda-mi o sansaâ€, erau adevarate. Iar daca as fi fost acea fata sensibila si prostuta de anul trecut, cu siguranta l-as fi crezut.. cu siguranta m-as fi daruit lui pe tava, fara nici cea mai mica abatere sau neincredere.Acum insa nu mai sunt acea ea, acea ea fara minte, care credea in tot ce i se spunea si punea la suflet tot ce auzea. Acum acea ea s-a schimbat.. acum este mult mai increzatoare, poate prea increzatoare in ideile si actiunile ei, incat acea incredere s-a transformat incet, incet in egoism si neincredere fata de cei din jur. Nu aveam sa-mi reprosez nimic… si de ce mi-as reprosa ceva daca eu eram multumita in aceasta noua ea, pe care am creat- o si am format- o picatura cu picatura. Aceasta noua ea, adica eu cea din prezent, a luat nastere din intamplari nefericite, intamplari triste, din dezamagiri.. incat chiar si acum in unele momente imi vine sa plang, sa tip, sa bat, sa rup, gandindu-ma la cate “peripetii†a trecut ea alaturi de cei care pareau a- i fi dragi .
Acum insa nimic din vechea ea nu se mai regasete in mine, pot spune ca am renascut, ca m-am reincarnat intr-o eu, fara sentimente fata de alte personae, intr-o eu care nu mai avea sa mai bage pe nimeni in seama. Cand spun nimeni nu ma refer la persoana in sine, ci la ideile ei , crezarile ei, si actiunile acelui nimeni, care nu ma puteau afecta cu nimic in acest moment. Orice cuvant, propozitie, fraza… orice aluzie facuta asupra mea de acel nimeni nu avea cum sa imi sparga scutul construit tocmai in apararea fata de acel nimic .. si mai ales fata de acel el.
Pierduta in ganduri, nici nu bagasem de seama ca inca eram in picioare si ca pierdusem destul timp privind in gol intr- un anumit punct din vestiar. Cu miscari lente am inceput sa ma schimb, si sa pornesc in cele din urma spre casa.
Si chiar daca eram cufundata in labirintul gandurilor mele, nu am putut si indiferenta la peisajul trist, ce mi se desena in fata ochilor. Cerul ca de cenusa era incarcat de nori mari si grei, ce acpereau cu aripile lor gri intreaga faptura. Soarele palid, abia isi mai putea trimite sulitele de aur pe pamant.
Deodata, o lumina electrica taie cerul in doua, iar un vant puternic, imprastie frunzele copacilor negri, intr-un dans haoticsi dezordonat. Acesta a fost abia inceputul a ceea ce a urmat . Iti era parca frica sa privesti spre acel nesfarsit, ce se deschidea chiar deasupra crestetului meu dezgolit, pentru a deschide portile ploii, care a inceput a scalda pamantul intr-un val de apa rece, si care parca incerca sa-mi ingete sufletul mult mai mult decat era in acele momente. Ceea ce nu stia natura, era ca mie chiar imi facea placere, chiar ma bucura… ma elibera acel dus, care a inceput sa mi se prelinga pe toate hainele ajungand pana la piele. M- am oprit. Ceva ma tinea in loc. Eu ma tineam in loc… nu vroiam ca pasii mei apasati sa strice simfonia picaturilor de ploaie ce parca dansau impreuna cu pamantul umed, ca capata o sclipire magica.
Nu stiu cat am stat asa … in ploaie, uda pana la piele. Aveam impresia ca statusem nemiscata ore in sir, minute nenumarate, secunde infinite.. sau poate o clipa… una singura, pentru mine valora o intreaga eternitate.
Nu stiu cand sau cum, insa pasii mei inghetati au inceput sa alerge neincetat nepasandu-le de baltile prin care treceam, sau de cazaturile care nu erau tocmai placute.
Nu m-am oprit din alergat decat atunci cand am ajuns in fata apartamentului meu, facand
un adevarat lac in fata usii mele. Cu niste mici retineri de a intra in singuratatea locuintei mele, intru in casa si ma indrept spre cabina de dus. Vroiam sa sterg toate amintirile ce au inflorit in acea zi. Ma dezbrac si intru in baie, ghemuindu-ma sub atingerile fine, ale apei fierbinti. Intotdeauna am simtit ca apa fierbinte poate sterge orice umbra a unei amintiri neplacute, si inchizand ochii ma putea duce intr-o transa ce parca ma molesea doar in cateva clipe. Insa acum, nu ma simteam protejata sub dusul meu calmant… iar, in ciuda impotrivirii mele, lacrimi amare au inceput sa imi alunece pe obrajii rozalii. Am inceput sa-mi acopar fata cu parul meu lung, care se lipea dezordonat de pielea mea calda si sa-mi acopar ochii cu mainile, incercandu-ma sa ma mint ca nu plang, ca pot rezista acestei navaliri de sentimente si amintiri, ce nu isi mai aveau locul in mintea mea.
In zadar insa… lacrimile nu mai conteneau sa se opreasca, si cu sufletul inca aflat in chinuri ma ridic din cabina de dus, infasurandu-ma intru-n prsop mare si alb.
Nu aveam chef de nimic… vroiam sa stau nemiscata, nemancata cu ochii inchisi, gandindu-ma. Gandindu-ma la totul si la nimic.
Imi zgarii corpul stregandu-ma brutal cu prosopul, parca incercand a mai uita de suferinta mea interioara, creandu- mi o suferinta mult mai uosara de suportat. Ma imbrac, in acelasi timp golindu-mi mintea, pentru a putea incepe activitati “ placute†precum : inceperea temelor. Cu chiu cu vai reusesc sa-mi tremin temele , unele nefolositoare, si ma indrept spre patul meu pufos, inchizand ochii si adormind imediat.
Imi era frica sa ma mai trezesc, imi era frica sa imi mai descopar ochii incercanati de atatea griji, si sa ma ridic din pat incepand o alta zi… la fel ca celelalte. Insa ca oricare alta persoana… nu aveam incotro. Trebuia sa imi urmez ciclul vietii, oricat de dureros ar fi fost.
Si uite-asta ma puteti vedea incepand o alta zi monotona, indreptandu-ma spre liceul meu si gandindu-ma la ce surprize imi va mai rezerva viata… fir-ar al ei de iad!
“ – Vom vedea cine castiga pana la urma! “ , acestea au fost ultimele lui cuvinte.. si sincera sa fiu, nici nu mi-a pasat. Nu aveam de gand sa-mi pierd timpul cu astfel de “amenintari†banale, gandite pe moment. Si de ce mi-ar fi pasat de ce a spus?! De ce mi-ar fi pasat de el, un baiat inalt, cu parul de aur si cu ochii albastri atat de adanci, care te puteau patrunde pana in maduva oaselor?! Acum era randul lui sa sufere, exact cum am suferit si eu. Insa, chiar daca acele cuvinte erau fara sens si aruncate in vant, mie tot mi s-au intiparit in minte, facandu-ma totusi sa ma gandesc daca acel “imi pare rau†urmat de “ te rog mai acorda-mi o sansaâ€, erau adevarate. Iar daca as fi fost acea fata sensibila si prostuta de anul trecut, cu siguranta l-as fi crezut.. cu siguranta m-as fi daruit lui pe tava, fara nici cea mai mica abatere sau neincredere.Acum insa nu mai sunt acea ea, acea ea fara minte, care credea in tot ce i se spunea si punea la suflet tot ce auzea. Acum acea ea s-a schimbat.. acum este mult mai increzatoare, poate prea increzatoare in ideile si actiunile ei, incat acea incredere s-a transformat incet, incet in egoism si neincredere fata de cei din jur. Nu aveam sa-mi reprosez nimic… si de ce mi-as reprosa ceva daca eu eram multumita in aceasta noua ea, pe care am creat- o si am format- o picatura cu picatura. Aceasta noua ea, adica eu cea din prezent, a luat nastere din intamplari nefericite, intamplari triste, din dezamagiri.. incat chiar si acum in unele momente imi vine sa plang, sa tip, sa bat, sa rup, gandindu-ma la cate “peripetii†a trecut ea alaturi de cei care pareau a- i fi dragi .
Acum insa nimic din vechea ea nu se mai regasete in mine, pot spune ca am renascut, ca m-am reincarnat intr-o eu, fara sentimente fata de alte personae, intr-o eu care nu mai avea sa mai bage pe nimeni in seama. Cand spun nimeni nu ma refer la persoana in sine, ci la ideile ei , crezarile ei, si actiunile acelui nimeni, care nu ma puteau afecta cu nimic in acest moment. Orice cuvant, propozitie, fraza… orice aluzie facuta asupra mea de acel nimeni nu avea cum sa imi sparga scutul construit tocmai in apararea fata de acel nimic .. si mai ales fata de acel el.
Pierduta in ganduri, nici nu bagasem de seama ca inca eram in picioare si ca pierdusem destul timp privind in gol intr- un anumit punct din vestiar. Cu miscari lente am inceput sa ma schimb, si sa pornesc in cele din urma spre casa.
Si chiar daca eram cufundata in labirintul gandurilor mele, nu am putut si indiferenta la peisajul trist, ce mi se desena in fata ochilor. Cerul ca de cenusa era incarcat de nori mari si grei, ce acpereau cu aripile lor gri intreaga faptura. Soarele palid, abia isi mai putea trimite sulitele de aur pe pamant.
Deodata, o lumina electrica taie cerul in doua, iar un vant puternic, imprastie frunzele copacilor negri, intr-un dans haoticsi dezordonat. Acesta a fost abia inceputul a ceea ce a urmat . Iti era parca frica sa privesti spre acel nesfarsit, ce se deschidea chiar deasupra crestetului meu dezgolit, pentru a deschide portile ploii, care a inceput a scalda pamantul intr-un val de apa rece, si care parca incerca sa-mi ingete sufletul mult mai mult decat era in acele momente. Ceea ce nu stia natura, era ca mie chiar imi facea placere, chiar ma bucura… ma elibera acel dus, care a inceput sa mi se prelinga pe toate hainele ajungand pana la piele. M- am oprit. Ceva ma tinea in loc. Eu ma tineam in loc… nu vroiam ca pasii mei apasati sa strice simfonia picaturilor de ploaie ce parca dansau impreuna cu pamantul umed, ca capata o sclipire magica.
Nu stiu cat am stat asa … in ploaie, uda pana la piele. Aveam impresia ca statusem nemiscata ore in sir, minute nenumarate, secunde infinite.. sau poate o clipa… una singura, pentru mine valora o intreaga eternitate.
Nu stiu cand sau cum, insa pasii mei inghetati au inceput sa alerge neincetat nepasandu-le de baltile prin care treceam, sau de cazaturile care nu erau tocmai placute.
Nu m-am oprit din alergat decat atunci cand am ajuns in fata apartamentului meu, facand
un adevarat lac in fata usii mele. Cu niste mici retineri de a intra in singuratatea locuintei mele, intru in casa si ma indrept spre cabina de dus. Vroiam sa sterg toate amintirile ce au inflorit in acea zi. Ma dezbrac si intru in baie, ghemuindu-ma sub atingerile fine, ale apei fierbinti. Intotdeauna am simtit ca apa fierbinte poate sterge orice umbra a unei amintiri neplacute, si inchizand ochii ma putea duce intr-o transa ce parca ma molesea doar in cateva clipe. Insa acum, nu ma simteam protejata sub dusul meu calmant… iar, in ciuda impotrivirii mele, lacrimi amare au inceput sa imi alunece pe obrajii rozalii. Am inceput sa-mi acopar fata cu parul meu lung, care se lipea dezordonat de pielea mea calda si sa-mi acopar ochii cu mainile, incercandu-ma sa ma mint ca nu plang, ca pot rezista acestei navaliri de sentimente si amintiri, ce nu isi mai aveau locul in mintea mea.
In zadar insa… lacrimile nu mai conteneau sa se opreasca, si cu sufletul inca aflat in chinuri ma ridic din cabina de dus, infasurandu-ma intru-n prsop mare si alb.
Nu aveam chef de nimic… vroiam sa stau nemiscata, nemancata cu ochii inchisi, gandindu-ma. Gandindu-ma la totul si la nimic.
Imi zgarii corpul stregandu-ma brutal cu prosopul, parca incercand a mai uita de suferinta mea interioara, creandu- mi o suferinta mult mai uosara de suportat. Ma imbrac, in acelasi timp golindu-mi mintea, pentru a putea incepe activitati “ placute†precum : inceperea temelor. Cu chiu cu vai reusesc sa-mi tremin temele , unele nefolositoare, si ma indrept spre patul meu pufos, inchizand ochii si adormind imediat.
Imi era frica sa ma mai trezesc, imi era frica sa imi mai descopar ochii incercanati de atatea griji, si sa ma ridic din pat incepand o alta zi… la fel ca celelalte. Insa ca oricare alta persoana… nu aveam incotro. Trebuia sa imi urmez ciclul vietii, oricat de dureros ar fi fost.
Si uite-asta ma puteti vedea incepand o alta zi monotona, indreptandu-ma spre liceul meu si gandindu-ma la ce surprize imi va mai rezerva viata… fir-ar al ei de iad!