O trecem pe feminin

[Teh]

Vă mulţumesc enorm enorm enorm enorm enorm enorm ~ pentru comentariile, părerile, susţinerea voastră. Nu aveţi idee cât înseamnă asta pentru mine!
Am realizat, ştiţi, de curând că... Fără cititori, un scriitor e un nimic. Aşa că aş vrea să vă mulţumesc în mod special tuturor celor ce mă citesc ( sună ca naiba, ştiu ) şi comentează. Apreciez, vă iubesc mai mult decât credeţi şi fiecare părere pe care mi-o daţi îmi aduce un zâmbet, o bătaie accelerată de inimă, entuziasm, o clipă de fericire. Credeţi că exagerez, aş vrea eu s-o fac. Asta simt. Mulţumesc <3
Sper să mă citiţi în continuare. Să vă placă în continuare " O trecem pe feminin" , ca şi pe Mirabela.

Lectură plăcută!

Capitolul ÅŸase

- Eşti caraghios tare, nu te superi că ţi-o zic, în comparaţie cu tine – eu sunt foarte directă!, am spus foarte veselă, încercând să îndepărtez tăcerea, pentru că s-ar fi părut că eram la o înmormântare, nimeni nu mai zicea nimic, şi eu aproape îmi terminasem băutura.
- Ştiu... cum eşti tu, vreau să spun. Şi cred că şi de aceea te plac. Deşi recunosc... La început nu ştiam nimic despre personalitatea ta... Şi tot... Te ... Ăă, plăceam.
Reuşi într-un final să spună toate cuvintele corect, fără bâlbâieli şi fâstâciri, doar unele pauze pe ici-colo, dar părea într-adevăr o îmbunătăţire.
Am zâmbit.
- Mda, deci asta e un fel de declaraţie de dragoste?, am întrebat neliniştită, foarte dornică de a mi se spune cât de extraordinară sunt.
Asta suna ca dracu! Normal, dar era vorba de mine. Şi apoi, orice fată - sau femeie, având în vedere că 1. eram majoră şi 2. nu mai eram virgină – oricine în situaţia mea ar dori să fie lăudată, acoperită de complimente. Mai ales la orgoliul imens ce sălăşluia înăuntrul meu.
A chicotit. Un gest ce mie mi s-a părut atât de drăgălaş, de parcă era într-adevăr un puşti, un copil, iar eu cu maturitatea mea ( ce nu ştiu dacă există sau nu, dar ar fi fost o simplă iluzie ) , îi protejam inocenţa. Ce ciudat, nu credeam că aş putea să simt vreodată aşa ceva. Nici nu m-am gândit la un lucru asemănător.
- E cam ciudat, ştii – să mă chemi aici printr-un bilet şi să îmi spui chestiunile acestea, în mod normal ar trebui să mă sperii. Sau să râd. Nu crezi?, l-am întrebat fără să-l privesc, pe un ton uşor acru.
Îi simţeam ochii aţintiţi asupra mea şi ştiam că mă cercetează. L-am auzit oftând.
- Nu am vrut să sune chiar aşa. Oricum, sunt conştient că nu am nicio şansă. Tu eşti cu... Tipul acela blond. Iar eu... Eh, cred că se înţelege ce vreau să spun doar dacă te uiţi la mine. Dacă mai adăugăm şi vârsta...
Băiatul acesta era chiar copil. Îmi plăcea, într-un fel straniu. Mi-am întors rapid privirea spre el şi am zâmbit larg, aşa cum nu o mai făcusem de multă vreme, lăsându-mi toată energia să se reverse în acea expresie a chipului. I-am întâlnit faţa îmbujorată şi ezitarea, gata să îşi întoarcă capul.
- Eşti aşa un ciudat. Vezi tu, eu nu mai sunt cu William ( aşa îl cheamă pe blond )... Într-un fel, e complicat – am făcut o pauză, ce mă apucase să vorbesc despre viaţa mea cu necunoscutul acesta? , am continuat – şi apoi, nu e vorba de tine, eşti simpatic foc dar într-adevăr, nu umblu cu băieţi mai mici ca mine.Vrei să intru la corupere de minori? Am râs şi acesta a făcut un gest inexplicabil.
- Ceea ce şi spuneam..., a început acesta să vorbească pe un ton uşor nervos. L-am întrerupt.
- Bine, asta înţeleg şi eu. Atunci de ce dracului mi-ai dat întâlnire, pentru că altfel nu o pot numi? De florile mărului, ca să te simţi bine că ai încercat?
Ce mă apucase? Am început să ridic tonul ce era foarte exasperat. Mă irita comportamentul lui, se subaprecia şi acesta era unul din lucrurile pe care le detestam cel mai tare. Apoi imaginea lui cântând îmi revenea într-una în minte şi mă deranja, iar, că o persoană ce cânta atât de sublim putea fi aşa de îngustă la minte, sau caracter. Oh!
- Te-am chemat pentru că... habar nu am! Ai dreptate, eu sunt foarte ciudat... Dar asta nu mă împiedică să te admir atât! Ştiu că e o prostie, dar..., mi-a răspuns rapid, la început pe un ton foarte hotărât apoi înmuindu-se şi nemaiştiind ce să spună. Mi-era teamă că strălucirea din ochii lui consta în lacrimi, aşa că m-am grăbit să îl încurajez, deşi în mod normal l-aş fi înfundat şi mai tare.
- Oh, nu exagera totul, Alexandru! Pe naiba, uite – am venit pentru că eram curioasă. Şi tu chiar eşti un tip de gaşcă. Evident, eu nu te plac – nu în sensul în care o faci tu şi nu poţi să îmi reproşezi nimic, nu-i aşa? Am făcut o pauză, timp în care el a dat pozitiv din cap.
- Bun, aici suntem de acord. Dar pot spune că şi eu te admir. Nu, nu în sensul în care o faci tu. Acum nu te plac deloc! Te comporţi îngrozitor, dar atunci când cânţi, o singură dată te-am observat şi mi-a fost de-ajuns, cucereşti pe toată lumea. Ascultă bine la mine, aia a fost singura dată în care m-ai fermecat, total.
Vorbisem cu prea multă... Pasiune. Nu credeam că pot fi atât de profundă. Câteva persoane îşi întorseseră atenţia spre noi iar eu am lăsat-o mai moale, fără a mai ridica tonul. El se uita uşor uimit la mine. Văzând că nu zice nimic, mi-am plătit consumaţia şi m-am ridicat, dispărând în ploaie. Nu ştiu ce a făcut, putea să se uite după mine, mă durea în paişpe. Nu puteam pricepe de ce mă comportasem aşa. Cred că mă revolta comportamentul lui când în muzică era un adevărat geniu.
M-am urcat în maşină şi am apelat-o pe Aura. Aveam nevoie să vorbesc cu ea să îmi mai duc gândul în alte părţi. Bine că avea chef de taclale ( ca întotdeauna ). Nu sunt conştientă ce nimicuri am vorbit, dar mi s-a făcut brusc un dor ciudat şi de aceasta.
- Bă, scumpilici, mi-e dor de tine, i-am zis în timp ce parcam maşina, gata să intru în casă.
- Şi mie! Of! Când mai vii pe aici? A trecut parcă o veşnicie de când ne-am văzut ultima dată!, s-a grăbit să îmi spună foarte entuziasmată şi totodată tristă.
Eu am chicotit şi i-am răspuns că nu am habar. Am încheiat convorbirea şi m-am tirat în casă.

[center]*[/center]

Zilele au trecut repede, am fost la liceu, am stat degeaba şi pe o parte m-am plictisit, eram încă nervoasă de întâlnirea mea cu acel Alexandru. Le-am povestit fetelor, evident, despre el şi s-au grăbit cu comentariile.
Mădălina mi-a spus că e un idiot, nu are faţă de mine şi singurul lucru favorabil la persoana sa este muzica, pe care chiar ar trebui să o facă straşnit, sau ceva asemănător. Bianca a avut o altă părere.
- E foarte simpatic! Ce îţi poţi dori mai mult? Da, eu sunt sigură că te place enorm, cine mai trimite bileţele în zilele noastre? Personal îl consider ultra-mega-hiper-drăguţ! E mai mic, într-adevăr, dar când te-a oprit pe tine ceva? Plus că are o voce demenţială, parcă ar curge muzică prin el. Mie mi se pare drăgălaş tare...
Eu m-am abţinut de la comentarii. Şi aşa au trecut zilele şi m-am aflat rapid în ziua de sâmbătă, stând în patul din camera mea şi uitându-mă la televizor, în timp ce tata studia nu ştiu ce hârtii în birou. Afară ploua cu găleata, dădea să se spargă cerul şi tuna, uneori mai şi fulgera. Ameninţa o furtună, mi se pare că bătea şi vântul. Şi televizorul meu începuse să facă figuri. După cinci minute, nu a mai mers cablul. Perfect, trebuia să se ia şi curentul şi ar fi fost minunat.
De parcă mi-ar fi auzit gândurile, lumina s-a stins şi camera mea a fost inundată de întuneric. M-am văzut nevoită să trag draperiile pentru a face loc de puţină lumină naturală. Între timp mi-a sunat telefonul. M-am aruncat înapoi în pat şi am răspuns chiar înainte de a observa cine mă apelează.
- Bună!
Am recunoscut rapid vocea aşa că nu a mai trebuit să mă uit la cel ce mă apelase.
- Bună, mi bella. Ce faci?, tonul liniştitor şi arogant al lui Will s-a auzit, făcându-mă să uit de toate grijile mele din zilele trecute.
- Oh, Will! De când nu am mai vorbit, ai cam uitat de mine, idiotule. Stau în casă, plouă ca naiba aici. Tu ce faci?
A chicotit, poate din cauza micului meu reproş. Nu şi-a cerut scuze că nu mă mai căutase de ceva vreme, cum era de înţeles şi mi-a spus ce face, apoi a adăugat :
- Vin să te iau în cinci minute!
A închis chiar înainte să ţip la el. Pardon?! Venise în oraş? Nici nu ştiu cum s-a întâmplat să mă ridic şi să sar din pat, împiedicându-mă şi zgâriindu-mi bărbia. Am râs de mine după ce m-am schimbat de pijama şi mi-am pus un plasture peste zgârietură.
- Tată, eu ies afar’! Nu ştiu când ajung acasă.
L-am anunţat pe părintele meu ce mi-a adresat un : Ok nepăsător. Chiar când am pus mâna pe clanţă, s-a auzit şi claxonul unei maşini. Am deschis uşa şi am privit. Era un model de maşină mare, de o culoare strălucitoare. Înainte să îmi dau seama că nu am umbrelă şi nici geaca pe mine, a apărut Will lângă mine şi mi-a pus de-asupra capului umbrela.
Doamne! Eram aşa de fericită să îl văd!
M-am aruncat pe scaunul din dreapta şi acesta a rânjit larg când a pus mâna pe volan.
- De ce nu mi-ai zis că vii? L-am molestat pe un ton de supărare prefăcută şi acesta mi-a făcut cu ochiul.
- Şi să stric surpriza? Ce zici, mă? A chicotit şi a început să conducă, liniştit în timp ce eu îi povesteam ce am mai făcut. Îl interesa, evident, tot ceea ce făceam eu. Când venea vorba de blond nu mi se tăia, puteam să îi spun orice, pentru că el mă ştia cum sunt cu adevărat. Şi nu mai simţeam nevoia să mă ascund, cu sau fără orgoliul meu.
- Stai puţin, deci te-ai întâlnit aşa cu el şi după ai plecat... bla-bla-bla! De ce naiba te-ai enervat, eu nu pricep?!
Cum era de aşteptat nu îi scotea ochii „te-ai întâlnit cu altul!” pentru că se putea spune că între mine şi el nu mai era nimic. Eram doar foarte buni prieteni în timp ce el mă iubea la nebunie şi eu aveam cea mai mare încredere în el.
- Da, exact aşa s-a întâmplat. Nu am idee de ce naiba, m-a stresat. E doar un puşti, nu ştiu ce ... Oh! Dacă nici eu nu mă pot explica? Cred că am probleme cu nervii! Am replicat foarte veselă, de parcă acela ar fi fost un lucru bun.
- Eu cred că ai nevoie de un control psihiatric. Şi-a dat şi blondul cu părerea, când tocmai a oprit la un semafor.
- Auzi, dar unde mergem?
Tocmai realizasem că habar nu aveam unde ne îndreptam. Celălalt a dat din umeri şi eu am început să râd, spunându-i că ar fi OK să facem o plimbare. I-am povestit despre Jonathan şi despre mai multe lucruri, vorbeam neîntrerupt. Chiar îmi fusese dor de el, mă enerva că trebuia să plece, asta o ştiam. Dar nici nu voiam să îl opresc. Nu simţeam nevoia. De parcă el trebuia să facă aia şi eu pe cealaltă. Erau, pur şi simplu, două lucruri normale în ochii mei.
- Ăă, păi ar trebui să începi să te pregăteşti, să ştii că bacalaureatul nu se ia pe ochi frumoşi. Mi-a amintit foarte serios în timp ce a parcat maşina într-un loc oarecare. Stăteam acolo şi priveam oamenii ce treceau pe stradă, foarte puţini de altfel având în vedere ce era afară; şi... ascultam ploaia.
- Oh, da, ştiu, lasă că învăţ eu. Deja m-am apucat.
Un moment de tăcere ne-a învăluit pe amândoi. De parcă erau lucruri ce amândoi am fi vrut să le spunem dar nu puteam. Ceva ne oprea. Nu ştiam cu certitudine ce. Am vorbit eu prima.
- Åži, ia zii, tu cum te mai descurci?
A ridicat din umeri, evitând să mă privească în ochi. Mi se părea la fel, de parcă nu se schimbase deloc! Părea atât de frumos, ca întotdeauna, blond cu ochii lui veşnic albaştrii şi cuceritori, foarte intenşi. Cu trupul lui bine lucrat însă nefiind exagerat şi plin de muşchi inutili, statura lui înaltă... Ei bine, toate îmi erau prea familiare.
- Anul ăsta o să fie ceva mai greu apoi mai am unul, deci să zicem – doi, şi termin. E complicat, ştii? Pentru că ţin două facultăţi, a spus pe un ton plictisit.
Eu ştiam, însă, că nu era pictiseala ci furia ce îl făcea să vorbească aşa. Stai puţin, două? Dar eu ştiam doar de una! Ce bine ştia să ascundă lucruri când venea vorba de el. L-am luat la rost, evident şi am cerut explicaţii.
- Mă deranjează să nu îmi vorbeşti nimic despre tine având în vedere că eu îţi zic tot ce are legătură cu mine!
A început să râdă dar eu am decis să îl ignor.
- Nu înţelegi, nu?, m-a întrebat cu expresie ciudată, îndurerată întipărit pe chip. Am fost uimită, trebuie să recunosc, poate şi din cauza seriozităţii sale.
- Eu vreau să ştiu tot ce ţine de tine pentru că te iubesc, mi-e normal să te susţin pe cât pot în toate, să fac şi imposibilul dacă e necesar. E normal să tânjesc după fiecare mic lucru ce există în viaţa ta, să fiu cu tine sau nu – asta nu mai contează aşa mult, atâta vreme cât fac parte cu adevărat din „totul” tău şi ştiu că, într-un fel sau altul, ai nevoie de mine. Dar tu, ce necesitate ai tu să ştii ceva despre mine?
Mi-a închis gura. Singurul care mi-o poate încuia, cu siguranţă doar el. Am privit în altă parte. Avea dreptate. Ce drept aveam eu să îi cer lui ceva, când venea vorba de el... Niciunul. Mi-am înăbuşit dorinţa de a afla atâtea lucruri şi am zâmbit larg spunând ceva la întâmplare pentru a schimba subiectul stânjenitor; rapid, am revenit la starea de dinainte, fără pic de sentimente apăsătoare în jurul nostru.
- Şi, când pleci?, l-am întrebat neatentă, jucându-mă cu propriul meu tricou.
- Astă-seară. Am ajuns acum vreo două ore, am rezolvat nişte chestiuni pentru care am venit ca să pot sta cu tine oleacă, apoi mai trebuie să fac câteva comisioane şi plec, am un seminar important luni şi trebuie să mă pregătesc.
Am oftat. Poate din cauza faptului că toate acestea păreau prea departe de mine.
- Te mai gândeşti adesea la Dani?, întrebă pe un ton aproape normal. De parcă subiectele erau strâns legate între ele.
M-a lovit din plin. Nici nu îmi mai trecuse gândul la el, ce naiba însemna asta? Şi oricum, ce îi venise să mă chestioneze în legătură cu acest lucru?
- Nu! I-am răspuns hotărâtă, fără emoţie. Adevărul era că nu îmi mai acapara deloc mintea.
Mă aşteptam să îl văd uşurat pe blond, în schimb mi s-a părut că se încordează şi că văd o urmă de încruntare pe chipul lui.
- Ce înseamnă asta? Nu mi-am putut înfrâna curiozitatea, simţeam nevoia să simt „de ce”.
- Oh, nimic, nimic. Într-adevăr. Te duc acasă, trebuie să mă car, vorbi fără pic de emoţie.
Mă enerva! I-aş fi ţipat eu câteva dacă aş fi fost în buna dispoziţie de aşa ceva. L-am lăsat să mă conducă înapoi şi l-am îmbrăţişat strâns de tot la plecare, sărutându-l lung pe obraz.
- Ah, stai, am ceva pentru tine! A strigat chiar înainte să cobor, a căutat prin maşină şi a scos o cutiuţă pe care mi-a înmânat-o zâmbind.
- Pa! A mai rostit la fel de vesel iar eu i-am răspuns rapid, fugind în casă.
Tata era în bucătărie aşa că m-am văzut nevoită să arunc cutiuţa în buzunar şi să merg să îi pregătesc eu ceva de mâncare. Am purtat o conversaţie simplă, aproape apăsătoare, după care m-am refugiat iar în dormitorul meu. Mi-am căutat prin buzunare, am scos obiectul, am deschis capacul şi am observat ce era înăuntru...
Nu am rămas prea uimită, dar ochii parcă mi s-au înceţoşat brusc, făcându-se mai mici ca niciodată. Era un simplu ceas de buzunar, din aur – ştiam sigur acest lucru, destul de vechi, operă de artă – ceva ce îmi dorisem de multă vreme ca şi obiect de colecţie. Avea un lanţ agăţat, era exact ca cele pe care le aveau aristocraţii, acum mulţi-mulţi ani. Am deschis căpăcelul pe care erau gravate nişte semne de neînţeles şi nişte iniţiale necunoscute mie ( cine ştie cui aparţinuse ), acolo am observat ceasul, limbile se mişcau liniştete arătând ora corectă. Inima mea începuse să bată mai tare. Pe cealaltă parte, vis-a-vis de ceas, era inscripţionat mic şi necunoscut : I love you. Era un scris vechi, probabil aşa îl şi cumpărase Will. Costase, cu siguranţă, o avere.
L-am strâns uşor în mâini şi m-am întins în pat, ridicându-l şi neîncetând să îl privesc, acel obiect magnific ce îmi cucerise pe de-a-ntregul existenţa, fie doar şi pentru un minut.