Touching the "Happyness" tree

[Yeppy Side]

Hey again:D Sper sa nu va irosesc timpul. Actiunea devine destul de aiurea, dar cam acesta este scopul. Multumesc pentru atentie si imi pare rau pentru greselile de tastare >:D<

Cap III: Hmm... Interesant

Lumină… câtă nepăsare poate să posede lumina asta şi să intre cu atâta nesimţire în camera mea? Daisuke… Vreau Daisuke. Şi multă apă!

-…CEEEEEE??????... Ce Dumnezeule s-a întâmplat?
O da!!! Un vis. Multumesc Doamne!
-Melissa? –se aude vocea mamei de după uşa camerei mele-
Intra şi-mi pune mâna pe frunte ca pentru a-mi lua temperatura, îmi spune să mă ridic pentru a verifica spatele şi încheieturile mâinii… pur şi simplu tâmpenii. Apoi îmi pune întrebarea care-mi spulberă fericirea:
-Te simţi mai bine?
Uaaaa nu am visat… Nu am facut decât să leşin ca o balegă în faţa ciudaţilor. Cine ştie pe ce stradă mă lăsaseră pentru a mă face de râs. Eu, nebuna ce a adormit pe stradă.
-Nu! –mă trântesc în pat ca o fiinţă moartă-
Spre fericirea mea, mama realizase deja că nu mai avea ce căuta acolo. După ce aceasta închide uşa, îmi iau sfintele căşti. Lista de redare cuprindea toate melodiile formaţiei preferate: “Forest dream”. Apoi dispare totul: lumea, închisoarea timpului, imperfecţiunile vieţii. Savurez cu independenţă acea voce… Părea lângă mine.
Ce scop au aceste iluzii? îmi întreb independenţa. Probabil acela de a-ţi periclita motivul de a mai gândi limpede în continuare. Scopul este bine definit: acest miraj este stimulat de depresia ce te va cuprinde atunci când cele trei minute şi câteva secunde din melodie se vor sfârşi, astfel va apărea şi în următoarea şi în cea care o va preceda… îmi răspunde raţiunea.
Închid ochii. Strâng pumnii, îmi adun corpul răsfirat într-un colţ al patului. Îmi catapultez stresul undeva într-o altă dimensiune a memoriei, încercând să mă concentrez la acel element indispensabil fiinţei mele. Daisuke.
Acea melodie… Odată intrată in sistemul nervos, toate simţurile mele se pierdeau. Luau o pauză, adormeau, înnebuneau… Dracu ştie ce se întâmpla! Îl vedeam doar pe Daisuke dansând acei paşi executaţi anormal de perfect, acei paşi la care mulţi au picat încercându-i doar, acei paşi ce mi se delurau în mintea mea bolnavă. Apoi acea voce… îmi pătrundea în suflet, îl seducea subtil, plutea o vreme ca un vapor de drog deasupra lui, apoi se risipea în atmosferă. Probabil era înghiţit de alţi fanatici. Probabil aceasta îi era viaţa- câteva fracţiuni de secundă. Conta doar faptul că acel suflet rămânea cu o groapă neastupabilă în propria-i speranţă. Acea voce îmi păcălise sufletul dinnou. De câte ori o va mai face?
Nu e normal, ŞTIU! Ce vrei să fac? întreba voinţa. Uită-l. Treci la unul mai aproape de tine. răspundea egoismul. Asta nu se poate! Nu mai sunt atât de puternică. Sunt defectă, dar nu pot fi reparată… Sau probabil alarma de urgenţa ce ar trebui să mă salveze e defectă? Şirul gândurilor se pierduse.
Deschid ochii încet, desclestând pumnii. Sunetul se sfârşise.
-Oare ce face Daisuke acum? mă autoîntreb în şoaptă. Sunetul vocii mele îmi mai darui o porţie superbă din acea dezamăgire notorie.
O altă melodie îmi schimbă dinnou cursul gândurilor. Era atât de frumos! Îşi ţinea mâinile ridicate spre cer, acesta încercând să-l înghită. Abdomenul perfect era la vedere. Câte fete îşi pierdeau controlul atunci când i se cerea să-şi ridice tricoul… Acum a luat foc… Ce frumos! Aripile roşii ale focului îi cuprindeau tot corpul, fiind coordonate perfect de Daisuke. Faţa lui… De ce arată de parcă ar face ceva supranatural de greu? Chiar luptă împotriva cerului? Dar ce frumos e şi acest cer… Atât de aproape de pamânt, atât de roşu…
Ce naiba? Ce a fost asta? Cât de cretină pot fi? Daisuke chiar ducea o luptă împotriva cerului… O daaa, îmi place. Al dracu de mult! Şi mai şi ardea mocnit. Dar chiar mânuia focul acela… Mie îmi trebuie un psihiatru! Da, un psihiatru. Sau doar niste explicatii...

Mi-am luat o pereche de blugi pană, un maieu şi am tulit-o pe scări. Dau de mama de care scap repede prin câteva cuvinte, şi anume: “Am repetiţii”. Când vine vorba de repetiţiile pentru pian sau canto, mama nu spune niciodată “Nu” deoarece ştie foarte bine cât detest chiestiile acestea. Rarele momente în care mă preocupă porcări de genul, sunt momentele în care vreau să o fac pe mama fericită.
Oricum, de data aceasta mă folosisem cu nesimţire de slăbiciunea mamei pentru a putea părăsi casa. Nu fără o predică grea şi ameninţări, cum ar fi “Dacă ţi se face rău să nu îndrăzneşti să nu mă suni!” spuse pe un ton îngrozitor de impunător.
În sfârşit, puţin contează cum am scăpat. Contează că acum mă îndreptam spre parcul unde începuse totul. Începutul adevăratei mele vieţi. Aceea de super-hero. Sună distractiv de trist.
Rolele se mişcau cu viteza mea obişnuită: foarte repede. Ignorând cu desăvârşire babele care se benoclau la mine ca la urs, am ajuns în parcul aventurii. Trapa se deschise în faţa mea.
-Sari Melissa! –se auzi vocea lui Vivianne-
-Ce? Cum? Unde? ,tresar dezorientată: vocea ei părea un ecou în capul meu-
-De acum suntem “legaţi” fie că vrei sau nu –replică ea-
Sar în tunelul plin de lumini şi ajung din nou în sediul cu format de buncăr. Cum dau cu ochii de Alexander, îl asaltez cu întrebări:
-Dacă aş intra în porcăria asta, coechipierul cui voi fi?
-Reprezentanţii pământului, sunetului şi întunericului nu sunt disponibili. Elementele pământ şi sunet nu şi-au găsit agenţii, iar agentul întunericului e foarte scârbos ,silabisind ultimele cuvinte, Alexander afişa un rânjet distrat, adresat blondului masiv dintr-un colţ ce nu l-aş fi observant fără ajutor. Restul suntem la dispoziţia alegerilor tale.
Căteva clipe de tăcere în care am încercat cu toate puteriile să uit de toate perechile de ochi ce se uitau la mine. Pic de success nu avuse operaţiunea.
-Deci eşti cu noi? ,mi se adresează Alexander, oarecum salvându-mă.
-Nu fi atăt de sigur. Mi-ar prinde bine, totuşi, încă o prezentare.
-Un agent trebuie să-şi folosească abilităţiile pe care le asigură elementul acestuia. Tu vei stopa ploile generate normal de atmosferă şi vei asigura planetei ploile neacide de care are nevoie. După câte ştii, oamenii au cam distrus stratul de ozon, compromiţându-ţi astfel timpul liber de acum încolo. În legatura cu cealaltă lume, nu este vizibilă, de aceea te vei antrena cu partenerul tău pentru a va dezvolta toate simţurile ce v-ar putea ajuta in lupta cu aceste “spirite”. Vei învăta anormal de repede datorită elementului. Pot spune că la un moment dat vei fi semiposedată de acest element. Până vei învăţa să lupţi vei fi apărată de partenerul tău. Balaurii ăstia nu au puterea de a le dăuna direct oamenilor obişnuiţi, dar tu eşti deja băgată în asta. În cazul în care nu accepţi, va fi foarte greu să reintrii în viaţa normală pe care o aveai. Acum prezentarea propriu-zisă: eu-Alexander, reprezint electricitatea, ţara mea natală fiind Italia; Vivianne-Franţa, elementul ei este aerul; Eric, tipul scârbos, este din America şi reprezintă întunericul. Despre cei care nu sunt de faţa nu vorbim. Este un fel de jurământ între noi pentru a evita bârfele ,zâmbiră toţi ca urmare a ultimei fraze. Şi dacă te miri de ce ŞTIM engleză… sunt unele abilităţi cu care te trezeşti miraculous când intrii într-o agenţie de genul acesteia. Am încercat să fac câteva reguli, dar maimuţoii de aici nu au acceptat niciuna. Deci eşti mai liberă decât se vede. Iar eu nu sunt şeful vostru. Sunt mai mult un consilier, aşa că...
-A înţeles, şefu! ,descopăr din nou darul lui Eric de a exaspera pe toată lumea.
Alexander îi adresă doar o privire de “Mă voi răzbuna” şi, observând lipsa mea de acel “orice” care te ţine în viaţa, continuă:
-Nu eşti obligată. Melissa… Te simţi bine? Nu este chiar atât de dramatic. Creierul obişnuieste câteodată să interpreteze greşit unele lucruri, aşa că aştept întrebări. Melissa...
-Aaa… Nu, sunt bine. Cred că trebuie să plec să… să meditez…
Să meditez între înec, cuţit de bucatarie bine ascuţit înfipt undeva într-o parte vulnerabilă a corpului, sau insecticid.
-Ok. Dacă vrei să vorbeşti cu noi, doar gândeşte-te la unul din noi şi spune întrebarea… ţi se va părea îngrozitor, dar…
-Sigur ,ultimul cuvânt înainte de a găsi uşa de ieşire şi de a porni-o din locul acela.
-Melissa! Aceea a fost Vivianne. Chiar nu îmi mai păsa.
Căt timp se vorbise de lumea eroilor, nu am gasit prilejul să mă gândesc şi la starea mea. Să vedem…: sunt animată pentru a fi băgată într-un desen animat. Un desen animat mai sec decât oricare altul care se mândrea cu răbdarea mea de-al fi vizionat. Atât de simplu tot… Doar doua lumi… doar câteva elemente cretine- nici gând avalanşa de ele. Dar… Acest “dar” îmi va transforma noaptea intr-una colorată şi deloc odihnitoare… De ce seamănă atât de mult cu un film de groază în faza în care se descoperă pericolul? Acest “pericol” mă va păpa de vie. Iar acţiunea nu a întâlnit apogeul... nici măcar nu a început în adevăratul sens al cuvântului.
Mergeam printr-un fel de tunel prost luminat, puţin sinistru. Poate îmi scurta drumul şi mă ducea direct în iad. Ar fi foarte drăguţ din partea lui.
Gândeşte normal, NORMAL! E normal să tremur până în măduva oaselor. Nu mă pot sinucide. Mi-aş asigura iadul garantat. Trebuie să intru. Să fac pe Popay marinarul şi să-mi gasesc spanacul. Unde dracu e?
Rolele mele se frecau de gresia neagră de pe jos, conducăndu-mă spre finalul tunelului. O da! O pădure. Am intrat în… pădure şi am privit împrejur. Era pădurea de lângă oraşul meu, cel puţin. Am tulit-o spre autostradă. Pietrele îşi făceau din nou bine treaba. Mă împiedicam de fiecare piatră din faţa mea.
În spatele meu, tunelul disparuse. Poate l-a păpat pământul, mai ştii? Fugeam spre oraş cu viteza maximă, dar nu era suficient.
De ce au facut un tunel invizibil care să ducă în PĂDURE? Poate asta a încercat să-mi spună Vivianne.
-Mă voi face bine! Voi fi bine! Ajung acasă, o PUP pe mama şi-i mulţumesc pentru viaţa normală ce mi-a dat-o. Păcat că a fost furată de acest Peace Is The Best.
Eram prea amorţită să plâng, dar cu siguranţă aş fi făcut-o. Dacă lumea chiar se bazează pe mine? Pe forţa ce nu o deţin…? Dacă nu voi reuşi? Dacă nu-mi voi mai vedea familia într-o zi?
Am scos căştile din buzunar, mi-am dat mp3-ul la maxim şi am remarcat cu tristeţe faptul că, pentru prima dată în istoria fiinţei mele, Daisuke nu-şi mai îndeplinea rolul în întregime.
Chiar devine ceva amplu.
Era deja întuneric… drumul părea mai lung decât niciodată. Mama trebuia să fi sunat la profesoara de pian până acum. Îmi descoperise minciuna.
Daisuke…Eşti cu mine nu? Chiar dacă nu ai idee de existenţa mea pe acest pământ, chiar dacă tu eşti perfecţiunea, iar eu opusul acesteia… esti cu mine nu?
Picături calde, sărate combinate cu picături reci, amare, mi-au adus un gust ciudat în gură. Lacrimi combinate cu ploaie. Măcar puteam să plâng.
-Daisuke…
Ultimul cuvânt înainte ca genunchii mei să facă un impact dureros cu asfaltul parcului. Parcul unde începuse totul...