M-am bulinat !

[Teh]

Mulţumesc pt comentarii >:d<sunteţi prea drăguţe. Mă bucur că mai e cineva pe aici care mă citeşte * laughs *
Am venit cu 3-ul. Lectură plăcută <3


[center]Capitolul trei[/center]

Regulile erau foarte simple, trebuia să am grijă ca acest etaj să arate ok, adică : nu tu măzgălit pereţi, nu tu cine ştie ce chestii – oricum, trebuia să avem grijă de aspect, aşa voia el. În rest, lunar plăteam o anumită sumă pentru o femeie de serviciu ce făcea curat la etajul respectiv şi dacă voiam să ne cureţe locuinţa, dădeam ceva în plus. Eram de acord cu asta; apoi – orice problemă aveam, apelam la el. L-am întrebat dacă pe gratis şi a început să râdă. Ce trebuia să înţeleg eu din asta? Mi-a zis că îmi explică la momentul respectiv. Mi-a mai vorbit despre oamenii de la etajul meu şi eu am fost mulţumit de tot. Aici locuiam eu, Ronald, Ema şi Kazuki ( era japonez ) . Cu cel din urmă mă înţelegeam chiar prea tare, nici nu ştiu cum se putea aşa ceva.
De altfel, nici nu am înţeles cum au trecut două săptămâni ( şi două zile ) întregi de când mă mutasem aici, vremea trecuse prea repede. Cum se înţelegea, nu dădusem nici măcar o zi pe la facultate ( nici nu aveam de gând să o fac, poate mă duceam la examene, vedeam eu ) . Şi... Rămăsesem fără bani.
M-am dus în fiecare noapte în club, cu Kazuki. Nu l-am lăsat să bea prea mult ( nu-mi convenea să îl car aşa după mine ), dar oricum ne-am distrat. Nu ştia să danseze, în comparaţie cu mine, şi asta ne amuza pe amândoi. Am agăţat câte o tipă diferită în fiecare noapte, dar nu îmi amintesc cum o chema pe niciuna. Amnezie, indiferenţă sau ce-o fi fost. Desigur, Olive m-a certat ceva pe tema aceasta, dar am trecut eu şi peste această situaţie.
Era o zi de luni, una obişnuită. Fusesem la facultate acum câteva zile să îmi iau programul, azi aveam şi seminar, şi bla-bla-bla. Desigur, nu mă interesa. M-am trezit, am mâncat şi am realizat că nu mai aveam nimic în frigider decât o sticlă de Cola şi nişte peşte.
Nu aveam poftă de aşa ceva aşa că am zis să mă schimb şi să merg să fac nişte cumpărături. Când am deschis portofelul, şoc!
Niciun sfanţ, nicio monedă, nici măcar un bon de masă.. Nimic! Cum ajunsesem în situaţia asta?
Desigur îmi luasem nişte haine noi foarte scumpe, cheltuisem o grămadă de bani pe mâncare, pe cluburi, pe alte lucruri pe care mi le luasem pentru garsonieră, pentru plătit femeia de serviciu să îmi facă curat... Plătirea facturilor.. Bine că plătiseră ai mei în avans pe trei luni! Cum ajunsesem în situaţia aceasta? Nici nu mai are rost întrebarea.
Am apucat telefonul şi i-am dat un mesaj mamei cu „sună-mă”, nu mai aveam nici credit. Vai de capul meu!
A sunat cam după cinci minute.
- Bună, mami! Ce faci? Mi-e aşa un dor de voi, tata ce face?
Ok , trebuia o introducere. Greşeala mea imensă era că în aceste două săptămâni nu o sunasem decât odată. Şi asta fusese... De multă vreme. Nu îmi fusese dor de ea, nu era vina mea. Cel puţin, nu complet.
- Ha? Ţi-ai amintit de noi? Tac-tu e la serviciu şi eu eram în bucătărie. Iar Olive e plecată la facultate. Tu nu eşti la facultate?
A trebuit să îmi abţin un chicot şi am răspuns pe cât de serios am putut.
- Ba da, acum am o oră liberă şi după intru la seminar. Auzi, a trebuit să cumpăr o grămadă de cărţi şi restu’... Nu mai am niciun ban... Mă întrebam dacă poţi vorbi cu tata să îmi mai trim...
Nu am apucat să spun ceea ce am vrut că mi-a tăiat vorba. Atât de agresiv că aproape mi-a venit să ţip la ea. Mă bucur că m-am abţinut, aş fi regretat după ( orice s-ar întâmpla , nu trebuie să urlu la ai mei, e regula de bază a vieţii mele ) .
- Nu, Armand. Am vorbit o chestie, ţi-am zis să îţi iei un part time job, de ce nu ai făcut asta? Treaba ta, va trebui să te descurci! Ţi-am dat bani cu care să te descurci mai bine de o lună, puteai să ţii de ei şi trei luni, hai două cu cărţile alea nenorocite. Deşi ştiu sigur că nu ai cumpărat, ţi-am luat tot ce ai avut nevoie. Nu veni la mine cu minciuni, uite ce e- te descurci singur. Nici nu-i mai zic lu’ tac-tu, o să se enerveze prea tare. Te descurci singur!
Şi fără alte vorbe, fără să îşi ia la revedere, mi-a închis.
Viaţa e atât de minunată. Super tare, frate!
Sunt mort!
Am început să mă panichez şi să încep să caut soluţii. Ce puteam să fac? Puteam să o sun pe Olive şi să îi ceară ea bani mamei pe care să mi-i trimită mie, da – asta ar fi fost o souţie!
Ha, nu puteam face asta.
Era soră-mea, dacă afla în ce situaţie eram şi că nici nu mă duceam la facultate... O beleam de tot. S-ar fi supărat prea tare, bine nu îi zisesem că nu mă duc la universitate dar nici că mă duc... Oh, ce puteam să fac?
Începusem să mă învârt ca prostul prin cameră, în căutarea unei soluţii. Aceeia nu mergea, nici cealaltă. Eram mort, nu aveam ce să fac. Urmau să mă îngroape fără un sfanţ în portofel, în buzunar! Oh, nu!
Nu te alarma, Armand! Trebuie să existe o soluţie...
În timp ce îmi şopteam aceste lucruri mai mult pentru bună starea mea psihică, cineva a bătut la uşă ( da, da – nu aveam sonerie ). Am tresărit, de parcă cineva îmi dăduse cu un ciocan în cap şi m-am trezit la realitate. Oh, dar tot nu ştiam ce era de făcut!
Am deschis uşa şi m-a întâmpinat faţa zâmbitoare a lui Ronald.
- Salut.
I-am zis scurt şi oarecum îngândurat, ceea ce l-a făcut să ridice din sprâncene. Eu am dat din umeri şi l-am poftit înăuntru.
S-a aşezat pe singurul scaun disponibil din dormitorul meu şi se părea că a ignorat patul meu nefăcut. Nu îmi mai permiteam acum să îmi facă curat altcineva.
- Ce amăgit eşti, prietene. Ce-ai păţit? Tocmai voiam să te invit la un chef astă-noapte, e o petrecere beton, intrarea nu e prea scumpă.
Aolo!
Nu-mi mai zi de petreceri, te implor!
Stătea el acolo mândru, cu faţa aia expresivă şi plină de stupiditate, una sinceră şi blândă care te făcea şi pe tine să zâmbeşti. Cu mâinile împreunate, cum avea obicei, şi cu un picior aşezat peste celălalt, în lateral. Îmbrăcat sport, în pantaloni lungi şi un tricou alb, cu şosete verzi nasoale...
Oh, disperam!
El era aşa de fericit şi fără griji, bine – avea serviciu, muncea omul şi avea de unde să scoată bani. Dar eu... Eu pierdusem timpul degeaba, cheltuisem în două săptămâni banii pe trei luni... Aoleu, vai de capul meu! Ce aveam să fac?
Nici nu ştiam cum să reacţionez la întrebarea lui, dar ce mai conta? Aveam încredere în tipul ăsta sau nu, simţeam nevoia să mă plâng cuiva.
- Sunt falit. Mâncat de tot. Ce chef? N-am o leţcaie-n buzunar, nicio monedă, nimic. Cum dracu oi fi ajuns aşa, nu ştiu. Trebuie să îmi caut o slujbă, auzi na treabă. Ce mă fac eu, omule?
Speram ca tonul meu să nu pară pe atât de plâns pe cât l-am sesizat eu. Mă aşteptam ca administratorul să râdă, să înceapă să facă mişto de mine sau... Nu ştiu, orice lucru de genul acesta. Din fericire, nu s-a întâmplat. S-a uitat la mine îngândurat şi a început să îşi ferce bărbia cu degetele mâinii drepte. Parcă se gândea, speram că se îndura să îmi împrumute nişte bani, sau ceva asemănător.
Într-un final, a vorbit. Stătuse prea mult tăcut, fără a schiţa vreun gest şi începeam să mă întreb dacă era chiar îngândurat sau îşi bătea joc de mine.
- Uite ce e, prietene, ar fi o soluţie. Am răscolit subiectul pe mai multe părţi, iartă-mi sinceritatea dar nu eşti bun de muncă, de niciun fel. Dar cunosc eu un tip... Care se ocupă cu anumite chestii, la asta te-ai pricepe bine, zic eu. Eşti frumuşel, ai o faţă frumoasă, curată şi arăţi bine de tot.
Ah, nu!
Am făcut ochii mari şi inima a început să îmi bată mai tare instantaneu. Tipul era gay? Nu se putea! Îl văzusem chiar eu pe Ronald cum aproape şi-o trăgea cu Ema pe hol, în lift. Poate era bisexual, Doamne! În ce m-ai aruncat? Şi ce naiba, era atras de mine? Despre ce vorbea?
Eram foarte impacientat şi cred că se cunoştea asta foarte tare, îmi venea să mă urc pe pereţi de frică.
El a început să râdă, teribil amuzat de reacţia mea. Parcă m-a mai liniştit.
- Stai, mă! Ascultă ce zic, nu interpreta. Ok, deci omul ăsta se ocupă cu chestii d’astea, adună băieţi şi fete care să întreţină alte persoane, în cluburi vreau să zic. Te duci frumuşel acolo, flirtezi cu nişte cucoane, poate te culci cu una-două fete ( nu cred că e neplăcut pentru tine, ştim doar ce macho avem aici ) şi scoţi banu’.
Am rămas perplex.
Cum dracu să fac aşa ceva?
Prea uşor! Frate, dacă puteam să fac asta până acum, aş fi trecut de mult la muncă. Dar ceva era în neregulă în afacerea asta şi încercam să reuşesc să îmi dau seama ce, fără efect. Nu prea le aveam eu cu gânditul excesiv. Mă durea capul.
- Ceva nu e ok, e prea uÅŸor.
Asta l-a făcut să râdă şi mai tare, poate tonul meu serios, sau replica.
- Pf. Da. Ce vrei mai mult? Uite, eu nu ştiu aşa detaliat cum şi în ce fel, dar poţi vorbi cu el. Ce ai de pierdut? Dacă încerci, cre’ că nimic, dar dacă stai aici... Păi, poate o să mori de foame, sau ceva de genu’.
Nici nu mai trebuia să stau să reflectez la aceste lucruri, ce rost mai avea? Am acceptat, fără să ştiu în ce mă bag , chiar dacă îmi păsa. Nu mai aveam ce să fac. Asta pentru că nu mă pricepeam la nimic şi nu puteam avea un serviciu, nu aveam nici timp nici chef să fac nici pe cărăuşul, nici pe tipul ăla care e îmbrăcat în costum de pui de la supermarket.. Nici să spăl geamuri... Ce-o fi, n-are decât să fie.
Sunt mort oricum!
Ronald a plecat cu un zâmbet şi mi-a zis că mă caută mai târziu, după ce dă câteva telefoane ca să mă rezolve. Când am ieşit după el , m-am întâlnit în hol cu Ema şi cu Kazuki. Au consimţit să vină şi ei mai târziu pe la mine; aducând consumaţia, evident. Au priceput imediat că sunt lefter. Mă simţeam ca ultimul om de pe planetă.
În tot timpul cât mi-a fost dat să aştept, am început să mă macin ca naiba! M-a sunat şi Olive, i-am explicat că sunt în căutare de un serviciu şi a fost oarecum fericită. Am observat că are un ton cam ciudat, obosit.
- Ce-ai păţit, sis? Te-a supărat cineva? Eşti aşa... Nu ştiu, supărată. Mă întristezi.
Nu a vrut să îmi zică nici în ruptul capului ce avea, deşi am vorbit vreo oră la telefon, nu am putut să o conving.
Când au apărut la mine cei trei, am simţit o vagă urmă de uşurare. Mă stresasem prea mult. Ne-am adunat la mine în dormitor şi am început să bem ca porcii, de supărare sau de ce-o fi fost. Eu eram rezistent aşa că nu m-am îmbătat, în comparaţie cu Kazuki şi Ema care deja băteau câmpii. Îi lăsasem pe cei doi în lumea lor şi m-am apropiat de Ronald care fuma o ţigară.
- S-a rezolvat, amice. Ţi-am pus o întâlnire cu el mâine. Am vorbit cu un tip care l-a sunat. Mă rog, a zis că are treabă pe aici ( se are bine cu Gregor de la şapte, sunt prieteni ) şi după trece să te vadă şi poate-ţi dă o slujbă.
În momentul acela m-am simţit ca o curvă.
Ca o curvă la masculin, desigur.
Eh, nu ştiu cât de tare m-a deranjat asta. În cele din urmă am adormit, la fel şi ceilalţi. Ema stătea pe undeva pe jos cu japonezu’, eu pe undeva prin baie am adormit iar Ronald la mine în pat.
A doua zi, pentru prima dată, am realizat ce înseamnă să faci curăţenie. Am adunat toate gunoaiele, am spălat pahare, am făcut patu, am aerisit, am făcut curat şi în baie... Frate, mă simţeam prea obosit când terminasem. Însă, primisem instrucţiuni clare de la amicul meu administrator, „când vine tipul la tine, vezi să ai curat şi să miroşi bine, altfel n-ai nicio şansă.” Eu nu miroseam urât, logic, dar trăiam ca un porc câteodată şi camerele miroseau ca naiba. Hainele murdare erau cu tonele, dar le-am îndesat în coşul cu rufe şi am luat pe mine o pereche de blugi şi un tricou la îndemnul Emeim zicea că arătam foarte bine aşa şi că eram „sexy”. Probabil fuseseră complimente, dar nu îmi păsa. Nu dispuneam de o oglindă mare în locuinţa mea, aşa că nu mă vedeam decât la faţă şi o parte din piept.
Nu mi-am aranjat părul pentru că nu aveam idee ce să îi fac, nu avea rost să îl umplu cu gel, stătea ca dracu. L-am lăsat aşa răzleţ şi m-am aşezat pe un scaun , prea impacientat. Ce naiba mă apucase?
Ei bine, cred că era faptul că nu aveam niciun ban şi cam urma să mă transform într-o curvă la masculin, chiar dacă Ronald susţinea în sus şi-n jos că nu asta urma să fac, ei bine – la o adică, nu mai conta. Altă soluţie nu exista! Poate să fac streptesse, cum de la asta nu mă gândisem până acum? Dacă nu mergea cu această treabă, ştiam la ce să apelez.
Am privit fotografia înrămată de pe birou, două chipuri identice, aveam vreo treisprezece ani atunci. Eram îmbrăcaţi în albastru, amândoi ( aveam nişte salopete identice ), aveam părul de aceaşi lungime, scurt şi zâmbeam, stând unul lângă altul, îmbrăţişaţi. Nici nu îmi dădeam seama care din poză eram eu; semănam atât de tare cu Olive , ha – şi ea cu mine.
Oare ce sunt pe cale să fac, surioară?