[ Death Note ] - Succesorul

[Unia]

CAPITOLUL 2

Flashback
- Mikoto-chan, iti promit ca toata nebunia asta se va termina curand. Ei nu inteleg, nu au cum sa inteleaga. Tu esti singura care crezi cu adevarat in mine, singura care imi sustine ideile. Tu esti singura persoana pe care o vreau in jurul meu. Restul vor muri.
- Nu esti decat un criminal, un criminal, Light-kun.
- Uneori moartea e cea mai buna solutie, spuse ridicandu-mi capul ca sa ma poata privi in ochi.
- Si…Misa-chan?
- Nu am nevoie de ea, nu am avut niciodata. Cata vreme te am pe tine nu mai am nevoie de altceva. Cand se va termina totul, spuse si ma stranse in brate, eu voi fi zeul noii lumi, iar tu, zeita mea. Maine va fi lovitura finala, mai asteapta pana maine.
End of flashback

Trecusera 2 ani de la moartea lui Light, doi ani in care m-am gandit neincetat la ziua ploiaoasa cand viata celui pe care il iubeam cel mai mult s-a stins. Am fost iubita lui Kira si, oricat de nebunesc ar suna, l-am iubit mai mult decat as putea exprima in cuvinte. Am stiut mereu ca eu sunt singura care poate vedea dincolo de monstruozitatea crimelor savarsite de Light, ca sunt singura care poate sa inteleaga adevarata lor insemnatate si scopul celui care le savarsea. Si totusi…pe scarile fabricii abandonate, plin de sange si disperat, Light nu se deosebea prea tare de un criminal prins asupra faptului. De ce il vedeau toti ca pe o amenintare? Nu am putut intelege atunci dar cred ca inteleg acum. Traind alaturi de cel care vedea moartea unora necesara pentru salvarea vietii altora, am inceput sa percep altfel moartea. Pentru Light, si foarte curand si pentru mine, moartea a devenit necesara. Light s-a transformat curand int-un monstu caruia nu-I pasa de niciuna din victime, care si-a omorat propriul tata doar pentru ca ii statea in cale. Nu era o singura zi in care sa nu ma tem pentru propria-mi viata. Sa ma tem ca nu voi mai trai ca sa vad visul iubitului meu, ce a devenit curand si idealul meu, materializanduse. Dar ziua acea m-a schimbat. In ziua acea am descoperit ca nu moartea mea era cea mai mare pedeapsa pe care o puteam primi, ci moartea lui Light. Un criminal cu sange rece care sfida orice lege pentru a duce la bun sfarsit planul lui nebunesc, iubitul meu, tot ce imi puteam dori de la viata. Eram singura persoana fata de care isi putea deschide sfletul cu adevarat, singura persoana in care avea incredere. Nu o arata prea des, dar ma iubea. Am inteles asta abia in ultimele lui momente de viata, singurele moment in care am fost cu adevarat singuri, cand nu ne-a mai pasat de nimeni si de nimic.

Flashback
- Light-kun!
- MIkoto-chan, nu-ti fie teama. Mie nu imi mai e teama de moarte acum.
- Dar…dar Light, tu…tu nu poti muri acum! Ce se va intampla cu lumea ta, cu lumea asta?ce se va intampla cu mine? De ce n-ai stiut sa te opresti cand mai puteai…
Imi sterse lacrmile cu dosul palmei si ma privi in ochii umezi.
- Asculta-ma. Sa nu crezi ca lumea asta poate fi salvata. Recunosc acum ca am gresit. Nu incerca sa continui prostia asta. Nu as vrea sa suferi asa cum am suferit eu. Tu poti schimba lumea si stiu ca o vei face asa cum trebuie.
- Te iubesc, Light-kun…
End of flashback

L-am privit cum se stinge sub ochii mei si acolo, pe scarile reci din metal ale unei fabrici abandonate, am relizat, poate pentru prima oara, ca intotdeauna e mai greu pentru cei care raman decat pentru cei care pleaca. Asa am decis sa nu mai las pe nimeni sa moara. Ma simteam uneori inconjurata de oameni care n-au dreptul sa traiasca, oameni care nu stiu ce sa faca cu viata sau oameni care fac totul gresit. De aceea sunt acum detectiv particular. Sa nu mai las pe nimeni sa moara fara rost. Bine inteles ca nimeni nu stie adevaratul motiv. Nimeni nu a stiut vreodata ca eu sunt iubita celui pe care-l fugareau, pe care vroiau sa-l omoare.
Eram atat de adancita in ganduri, ca soneria mobilului meu m-a speriat ingrozitor. Am tresarit si am rasturnat cana de cafea de pe masa. Lichidul maroniu s-a intins pe toata suprafata biroului de stejar inecand toate hartiile. Am urlat o injuratura si am inceput sa-mi caut telefonul in geanta. Evident ca pana am reusit eu sa-l gasesc prin multitudinea de farduri, pixuri, creioane, bonuri fiscale, servetele mototolite si alte nimicuri persoana care apela inchisese.
1 missed call from Matsuda
Matsuda?! Ce vrea Matsuda cu mine in momentul asta. I-am spus foarte clar ca nu am chef sa ies cu el. L-am sunat totusi, avand in vedere noul caz, putea fi ceva mai important decat credeam. Mi-a raspuns o voce alarmata, asa cum e Matsuda de obicei. Am inceput sa ma joc cu un pix prin marea de cafea de pe birou in timp ce ii explicam ca nu am timp de convorbiri inutile si ca vreau sa nu ma mai deranjeze.
- Am o idee, Mikoto-chan.
Hmm, Matsuda, o idee. Asta putea fi periculos. Totusi, l-am lasat sa continue. In ultima vreme avusese idei bunicele. Chiar eram curioasa sa vad ce vrea. N-am spus nimic, iar el si-a dat seama ca avea permisiunea sa continue.
- Pai, care a fost primul pas pe care l-a facut L? A cautat printre rudele celor din politie.
- Pentru ca Light avea acces la informatiile politiei si astfel nu putea sa fie decat vreo ruda de politist. Si ce-I cu asta?
- Poate ar trebui sa ne adresam rudelor fostilor Kira. Takada, Misa si Light. Gandeste-te, cine ar putea sa fie un Kira bun decat cineva care l-a cunoscut pe fostul Kira. Am dreptate?
- Matsuda, nu-I o idee rea. Ca sa inteleg, tu crezi ca exista cineva care sa vrea sa termine treaba fostului Kira, ca cineva credea in el si ca vrea sa termine ce a inceput el? Dar ar putea fi oricine dintre admiratorii lui.
- Crezi ca ei ar avea curajul necesar, dupa tot ce s-a intamplat cu fosti Kira? Cred ca doar un membru al familiei ar putea sa-l iubeasca intr-atat incat sa fie in stare sa-si riste viata pentru un ideal.
Nu era o idee rea. L facuse acelasi lucru, cred ca-l puteam lua ca exemplu, doar fusese cel mai bun detectiv al vremurilor acelea. L-am urat pentru ca il ura si Light, dar in adancul sufletului il admiram nespus. Era inteligent si curajos si nu prea ii pasa ce credeau ceielalti despre rationamentele lui, uneori nebunesti.
- Bine Matsuda. Facem cum spui tu. Ne vedem maine dimineata.
- Sayonara, Mikoto-chan. Daca te-ai razgandit in legatura cu propunerea mea… sti, eu, tu si o cafea…
Bietul baiat, chiar nu stie cand sa se opreasca. Am inchis telefonul in semn ca nu. Nu eram interesata de Matsuda, de fapt nu eram interesata de niciun barbat. Nu aveam chef de intalniri si alte chestii de genul asta. Aventura cu Light imi ajunsese cat pentru o viata intrega. Macar pentru o perioada o sa incetez sa ma mai gandesc la existenta sufletelor pereche. Cand am simtit ca mi-am gasit jumatatea, el s-a dovedit a fi un sociopat care voia sa faca lumea un loc mai bun ucigand jumatate din populatiem ca apoi sa poata domni asupra ei. Ce pot sa spun, chiar ca am noroc in dragoste.
Am iesit pentru cateva minute. In adancul sufletului stiam ca vor fi mai mult de cateva minute, aveam un chef nebun sa ma pierd prin propiul meu oras. Nici nu era greu. Mi-am luat umbrela portocalie care se potrivea cu noua mea esarfa si am cautat aproape un sfert de ora dupa cizmele mele de piele. Cele de toamna. Eram indragostita de haine. Mi-as fi petrecut zile intregi colidand magazinele, penduland printre haine si abandonandu-ma placerii in magazinele de pantofi. Daca imi placea sa fac ceva, atunci imi placea sa-mi cumpar pantofi. Aveam tone de incaltari. Unele mai ciudate, altele foarte elegante. Imi luase vreo trei zile sa-I aranjez pe categori, dar acum dulapul meu de pantofi era cel mai organizta loc din casa. Erau aranjati in functie de anotimp, de materialul din care erau confectionati si de ocazie. Ii iubeam pe toti si n-as fi renuntat la colectia mea pentru nimic in lume. Totusi sa cauti printre atati pantofi nu era prea usor si de obicei imi aranjam tinuta de ziua urmatoare in noaptea precedenta. Mi-am imbracat paltonul si am mai aruncat o privire in oglinda. Un zambet satisfacut imi inflori in coltul buzelor si am iesit pe usa.
Ma plimbam pe strazile aglomerate ale capitalei nipone. Imi placea sa observ agitatia locuitorilor si zambeam de cate ori unul dintre pietoni injur un sofer, sau un cuplu punea capat relatiei zgomotos in plina strada. Era o priveliste fascinanta, atat pentru turisti cat si pentru mine. Nu exista periode mai linistite aici. Oriunde m-as fi intors, amestecul etnic imi izbea toate simturile. Oameni de toate culorile impanzeau strazile si magazinele. Mirosul diverselor mancaruri traditionale am imbata uneori, alteori era pur si simplu dezgustator, iar sunetul diverselor dialecte provoca durere urechilor mele. Incercand sa evadez din vacarmul ala, m-am indreptat spre plaja. Era ceva de mers, dar eram cu masina si oricum nu aveam ce face. Ma tot gandeam la idee aceea stupida pe care mi-o sugerase Matsuda. Cu cat ma gandeam mai mult la ea, mi se parea din ce in ce mai inspirata. Nu era deloc o idee rea, doar ca trebuia sa ma gandesc foarte atent la rudele fostilor Kira. Am coborat din masina si briza ingheteata a Marii Japoniei ma izbi in obraz. Nu era cel mai placut loc in care sa te afli intr-o zi de noiembrie. Exact ce-mi trebuia. Vantul imi sufla in par, ciufulindu-l. Misa nu mai are nicio ruda, talharul ala i-a omorat intreaga familie. Despre Takada nu stiu absolut nimic, nu m-a interesat niciodata trecutul unei posibile rivale. Sayu si Sachiko Yagami nu par chiar asasini profesionisti. Oricum ele n-au stiut niciodata ca Light era Kira, deci nu prea au de ce sa-si doreasca sa duca la bun sfarsit planul lui. Mai ramane Mikami. N-ar trebui sa fie prea greu sa aflu mai multe despre el, doar lucra ca procuror. Cu siguranta as putea sa aflu mai multe despre familia lui daca m-as intersa la sediul politiei. Am oftat gandindu-ma la cat de grea se anunta batalia asta. Nu stiam ce urma sa fac, nu banuiam pe nimeni. Anchetele sunt ingrozitoare la inceput. Aveam cat de cat experienta cu Kira, dar nu ma gandisem niciodata ca ar putea sa apara din nou. Poate ca e doar un idiot pus pe sotii. Ce prostie, n-am cum sa cred asta. Marea se agita in fata mea. Ma simteam de parca mi-as privi sufletul in oglinda. Succesorul lui Kira… Doamne, ce viata am si eu. M-am asezat pe nisip. Nu stiu cate grade erau afara, dar am simtit ca m-am asezat pe zapada. Bine, poate ca nici chiar asa. Am incercat sa-mi adun gandurile, sa meditez…

- Mikoto-chan, n-ar trebui sa stai asa pe jos. O sa racesti. A trecut asa de mult timp… Parca esti mai frumoasa acum, hehe.


____________________
@unde'i punctul: mersi de comentariu. ^^ Macar am un cititor.