Iubire la suprapreţ

[Teh]

Biush, merci de comentariu >:d< apreciez mai mult decât crezi! <3

Am venit cu un extra. Sper să vă placă

Lectură plăcută!

EXTRA – Kristin.

– Eu am fost!
În mintea mea de copil mic, nu ştiam prea bine ce se întâmpla. Doar că spărsesem vaza mamei mele, cea mai drăguţă din toată casa şi pe care o iubea ( parcă ) mai mult decât orice alt obiect. Înţelegeam, deci, că făcusem un lucru îngrozitor şi eram speriată de moarte. Ca orice copil mic când face o boacănă, mai aveam puţin şi făceam pe mine şi tot încercam să găsesc o minciună care să mă scape de toate. Încăperea era la fel ca întotdeauna, sufrageria frumoasă şi plină cu musafiri de Ziua Recunoştinţei iar eu şi mama stăteam în bucătărie. Teama mi se citea, probabil, în ochi. Mai aveam puţin şi începeam să bâzâi. Atunci l-am auzit pe Eric, verişorul meu scump şi drag, apărând pe uşă foarte eroic şi luând toată vina asupra sa. Aş fi încercat să protestez dar mi-era prea frică de pedeapsă. Chiar când mama mea se pregătea să vorbească din nou, o altă siluetă a apărut. Una mai înaltă chiar şi decât verişorul meu, dacă le-ai fi dat aceeaşi vârstă – ar fi fost identici! Părul brunet, ochii verzi.. Trăsături pe care le aveam şi eu, de parcă am fi fost tripleţi!
- Mami! Scuze că am spart vaza, n-am vrut... O să îţi cumpăr alta...
Şi nu era vina lui Jack! Nu, eu fusesem cea care fugise prin toată casa ca o cretină şi dădusem de mobilă, făcând marele dezastru şi chiar spărsesem nişte pahare. Am vrut să vorbesc, dar fratele meu stătea acum în faţa mea şi nu m-a lăsat să scot o vorbă. În schimb, a fost pedepsit în locul meu.
- Dar .. Dar!
Chiar şi cu încercarea mea nereuşită de a protesta, nu am reuşit să îi schimb decizia.
- Eşti surioara mea mai mică, e de datoria mea să te protejez! Şi pe tine, Eric, eu sunt cel mai mare deci eu trebuie să am grijă de voi!
A rânjit aşa cum numai el era în stare să o facă şi ne-a îndemnat să îl urmăm în grădină, pentru a ne juca.
Ce lucruri mărunte, fără importanţă... Şi totuşi, ce au rămas prea adânc în inima mea, nereuşind să le scot... ai fi zis că eram îndrăgostită de propriul meu frate. Mai degrabă, eram dependentă. Îl iubeam mai mult decât orice... Şi atunci s-a întâmplat, a dispărut şi m-a dezechilibrat total, lăsându-mă singură! Ce egoist! A spus că mă va proteja... Şi acum?
Acum îl aveam pe Eric, nu-i aşa?

De când apărusem aici, mă simţisem grozav. Şi trebuie să recunosc că am cam exagerat cu ieşitul şi băutul. Aveam nişte amici pe care îi cunoscusem on-line şi am decis că ar fi foarte fain să ne întâlnim. Se pare că nu erau genul „cuminţi”, iar pe mine nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Deşi, s-ar fi zis că ar fi trebuit. N-am habar, cred că m-am sărutat cu fiecare dintre ei ( fiind sub influenţa alcoolului ). Mă purtasem îngrozitor, dar ce puteam face eu? Aveam doar 16 ani, nu era – practic, sau teoretic? – vina mea. Vrusesem să încerc. Şi am făcut-o. Gata! Acum s-a terminat. Aşa îmi ziceam de fiecare dată când ajungeam în apartamentul lui Eric şi mă trezeam din starea de ebrietate, realizam că făceam rău... Dar tot o luam de la capăt. Până ce am întrecut măsura. Nu era corect. Nu puteam să îl fac să sufere atât de tare.
Atunci când a apărut idioata aceea de Bridget, am ştiut că nu mă voi mai putea abţine. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că o să spună asemenea bazaconii, nici că dragul meu verişor avea să fie rănit atât, din cauza ei. Şi mă iubea, ştiam asta. La fel ca Jack, de când murise el... Nu mai era nimic la fel. Şi eu eram o egoistă, agăţându-mă de tot din jurul meu, încercând să fiu centrul universului. Pentru că voiam să fiu iubită, protejată, totul să se învârtă în jurul meu, întotdeauna. Aveam impresia că ceream prea mult, poate, dar nu mă interesa. Unele lucruri erau de drept ale mele, iar celelalte aveam să le dobândesc... Pentru că nu voiam să mai fiu lăsată singură, niciodată. Moartea era oribilă, îmi răpise cea mai dragă persoană şi nu aveam să o iert niciodată. Şi acum îmi făceam rău cu mâinile mele....
Este bine, totuşi, că mi-am dat seama de tot. Când m-am întors de la plimbare am decis să îi vorbesc brunetului, pentru că altfel nu m-aş fi simţit împăcată cu mine însumi.
- Îmi cer scuze. M-am comportat ca o idioată, ştiu. Sunt atât de ... Ah, răutăcioasă? Şi egoistă! Şi rea... Şi ipocrită! ( Gata! Mi-am găsit destule defecte ). Treaba este că îmi pare sincer rău, mi-e şi aiurea să zic asta dar las orgoliul de-o parte. Nu vreau să fiu o pacoste, iartă-mă Eric.
Deşi vrusesem să accentuez fiecare cuvânt, nu prea reuşisem. Mă înroşisem puţin la faţă, având în vedere că nu eram genul de persoană care să îşi calce pe mândrie şi să îşi ceară scuze, dar unele situaţii erau inevitabile. Râsul verişorului meu m-a readus la realitate şi, clipind des, am aruncat cu o pernă de pe canapea în el. Măcar acum eram împăcaţi.

Intrat în pat. Dormit. Trezit.
Păreau lucruri prea banale, de fiecare zi. Şi totuşi, se întâmplau. M-am ridicat rapid din pat la auzul vocii brunetului, stătea în uşă şi striga la mine ca un disperat. Nu prea realizam ceea ce zicea.
- Taci, mă! M-am trezit!
Am fugit în baie înainte să îmi facă o morală zdravănă şi m-am îmbrăcat în uniformă. Fusta destul de scurtă, cămaşa perfect albă, cravata se aranja perfect, am aruncat şi sacoul pe mine şi după m-am privit în oglindă. Machiajul Ok, părul aranjat cum trebuie. Bun. Eric m-a întâmpinat în bucătărie cu micul dejun şi am mâncat în fugă, având în vedere că eram în întârziere ( din cauza mea ) din nou.
Am ieşit pe uşă şi ne-am văzut de drumul nostru spre liceu. Eu una era prea somnoroasă pentru a scoate vreo vorbă, iar celălalt prea pierdut în propriile gânduri, visând cine-ştie-ce-chestii. De fapt, eu eram destul de conştientă de ce se întâmpla în mintea lui acum. Era vorba de Roselyn, nesuferita aceea. Nu îl merita! Se purtase îngrozitor cu el şi eu nu îmi puteam imagina cum de acesta încă putea fi îndrăgostit de ea. Planul cu Bridget-aia, fusese chiar total pe dos. Dacă aş fi fost băiat, nu m-aş fi încurcat niciodată cu o piţipoancă-fără-creier ca aceea, proastă de dădea în gropi. Brusc, mi-am amintit scena de ieri şi am avut o revelaţie. Am rânjit, aproape inconştientă de gestul meu şi am strâns şi mai tare mâna lui Eric. Era ceva obişnuit să mergem aşa spre şcoală, la câtă dragoste exista între noi. Bineînţeles, oamenii înţelegeau adesea numai prostii dar nu era ca şi cum ne-ar fi interesat, pe noi, aşa ceva.
Ajunsă în clasa mea, mi-am aruncat ghiozdanul pe o bancă şi l-am strigat pe Harry.
Era ca un căţeluş, îmi mânca din palmă de fiecare dată când deschideam gura. Nu că era deranjant, să ai unul care să fie obsedat de tine, mereu îmi făcea câte o favoare.
- Îmi spui şi mie la ce oră termină ăştia de la 11C?
A clipit foarte des şi s-a uitat în jur, dând din umeri şi apoi zâmbind. El era un băiat foarte înalt şi cam slăbănog, cu părul şaten şi o pereche de ochi albaştrii foarte expresivi. Per ansamblu, era foarte drăguţ. Avea talent la desen, ca şi mine şi era în limbă după mine.
- Aflu imediat.
Eram cam nesimţită, recunosc. Dar nu prea îmi păsa. Nu îl foloseam, la propriu. Îmi plăcea, într-o anumită măsură şi îi dădeam atenţie, nu asta îşi şi dorea? Voiam ca toţi din urul meu să mă iubească, să fie în jurul meu, să nu mă părăsească, să fiu necesară pentru aceştia. Cred că ceream prea multe... Cineva trebuia să o facă.
Peste cinci minute, mi-a dat raportul iar eu l-am sărutat pe obraz în semn de mulţumire. S-a înroşit tot şi a inventat o scuză oarecare pentru a ieşi din salon. Am început să râd, eram chiar o diavoliţă.
Cursuri, profesori, plictiseală. Pauze, colegi, prânz. Lucruri monotone, ceva ce făceam în fiecare zi. M-am bucurat când programul s-a sfârşit şi am plecat din liceu, ca împuşcată. Cei de la 11C terminau în acelaşi timp, Eric se cărase ceva mai devreme şi totul era minunat. M-am poziţionat la ieşirea din liceu şi am aşteptat, în timp ce zăream o grămadă de persoane ieşind. Pe lângă mine a trecut şi roşcata ( cu tipul acela nesuferit cu care umbla – deşi trebuia să recunosc că era frumos ). Am chicotit imediat ce s-au aflat în faţa mea şi le-am atras atenţia, deşi niciunul nu s-a întors spre mine. Avusesem doar un gând, unul micuţ pe care nu mi l-am putut înlătura. Eram o persoană foarte visătoare şi aveam o imaginaţie super-bogată; iar lui Victor i-ar fi stat minunat părăsit. Oh, eram aşa de rea!
Cât timp gândeam, ca să mă ţin ocupată, a apărut şi blonda cu o expresie ce spunea : Daţi-vă dracului din calea mea, sau o păţiţi! Aha, deci nu îi trecuse supărarea, foarte bine.
- Hei, Ghimbe!
I-am atras imediat atenţia, poate din cauza tonului plin de amuzament. Mi-a adresat o privire furioasă şi plină de ură, pregătindu-se să mă evite. Am luat-o de braţ şi am tras-o după mine, pentru că blocam – altfel – ieşirea colegilor noştrii din liceu.
- Uite, nu am chef de spectatori şi cred că nici tu nu vrei aşa că vin-o odată după mine, am o vorbă cu tine. Tonul nu îmi era neapărat impunător, dar foarte serios şi plin de aroganţă, aşa că am convins-o imediat. Ne-am retras într-un colţişor ascuns de lume, unde ne puteam privi faţă în faţă fără menajamente şi fără ipocrizie, pur şi simplu ne arătam sentimentele – transmiteam sentimentul acela de neplăcere una împotriva celeilalte.
- Ce vrei? A zis într-un final. M-a bufnit râsul dar am decis să mă abţin. Nu credeam că are atât curaj cât să şi vorbească, evident mă înşelasem. Pe lângă vărâ-meu se dădea ultima Sfântă şi era chiar simpatică ( însă, cu spiritul meu de observaţie, o citisem din prima – of! Câtă îngâmfare! ).
- E simplu.
Nu ştiu cum s-a întâmplat dar imediat m-a apucat un val de furie incredibil şi m-am enervat la culme. Cred că până acum nu realizasem dar acum eram conştientă de prostiile pe care le zisese. Dacă nu ştia, să nu vorbească! Mă deranja profund să se ia de brunet, să îl facă să sufere pentru unele lucruri pe care nu le poate reface.
- Eşti o proastă. Îţi dau un sfat, înainte să deschizi gura, gândeşte de câteva ori. Cum dracu ai putut să îi zici fazele alea lu’ vărâ-miu? Tu n-ai habar de nimic! Uite, îţi explic eu ca să nu mori chiar atât de cretină! Vrusesem să continui dar nu mi-a dat ocazia, a început să râdă şi dădea să plece de acolo, parcă sătulă de tot discursul meu, vai! Atât i-a fost!
Dacă încercasem să mă abţin, acum nu mai avea rost. Am prins-o de păr şi am trântit-o pe jos, având grijă să îi articulez un picior în stomac. Ridicându-se, a gemut de durere şi s-a năpustit asupra mea, pentru a mă zgâria. I-am pus o piedică şi m-am aplecat spre ea, apucând-o de păr şi trăgându-i o palmă peste faţă ( mi-am zis că pumnul ar fi fost prea agresiv ).
- Taci şi ascultă, curvo. Uite cum stă şmenu’, dacă te mai văd prin preajma lui, o păţeşti rău de tot. Lecţia număru’ unu, nu te lua de familia lui – nu ai de unde să ştii că părinţii lui au murit când el avea vreo cinci ani, nu? Probabil, aşa mă gândeam şi eu! Atunci, taci! Lecţia numărul doi, împuşcă-te ca să scapi omenirea de atâta stupizenie. Lecţia numărul trei, dacă cea de-a doua nu a mers, tot nu mai veni în preajma lui Eric. Data viitoare, dacă mă eneverzi, s-ar putea să te şi bat. Bine? Zisesem toate acestea rapid şi cu o intonaţie cât mai potrivită. I-am dat drumul la firele blonde şi am vrut să plec, chiar atunci s-a ridicat şi pe Dumnezeul meu, nu ştiam ce vrea să facă aşa că i-am dat un pumn în faţă, făcând-o instantaneu să îşi treacă mâinile pe zona rănită. Îi dăduse sângele. Nu m-am sinchisit să mă uit în spate, nu aveam nici cel mai mic interes pentru ea. Începuse şi ploaia, iar cerul părea să se spargă în mii de bucăţi, din cauza norilor negrii ce se luptau pe cer, unul lângă celălalt.
- Minunat!
Rostind asta mai mult pentru mine, am mărit viteza paşilor şi m-am îndreptat spre casă. Chiar atunci, am simţit pe cineva în spatele meu, dar probabil era doar impresia mea. Mărind viteza, am decis să evit orice alt pericol şi am început să fug. Cealaltă persoană, în spatele meu. Asta era prea de tot!
Inima îmi bătea mai tare din cauza efortului fizic şi nu eram într-o ipostază prea confortabilă, nu că mi-ar fi fost frică doar eram... Ok, poate mi-era puţin teamă să nu fie cine ştie ce beţiv pe urmele mele. M-am liniştit când mi-am auzit numele strigat. M-am întors chiar în clipa în care un tunet a crăpat cerul iar ploaia s-a înteţit, turnând cu găleata, parcă.
- Harry! Răsuflând uşurată, am reuşit să îi rostesc numele. Acesta mi-a zâmbit şi şi-a trecut umbrela de-asupra capului meu, scoţându-şi abil haina şi punând-o pe umerii mei.
Era prea drăguţ, trebuia să o recunosc.
- Acum trebuie să te conduc acasă.
Era roşu tot când spusese asta şi a încercat să îşi ferească privirea. Sesizasem faptul că a ezitat destul înainte să rostească cuvintele. Era destul de timid şi îi era, probabil, frică să nu îl resping, cumva. Am început să râd şi l-am apucat de braţ. Mi-era şi frig şi începusem oarecum să tremur, iar trupul lui era foarte cald, nu mă putusem abţine. Dacă până acum mi se păruse că se înroşise, acum era chiar mai mult decât atât.
- Auzi, Har, tu mă placi, nu?
Ajunsesem în faţa blocului când m-am trezit să spun asta iar el şi-a mutat iar privirea de la mine, uitând să respire. I-am întors chipul spre al meu ( deşi m-am ridicat pe vârfuri ca să pot să îi fac faţa să o privească pe a mea ).
- Md...a. Mda. A reuşit să îngaime ceva, fâstâcindu-se. Mi-am abţinut râsul.
- Eşti băiat bun! Mersi că m-ai adus acasă.
Se pregătea să spună : nu ai pentru ce. Nu i-am mai dat timp, l-am tras spre mine şi l-am sărutat. A fost un pupic nevinovat, buzele noastre s-au unit... Şi-atât. Pur şi simplu i-am simţit căldura aproape de mine, făcându-mă să tresar uşor. Mi-am simţit stomacul gol, de parcă mi-ar fi fost incredibil de foame şi o nevoie extraordinară de a-l strânge şi mai tare lângă mine. Nu a fost nevoie. Umbrela lui a căzut pe undeva pe sol şi eram udaţi de stropii necruţători. Nu îi mai sesizam atât de clar. El se aplecase spre mine, cu mâinile pe obrajii mei şi încercând să facă momentul să dureze cât mai mult... Ciudat, parcă fusese o veşnicie... Pentru un sărut care nu era nici măcar cu limba.
-Eu... Ă.. O să.. Mda, o să plec!
Înainte să pot spune ceva, a început să alerge, uitându-şi umbrela şi sacoul la mine. Le-am luat pe ambele cu mine, odată ce am intrat în clădire, încă fiind ameţită. Ce fusese asta? Doream chiar atât de mult să îi am pe toţi înnebuniţi după mine, să fie în preajma mea, să mă idolatrizeze... Voiam... Prea multe. În drumul meu, pe scări – căci nu aveam răbdare să aştept liftul, am dat nas în nas cu vreo doi vecini, apoi, când m-am aflat la etajul unde se afla apartamentul în care locuiam momentan, m-am lovit de Roselyn.
Eram euforică, dar nu vrusesem să scap şansa de a-i spune şi ei vreo două.
- Eşti aşa nesuferită! Nu vezi, nu-i aşa ? Că îl iubeşti aşa de mult pe vărâ-meu încât nu mai ştii de tine şi te refugiezi în braţele altcuiva! Mi-e milă puţin de prostul ăla de Victor, îl joci pe degete cum vrei. Păcat, e chiar aiurea, să vă iubiţi atât de mult şi totuşi să nu fiţi împreună. Nu înţeleg asta de nicio culoare. Mă bucur, pe o parte, pentru că nu îl meriţi. Şi pe de alta... Ştii, nu-mi place să-l văd trist din cauza ta.
Oh! Rahat! Câte porcării putusem să scot pe acel ton atotştiiutor... Eric avea să mă ucidă dacă va afla că îi spusesem asta. M-am pregătit imediat să plec, pentru a scăpa de momentul penibil. Totuşi, când să închid uşa, am auzit-o.
- Te înşeli... El nu mă mai iubeşte.
Se pare că era chiar mai oarbă decât părea. Mi-a venit să râd, dar nu am avut vreme căci a cineva mi-a vorbit.
- Eşti udă leoarcă, unde naiba ai fost? Treci şi schimbă-te.
Foarte impunător, acest brunet. Am oftat şi mi-am dat sacoul jos... Oh, era al lui Harry.
- Oo, Kristin, tocmai ai roÅŸit!
Tresărind, i-am spus nişte vorbe la întâmplare şi am fugit la mine în dormitor. Nu! Nu făcusem asta, adică... Nu cred!