Lucrari neterminate

[Aveqetura]

Îmi amintesc şi acum acea zi în care Richard Crawford, îmbrăcat în uniforma lui de poliţist, a intrat în casa mea, însoţit de alţi colegi de-ai săi şi mi-a zis :

─ Thomas Butler, eşti arestat ! Eşti acuzat de însuşire frauduloasă din bunurile statului ! Ridicaţi-l !

Poliţiştii mi-au pus cătuşe şi m-au dus direct la tribunal. Acolo, procesul s-a derulat foarte repede. N-am avut avocat, pentru că nu mi s-a dat şi eram atât de şocat de întâmplare, că n-am reţinut decât că asupra mea erau puse nouă capete de acuzare şi că urma să-mi ispăşesc pedeapsa - închisoare pe viaţă - la The Shawshank of Rugged Rock (Închisoarea Stâncii Colţuroase).

Am fost legat la ochi şi dus în mare grabă la închisoare, ce era deja celebră, pentru că se spunea că nimeni nu ieşise de-acolo viu !

Construită după modelul celebrului Alcatraz, The Shawshank of Rugged Rock (Închisoarea Stâncii Colţuroase) era situată undeva pa la mijlocul distanţei dintre Europa şi America, aproape de Oceanul Arctic. Acestea erau singurele date despre ea, atât de secretă era locaţia şi amplasarea ei. Stâncile, ce formau în vârf un platou ideal pe care fusese ridicată închisoarea, erau atât de colţuroase şi neuniforme, încât orice ambarcaţiune ce-ar fi vrut să se apropie mai mult de stâncă, s-ar fi făcut bucăţele. O echipă de specialişti amplasaseră în acest masiv stâncos lasere de înaltă tehnologie, menite să străpungă orice fel de înveliş al vreunei ambarcaţiuni.

Închisoarea avea formă de cruce, de unde-şi trăgea şi porecla de Crucea Răstignirii, iar deţinuţii erau aduşi cu elicoptere militare speciale, în vârful platoului fiind construită o pistă de aterizare ce servea acestui scop.

Vânturile erau foarte puternice în acea zonă, iar curenţii oceanici aduceau uneori bucăţi de gheaţă, desprinse probabil din calotele glaciare. Prezenţa vânturilor şi a curenţilor, făcea apa deosebit de rece, încât i-ar fi fost imposibil unui om supravieţuirea.

Fundaţia închisorii fusese turnată pe o reţea ingenioasă de grinzi metalice sau de oţel dur. Pentru ridicarea construcţiei fusese folosit cel mai dur beton posibil. Şi ca şi când această măsură era insuficientă, constructorii distribuiseră în interiorul zidurilor, groase de câţiva metrii, bare de oţel, ingenios distribuite, încât făcea imposibilă săparea unui tunel prin pereţi cu un ciocan pneumatic sau orice alt obiect ascuţit.

Deţinuţii erau câte unul în celulă. O celulă îngustă de un metru şi jumătate pe doi metrii şi jumătate, cu un pat metalic, lavoar şi o toaletă. Erau amplasate camere de filmat peste tot, acestea fiind atât de mici si de bine camuflate, că numai un ochi expert le-ar fi putut observa. Regurile erau dure : deţinuţii aveau voie să părăsească celula numai nouă ore pe săptămână; orele de lumină naturală şi artificială erau limitate; nu se primeau vizite, pachete sau scrisori din afară; interacţiunea umană era dificilă. Se mersese într-atât de departe, că uşile grele în spatele cărora erau închişi deţinuţii se deschideau automat, fiind acţionate de la un panou de comanda ce era amplasat în Camera Comenzilor.

Nu existau ferestre, iar după ce se dădea stingerea întunericul era greu de suportat şi trebuia să-ţi găseşti o preocupare, minoră, ca să nu înnebuneşti. Pentru a ne mişca, eram scoşi din celulă uneori noaptea şi sub lumina unui reflector uriaş şi eram puşi să facem mişcare prin curtea închisorii. Curtea era foarte mică. Uneori ne înghesuiam ca să putem încăpea cu toţii şi ne mişcam mai mult pe loc. Foarte rar eram şcoşi în curte ziua.

Aproape totul avea acolo un rost al lui. De exemplu numerele. Pe uniforma fiecărui deţinut erau cusute nişte numere, fiecare din acestea semnificând ceva. Astfel, primele cifre, între unu şi o sută, semnificau numărul de capete de acuzare pe care fiecare deţinut le primise. Cifra a doua semnifica educaţia fiecărui deţinut. Astfel, nouă însemna că deţinutul are studii superioare terminate; opt însemna că deţinutul terminase liceul; şapte însemna că deţinutul a terminat cele opt clase elementare; şase însemna că deţinutul terminase patru clase elementare; cinci însemna că deţinutul era analfabet. Ultimile cifre reprezentau numărul celulei fiecărui deţinut. Acea închisoare avea şi ierarhii : gardienii erau paznicii închisorii; ciripitorii, marionetele, protejaţii erau cei care erau informatorii gardienilor, făceau comisioane sau lucrau la bucătărie ori bibliotecă; prestatorii de servicii erau cei care-şi ofereau diverse servicii către alţi deţinuţi sau gardieni; guru erau cei care aveau un statut privilegiat în acea închisoare şi nimeni nu se lega de ei. Nu se ştia cum, pentru ce sau de ce obţinuseră acest statut.

Aşa se face că eu eram deţinutul 9923. Pe coridorul meu erau numai celule în care erau deţinuţi care aveau studii superioare terminate. Vecinul meu de celulă era deţinutul 10925 şi era un guru. Aflasem despre el că putea face rost de orice, că-i plăcea să joace şah şi că provocase la o partidă pe aproape toţi deţinuţii. Cum eu eram proaspăt sosit, ajunsese la mine zvonul că o să fiu şi eu provocat la o partidă, la următoarea ieşire a noastră în curte.

Până să mă provoace, într-o noapte am avut parte de-o întâmplare neobişnuită. Deşi auzisem despre cât de „perfectă” era acea închisoare, ceva scârţâia. În noaptea cu pricina, m-am trezit din somn brusc. Simţeam că un aer rece pătrundea pe undeva în celula mea. Nedumerit de întâmplare şi folosindu-mă de o cutie de chibrituri pe care o câştigasem la un joc de cărţi de la un alt deţinut, am dibuit un loc în celula mea unde chibritul se stigea rapid, iar mâna mi-o simţeam rece, de parcă un vânt îngheţat mi-ar fi suflat în ea.

Într-o zi, una din puţinele zile în care eram scoşi în curte, deţinutul 10925 îmi făcu semn să mă apropii şi prin semne mă invită să joc şah. În acea zi, am câştigat partida, iar deţinutul m-a privit, a dat mâna cu mine şi mi-a zis :
─ Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi şi-ţi fac rost.

Când am auzit acele cuvinte, am îndrăznit să spun :
─ Mi-ar trebui nişte planuri ale închisorii acesteia. Nu se poate ca cei care au construit închisoarea să nu se fi ghidat după nişte planuri.
─ Pentru ce-ţi trebuie planurile acelea ? m-a întrebat el.
─ După ce le am şi le cercetez, îţi spun. Mă voi invita singur la următoarea partidă de şah, când voi avea ceva de spus.
─ E greu ce-mi ceri, dar voi vedea cum pot să-ţi rezolv cererea, îmi răspunse deţinutul.

Nu aşteptai prea multe zile, pentru că ceea ce cerusem avea să ajungă la mine printr-un sistem de cărăuşi foarte bine pus la punct şi „administrat” de chiar deţinutul în cauză.
După ce-am cercetat îndelung planurile, fiind şi arhitect şi constructor de meserie, mi-am dat seama de un lucru, iar acel lucru avea să fie salvarea mea. Am aşteptat următoarea noastră scoatere în curte şi m-am autoinvitat la partida de şah.

─ Să lungim cât mai mult partida, am spus eu.
─ De ce ? a întrebat deţinutul.
─ Sunt arhitect şi constructor de meserie. Cred că tu stai pe acelaşi palier cu mine. Cei care au construit închisoarea, s-au lăcomit la materiale în zona palierului nostru şi au făcut nişte guri de aerisire. Atâta ciment turnat aici avea nevoie de nişte guri din acestea... făcui eu o pauză pentru a mai muta o piesă pe tabla de şah.

─ Continuă, spuse deţinutul.
─ Gurile alea se pot lărgi şi se poate şi evada de-aici cu unelte şi echipament adecvat, îmi încheiai eu concluziile ce le trăsesem în urma cercetării schiţelor primite.
─ Să evadezi, zici... spuse deţinutul.

Se gândi o clipă apoi adăugă :
─ Şi ce-ţi trebuie să evadezi de-aici ? întrebă
─ Reviste dedicate uneltelor de construcţie, dedicate echipamentelor de salvare şi supravieţuire pe oceanele îngheţate. Cât mai multe. Aşa pot face o listă cu cele trebuincioase şi după ce le procur, am evadat din infernul ăsta.

Şi astfel, după acea conversaţie, a început să curgă timpul pe care l-am dedicat plănuirii evadării mele din acel iad. Iar după trei ani de documentare şi muncă asiduă eram un evadat. Am fugit în coreea şi nimeni n-a mai auzit nimic despre Thomas Buttler. Şi aşa cu mine.